Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 9-10 (131-132), septembrie-octombrie : Supliment “Contrafort” : : Conectarea mediului politic şi al mass-media ţărilor din Europa de sud-est la realităţile Uniunii Europene (Simpozion internaţional, 26–27 septembrie 2005, Chişinău)

Supliment “Contrafort”

Conectarea mediului politic şi al mass-media ţărilor din Europa de sud-est la realităţile Uniunii Europene (Simpozion internaţional, 26–27 septembrie 2005, Chişinău)

Participă: Sabine Hentzsch, Jaroslav Veis, Jasmina Mironski, Iulian Chifu, George Damian, Dan Dungaciu,  Dorin Chirtoacă, Stjepan Malovic, Alexandru Lăzescu, Angela Sârbu

 

Program:

Luni, 26 septembrie 2005

Deschiderea Simpozionului.

Sabine Hentzsch, Directoare, Goethe-Institut Bucureşti

Vitalie Ciobanu, Redactor-şef al revistei „Contrafort”, Preşedinte PEN Club Moldova

Ambasadorul Republicii Federale a Germaniei în Republica  Moldova

 

Secţiunea I, şedinţa I

Provocările extinderii UE privite din interiorul şi exteriorul spaţiului comunitar (Moderator: Alexandru Lăzescu)

Jaroslav Veis, Republica Cehă, jurnalist, scriitor, editor, consilier al Preşedintelui Senatului Republicii Cehe: După 500 de zile – de ce este discursul unora dintre noile ţări membre ale UE atât de eurosceptic?;

Jasmina Mironski, Macedonia, jurna­listă, France Press, Skopje: Podul către Europa va fi trecut în curând sau niciodată?;

Iulian Chifu, România, Prof. univ., Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative, Bucureşti: O perspectivă românească asupra integrării europene.

Dezbateri

Secţiunea I, şedinţa II

George Damian, România, ziarist la Departamentul de politică externă, „Ziua”: Idei de soluţionare a conflictului transnis­trean;

Dan Dungaciu, România, Conf. Univ. Dr., Cercetător principal la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, Redactor la revista “Lumea”: Ce se întâmplă acolo? Discursul public şi integrarea euro-atlantică a Republicii Moldova;

Vitalie Ciobanu, Preşedinte PEN Club Moldova, redactor-şef al revistei „Contrafort”: Europa şi ideea integrării europene în imaginarul public şi intelectual din Republica Moldova;

Dorin Chirtoacă, Republica Moldova, expert, Comitetul Helsinki: Crearea condiţiilor necesare în interiorul Republicii Moldova pentru o perspectivă reală a integrării europene.

Dezbateri

 

Marţi, 27 septembrie 2005

Secţiunea II, şedinţa I

Conectarea mass-media din Europa de Est la proiectul european: distanţa dintre iluzii şi realitate (Moderator: Vitalie Ciobanu)

Stjepan Malovic, Croaţia, International Center for Education of Journalists, Zagreb Office: Alinierea mediilor din Europa de sud-est la standardele UE: misiune imposibilă sau standarde duble?;

Ognian Zlatev, Bulgaria, Managing Director, Media Development Center, Sofia: Înţelegerea aderării la UE – media în Bulgaria şi procesul de aderare – reuşite, probleme, provocări;

Manuela Preoteasa, România, Editor General, EurActiv, Bucureşti: Structurile de proprietate în media.

Dezbateri

 

Secţiunea II, şedinţa II

Alexandru Lăzescu, România, Preşedinte, Asociaţia e-România Gateway, membru al National Working Group din cadrul Media Task Force, Bruxelles: Cât ştiu şi ce scriu gazetarii români despre Uniunea Europeană;

Angela Sârbu, Republica Moldova, Directoare, Centrul Independent de Jurnalism Chişinău; membră a National Working Group din cadrul Media Task Force, Bruxelles: Planul de acţiuni Moldova-UE şi perspectivele presei.

Dezbateri

 

Parteneri media ai proiectului: “Contrafort“ ,“Jurnal de Chişinău“, „Timpul“,“Ziarul de gardă”, Radio Europa Liberă (Chişinău), Revista „22“, „Ziua”, EurActiv, Radio Mix (Bucureşti)

 

Consultant proiect:
           
Alexandru Lăzescu

Coordonator proiect: Cristina Borţun

Asistent proiect: Delia Roşu

___________

Loc de desfăşurare: Hotel Dedeman Grand Chişinău, Str. Mitropolit Varlaam nr. 77, Chişinău, Republica Moldova

 

PARTENERI DE ORGANIZARE: Goethe-Institut Bukarest, Grupul de Dialog Social Iaşi, Revista „Contrafort”, PEN Club Moldova, Centrul Independent de Jurnalism Chişinău

 

CU SPRIJINUL: Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est, promovat prin Ministerul de Externe al Republicii Federale a Germaniei, Centrului Ceh Bucureşti

SPONSOR: Hotel „Dedeman Grand Chişinău“

 

 

Sabine Hentzsch,

Directoare, Institutul Goethe Bucureşti

 

Excelenţă, Doamnelor şi Domnilor,

Este o deosebită onoare şi plăcere totodată pentru mine, să Vă urez în numele Institutului Goethe bun venit la simpozionul nostru internaţional cu tema “Conectarea mediului politic şi al mass-media ţărilor din Europa de sud-est la realităţile Uniunii Europene”.

Procesul integrării europene este unul dintre cele mai importante subiecte politice ale zilelor noastre. După prima extindere din 2004, ne confruntăm cu o criză dupa acel “Non” spus în Franţa şi acel “Nee” din Olanda, ţări fondatoare ale Uniunii Europene, ai căror cetăţeni nu au fost de acord cu proiectul ambiţios al unei constituţii unice europene. De asemenea ştim, ca acest “Nu” a avut mai multe implicaţii şi nu s-a referit exclusiv la problema acestei constituţii.

Peste noapte a trebuit sa realizăm faptul că “Europa Politicienilor” nu este acelaşi lucru cu “Europa Cetăţenilor”. Fenomenul creşterii euroscepticismului are influenţă asupra atitudinii cetăţenilor din statele membre ale UE cu privire la procesul de extindere ce se derulează şi asta nu doar în Europa de Vest. În timp ce România şi Bulgaria se preocupă de condiţiile necesare pentru aderarea la UE, cetăţenii acestor ţări au încă multe întrebări şi îndoieli cu privire la statutul de ţară-membră.

Când vorbim despre o “Europă a cetăţenilor”, trebuie de asemenea să discutăm despre rolul mass-media, de vreme ce media poate influenţa cel mai mult acest proces. De aceea Goethe-Institut împreună cu partenerii săi – Grupul pentru Dialog Social din Iaşi, Contrafort, PEN Club Moldova şi Centrul Independent de Jurnalism din Chişinău – au decis să organizeze acest simpozion în continuarea conferinţei despre “Presa şi opinia publică”, ce a avut loc în 2004. Acest simpozion intenţionează să reunească experţi din regiune, care să analizeze şi să-şi împărtăşească reciproc experienţele în domeniul percepţiei asupra procesului extinderii europene, şi politica (politicile) de aderare ale respectivelor ţări.

Deşi este regretabil faptul că cei doi invitaţi din Germania, Joachim Fritz-Vannahme şi Robin Detje, au fost nevoiţi să-şi anuleze călătoria la Chişinău, pentru noi importantă este crearea unei reţele regionale, întrucât acesta este scopul Pactului de Stabilitate pentru Europa de sud-est, cu sprijinul căruia am putut organiza această manifestare. Acest proiect special al Pactului de Stabilitate, promovat de Ministerul Afacerilor Externe German – începând din anul 2000 – a oferit o paleta largă de oportunităţi pentru politicieni, formatori de opinie, jurnalişti, oameni de ştiinţă şi alţi experţi, pentru crearea de reţele regionale care să dureze în timp. În acest context şi “tradiţie”, aş dori să îndemn pe toţi participanţii prezenţi la acest eveniment să se gândească la modalităţi de continuare a acestui tip de dezbatere şi schimb reciproc de experienţă dincolo de cele 2 zile. Noi putem oferi doar nişte condiţii preliminare, depinde de Dumneavoastră cum vă veţi folosi de acestea.

Aş dori acum să adresez cîteva cuvinte de mulţumire  acelora care în special s-au ocupat de realizarea acestui program. În primul rând, aş dori să mulţumesc domnului Alexandru Lăzescu, reprezentantul Grupului pentru Dialog Social Iaşi, preşedinte al e-România Getaway, membru al National Working Group din cadrul Media Task Force Bruxelles, pentru efortul depus şi pentru consultanţa de specialitate. În al doilea rând, mulţumirile mele se îndreaptă către partenerul nostru de bază din Republica Moldova, colaborator şi în cadrul altor proiecte, nu doar aici, dar şi în România, este Vitalie Ciobanu, preşedinte al PEN Club Moldova şi redactor-şef al revistei de cultură Contrafort. Multe mulţumiri Angelei Sîrbu, directoarea Centrului Independent de Jurnalism Chişinău, şi de asemenea membră a National Working Group din cadrul Media Task Force Bruxelles. Aş dori de asemenea să mulţumesc colegelor mele Cristina Borţun şi Delia Roşu, care au coordonat şi organizat toată pregătirea şi realizarea acestui program, în ciuda tuturor obstacolelor care apar mereu în cazul proiectelor regionale, menţionînd doar problemele de viză şi posibilităţile dificile de călătorie în interiorul regiunii.

Mulţumirile mele se îndreaptă de asemenea către Centrul Ceh din Bucureşti pentru invitarea domnului Jaroslav Veis, singurul reprezentant ai noilor membrii UE. Doresc să mulţumesc nu în ultimul rând tuturor participanţilor, în special oaspeţilor noştri din străinătate, care s-au confruntat cu condiţiile de călătorie ale SEE, ne bucurăm să Vă avem aici. Aş dori să exprim recunoştinţa mea personală Excelenţei voastre, Ambasadorul Republicii Federale a Germaniei, Domnul Lerke, care a acceptat, în termen atât de scurt, să deschidă simpozionul în această dimineaţă şi sper că nu Vă veţi supăra dacă fac acest lucru în limba Germană, întrucât astăzi sărbătorim Ziua Europeană a limbilor; stimate Domnule Ambasador, mă bucur, realmente, că prima noastră întâlnire personală are loc odată cu un program comun. Consider aceasta ca pe un semn pozitiv pentru o colaborare îndelungată şi rodnică.

Vă doresc tuturor două zile de gânduri şi schimburi fructuase şi incitante.

 

 

 

Jaroslav Veis, Republica Cehă

 

“După 500 de zile – Cum se explică „euroscepticismul” dezbaterilor din noile state membre”

 

Doamnelor şi Domnilor, Stimaţi prieteni,

Permiteţi-mi mai întâi să vă spun că este o mare onoare pentru mine să mă aflu la această conferinţă împreună cu dumneavoastră, şi să împărtăşesc cu dumneavoastră experienţa tranziţiei. Ştiu destul de bine că fiecare experienţă de acest fel este una foarte deosebită. Rememorez zilele în care experţi paraşutaţi de pe tot cuprinsul lumii vestice erau oaspeţi de zi cu zi ai redacţiei ziarului din Praga, la care lucram. Şi îmi amintesc, de asemenea, observaţiile colegilor mei - şi, bineînţeles, ale mele - în legătură cu a doua descoperire a Americii, după cum obişnuiam să numim unele dintre remarcile şi sugestiile lor. Şi cât de des repetam observaţia lui Johann Wolfgang Goethe, devenită clasică: „acel gri este toată teoria, iar verde este copacul vieţii.” Aşa că vă rog să toleraţi încercarea de a vorbi mai puţin teoretic, şi mai mult despre observaţiile asupra copacului vieţii.

Au trecut 16 luni de la ultima şi cea mai cuprinzătoare extindere a Uniunii Europene. Nu e o perioadă îndelungată, dar îndeajuns pentru a se petrece cea mai mare criză a UE - poate cea mai mare criză de la începuturile sale, şi cu siguranţă cea mai mare de la extinderea anterioară din 1995. Noţiunea unei Europe comune şi-a pierdut mult din impact nu numai în cele cincisprezece vechi state membre ci şi în cele noi. Euroscepticismul, un concept folosit, de obicei, în legătură cu o parte a scenei conservatoare britanice şi cu extremiştii xenofobi de pe continent, şi-a găsit noii adepţi. Iar motivul nu a fost cu siguranţă numai numărul mare de noi state membre, sau faptul că acestea nu au cele mai puternice economii pe care ni le-am putea imagina.

Dacă vine vorba despre vechile state membre, putem afla unele motive logice pentru care Europa integrată nu mai este atât de atractivă pe cât obişnuia să fie. Mai întâi, deoarece există diferenţe puternice între climatul politic şi cultural din primele decade ale integrării şi Europa de azi, între Europa într-o lume bipolară şi în cea unilaterală.

Coeziunea Europei de Vest s-a clădit într-o perioadă a bipolarităţii, mai ales în privinţa pericolului. La început a fost vorba despre un pericol interior, fantome ale istoriei. Amintirea războiului era prea proaspătă la acea vreme şi scopul comun era să se prevină repetarea perioadei interbelice şi a valului de înarmări şi antagonisme ce a urmat. Apoi al doilea pericol a izvorât din Est: puterea atomică a Uniunii Sovietice şi a sateliţilor săi. A fost mai mult decât de ajuns pentru a zdruncina senzaţia de coeziune şi solidaritate. Dar acest pericol a dispărut în zilele noastre, şi chiar dacă a fost înlocuit cel puţin parţial de pericolele Islamului militant, el nu este încă îndeajuns de puternic şi intens, încât să întărească drumul integrării.

Politica internă a vechilor state membre a devenit un alt motiv al scăderii popularităţii Uniunii Europene. Aşa-numita birocraţie de la Bruxelles a fost adesea folosită ca un clişeu, şi toţi actorii de pe scenele politice interne au dat vina pe aceasta pentru majoritatea situaţiilor dificile. Spre exemplu, cea mai simplă cale pentru a explica creşterea preţurilor a fost introducerea monedei euro. Şi la scurt timp după ce statele din fostul bloc sovietic şi-au liberalizat economiile, un alt motiv a ieşit la suprafaţă: capitalul a început să curgă acolo unde se afla forţa de muncă cel mai puţin costisitoare, dar calificată. Am realizat cât de multe bu­nuri cu marcă înregistrată în Vest sunt, de fapt, produse în Est, exact în momentul în care îmi pregăteam valiza pentru această călătorie: şi credeţi-mă, sunt multe.

Dar de ce îşi pierde Uniunea Europeană, în forma sa de azi, impactul chiar şi în Est, în noile state membre care făceau parte din Blocul Sovietic? În căutarea unui răspuns trebuie de asemenea să ne întoarcem în timp, încă înainte de 1 mai 2004. Nu este vorba numai despre rezultatul primelor luni de experienţă cu participare deplină sau despre criza constituţională. De fapt, criza Tratatului Constituţional nu a jucat încă un rol semnificativ în noile state membre.

Conform unui studiu al sociologului ceh Jan Keller asupra celor 15 ani de dezvoltare a Republicii Cehia, dacă suntem în căutarea originii unei anume dezamăgiri privind procesul de integrare europeană, trebuie să ne întoarcem în timp, la sfârşitul aşa-numitului „scurt secol XX” , în noiembrie 1989, când în sfârşit totalitarismul s-a prăbuşit. Acesta a fost momentul marilor aşteptări ce nu s-au împlinit – nu numai pentru că nu au fost urmărite îndeajuns, ci şi pentru că nu erau reale. Keller vorbeşte despre societatea cehă, însă observaţiile sale s-ar putea aplica întregii Europe centrale, aproape tuturor statelor baltice şi, de asemenea, ţărilor est-europene.

La început, Keller aminteşte ceea ce adesea părem să uităm: oamenii nu doreau numai o societate de consum, pe care o cunoşteau doar din experienţele altora. Uniunea Europeană era un simbol şi un şablon al bunăstării, şi încă reprezintă acest lucru, cel puţin pentru o parte a populaţiei. Dar spre sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 a început să devină evident nu numai faptul că modelul european al bunăstării era în pericol, dar mai ales că avea nevoie imediată de schimbări radicale, şi că rolul său trebuia micşorat. Ţările europene au avut tot mai multe probleme în a-şi păstra priorităţile economice şi de consum, notează Keller. Adaug doar că una dintre greşelile elitelor politice şi mediatice din ţările în proces de tranziţie la acea vreme a fost că nu au rostit acest lucru îndeajuns de tare pentru public, ci i-au lăsat pe oameni să viseze în continuare.

A doua iluzie a acelor ani a fost noţiunea întoarcerii la acelaşi sistem politic, care existase înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. Atât integrarea europeană, cât şi începutul globalizării erau principalele motive pentru care acest sistem nu a putut fi restaurat – şi lăsăm aici la o parte progresul tehnologic, în special în domeniul tehnologiei informaţiei. Partidele politice şi mediatice sunt o cale diferită în zilele noastre. Partidele sunt mult mai pronunţat separate de public, şi această prăpastie se micşorează numai o dată la patru ani, cu ocazia campaniilor electorale. Şi putem observa că partidele sunt destul de mulţumite de situaţie. Nu şi publicul – dar oamenii reacţionează nu cu respingere, ci cu pasivitate. Rezultatul este scăderea participării la vot. Dacă mai mult de 50 la sută dintre cetăţenii cu drept de vot se prