Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 9-10 (131-132), septembrie-octombrie : Festivalul “Zile şi nopţi de literatură”, Neptun 2005 : Cătălin Sturza : Mario Vargas Llosa la festivalul de la Neptun

Festivalul “Zile şi nopţi de literatură”, Neptun 2005

Cătălin Sturza

Mario Vargas Llosa la festivalul de la Neptun

Festivalul de la Neptun s-a încheiat, luni seara, 19 septembrie, prin premierea a doi scriitori  citiţi, traduşi şi apreciaţi în toată lumea: prozatorul peruan Mario Vargas Llosa şi poetul turc Cenzig Bektaş. Din juriul care a acordat premiile au făcut parte Mircea Martin, Ion Pop şi Gabriel Dimisianu.

Premiul „Ovidius” a fost acordat, în acest an, scriitorului peruan Mario Vargas Llosa, care a primit şi suma de 20.000 de Euro. Mircea Martin a schiţat un portret olimpian al lui Llosa, aşezându-l printre spiritele nemuritoare: Joyce, Borges, Sabato şi Thomas Mann. Criticul de la Cuvântul a fixat, ca repere ale ficţiunii lui Llosa, fantezia fabuloasă din romanele lui Marquez şi rigoarea din povestirile lui Borges: „Llosa e, în acelaşi timp, romancier, dramaturg, jurnalist, eseist, critic literar şi, ocazional, poet şi critic de artă. Le face pe toate, cu siguranţa instinctivă că le poate adapta la propria voce. Pentru Llosa, romanul este un gen amoral. El nu ezită să afirme: orice roman bun spune adevărul, orice roman prost minte. Prozele sale sunt edificii epice sofisticate, structurate de intricaţia densă a planurilor şi a destinului şi de orchestraţia savantă şi totuşi limpede a naraţiunii. Anchetele romancierului scotocesc zone mai puţin cunoscute ale umanităţii, bagatelizând ciudăţenia şi combinând gravitatea cu deriziunea, comicul cu tragicul. Niciodată nu se va desprinde o învăţătură din romanele lui Llosa, răspunsul fiind lăsat în seama conştiinţei cititorului”. Mircea Martin a afirmat că Llosa şi opera sa se bucură de multă vreme de o recunoaştere universală. Mario Vargas Llosa a câştigat zeci de premii internaţionale, printre care şi premiul Cervantes, „Nobelul” hispanic, este doctor honoris cauza al unor universităţi din America, Europa, Africa sau Australia şi a condus într-o vreme PEN Clubul internaţional. Mircea Martin s-a întrebat ce va însemna pentru o asemenea personalitate premiul „Ovidius”.

Mario Vargas Llosa a răspuns că „generosul elogiu al lui Mircea Martin, dictat mai mult de prietenie decât de rigoarea critică”, l-a făcut să roşească. „Aflat pentru a doua oară în România, am avut deja ocazia să mă bucur de spiritul deschis al românilor. Pentru orice autor este stimulant să ştie că este citit şi că munca sa este apreciată. Faptul că ceea ce am scris a fost tradus, cu bunăvoinţă, într-o ţară atât de îndepărtată, că a avut aici un ecou mă face să muncesc asiduu şi riguros. Nimic nu încântă mai mult un autor decât să ştie că nu a scris degeaba”, a spus Llosa.

A scrie este un ecou târziu al unei activităţi imemoriale, care se pierde în negura timpului: a povesti. Oamenii au început să spună poveşti de pe vremea când trăiau în caverne şi descopereau semnele convenţionale. O făceau pentru a lupta împotriva plictiselii, pentru a înfrunta teama de fulger şi de foame şi pentru a satisface un apetit care îi întovărăşeşte pe oamenii de orice condiţie şi cultură. E vorba de dorinţa de a trăi mai mult, şi altfel decât trăim.

Ca fiinţe umane, suntem dotaţi cu un atribut formidabil: avem o singură viaţă, şi dorinţe care ne fac să vrem să trăim de o mie de ori. Între ceea ce trăim şi ceea ce am vrea să facem există o prăpastie imensă. Literatura umple această prăpastie, cu povestiri, poezii şi romane. Într-un fel sau altul, prin fantezie şi joc, ea ne face să trăim aceste vieţi, care ne-ar fi inaccesibile în realitate. Condiţia umană este mică, neînsemnată şi mizerabilă, în comparaţie cu măreţia imaginaţiei şi cu dorinţele noastre.

Când citim un roman sau ascultăm o istorie, noi trăim „de-a minciunelea”. Cititul este viaţa făcută minciună, ca alternativă la viaţa adevărată, cotidiană, din care nu putem să scăpăm. Când vânăm, alături de căpitanul Ahab, Balena albastră, când ne prăbuşim şi ne ridicăm, alături de Julien Sorel, sau când ne transformăm într-un gândac, alături de Kafka, trăim, de fapt, prin forţa limbii vrăjitoare. Este o viaţă iluzorie, dar nu falsă şi, într-un fel, este singura adevărată. Ea ne oferă toate visele pe care vrem să le avem, şi pe care condiţia umană ni le interzice.

Această viaţă, mincinoasă, a literaturii a provocat reticenţa şi teama tuturor celor care au vrut să reglementeze existenţa fiinţelor umane, de la un cap la altul, fără să lase loc nici unei iniţiative. Primul lucru pe care l-a făcut Inchiziţia, care a încercat să croiască viaţa oamenilor după normele religiei, a fost să interzică ficţiunile. Lucrările de ficţiune, care n-au mai ajuns, timp de sute de ani, în America Latină, ar fi distras atenţia credincioşilor de la religie. Toate dictaturile, religioase sau militare, au încercat să controleze această activitate omenească, aparent benignă: a face oamenii să trăiască din minciuni.

Oamenii care practică această activitate benignă, aparent superficială, de a spune istorii mincinoase au descoperit, de fapt, un element tulburător, cu privire la ordinea şi la viaţa socială. Aceasta este marea contradicţie a literaturii: indiferent de religie, ideologie sau principii, scriitorii trezesc nelinişti, stimulează spiritul critic în toţi cei care citesc. Când îi citim pe Joyce, Proust, Mann sau Borges, descoperim că viaţa adevărată este infinit mai mediocră decât cea a minciunilor. În ficţiuni, găsim mai multă prezenţă, realitate şi vigoare decât în jurul nostru. Spre deosebire de viaţa pe care o trăim, totul este, în ficţiune, coerent, comprehensibil, frumos. În actele personajelor şi în consecinţele acestora, în gândurile secrete ale eroilor se stabileşte un mod de a explica mişcările istoriei. În literatură, totul ne mulţumeşte şi ne exaltă, până şi cele mai îndrăcite personaje pot fi frumoase, ceea ce nu se întâmplă în viaţa reală.

Ficţiunea face o concurenţă dăunătoare vieţii reale. Ea ne demonstrează, subtil sau explicit, că viaţa este rău construită, şi că realitatea se situează mult sub nivelul ambiţiei noastre. Această critică a lumii, aşa cum e ea, îi deranjează pe cei care vor să menţină puterea absolută. Oamenii providenţiali, dictatorii de care a suferit America Latină nu vor să iasă la iveală faptul că lumea e rău făcută. Un prinţ german a descoperit, în secolul al XVIII-lea, cea mai mare primejdie pentru cititori: exaltarea, entuziasmul care subminează realitatea. De aceea toate literaturile devin ţinta cenzurii: ficţiunea prăvăleşte inexactitatea unei vieţi de minciuni, clădită după normele comisarilor şi ale cenzorilor.

Lumea a mers înainte, în ciuda minciunilor literaturii. Această lume excită imaginaţia, care e, cum spun francezii, „nebuna casei”. Fără imaginaţie, n-am fi ieşit niciodată din caverne şi am fi fost, pentru eternitate, prizonieri. De aceea civilizaţia umană a fost posibilă: am inventat unelte, am creat lumi, şi am ajuns la stele, în fundul atomului şi, din păcate, la armele de distrugere în masă.

Trebuie să apărăm această activitate cu unghiile şi cu dinţii, nu numai pentru cititori, dar şi pentru cei care sunt departe de literatură. Şi cei care n-au citit, în viaţa lor, o carte sunt beneficiarii ficţiunii. Mulţumită acesteia, ei trăiesc într-o societate foarte diferită de cea primitivă.

Unii se tem că, o dată cu dezvoltarea mijloacelor audio-vizuale, literatura poate rămâne în podul cu lucruri inutile. Mari critici ai societăţii, precum George Steiner, cred că literatura va muri, iar omenirea se va alimenta prin televiziune şi prin Internet. Sper ca ei să greşească. Niciodată nu s-a citit aşa de mult ca în epoca noastră. Literatura a fost, mereu, privilegiul elitelor, fiind accesibilă doar “spumei” societăţii. Spiritul democratic ne-a făcut să dorim să ajungă cărţile la toată lumea. Depinde doar de noi dacă ele vor fi publicate şi citite.

Istoria nu s-a scris, cum cred fanaticii. Scrierea istoriei e ceea ce facem noi zi de zi, în raport cu convenţiile noastre. Dacă noi credem că ficţiunea are un rol util pentru progres, atunci trebuie să acţionăm şi, prin educaţia dată în şcoli şi acasă, să menţinem vie iubirea pentru literatură. Aceasta este diversiune, distracţie, dar şi un îndrumător, care să ne amintească mereu că viaţa este rău făcută, că lumea trebuie schimbată. Când vom crede că viaţa este bine făcută, va începe decăderea noastră. Nu trebuie să lăsăm acest lucru să se întâmple! Ce mică, anostă ne-ar fi fost existenţa în absenţa marilor romane, care fac parte din moştenirea noastră spirituală.

Nimic nu este mai profund, mai adânc legat de literatură decât libertatea. Aceasta reprezintă puterea care face ca imaginaţia să curgă şi să construiască mişcările care ne definesc. Literatura este activitatea care a contribuit la schimbarea lumii, care a făcut‑o mai puţin barbară decât a fost.

 

 

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova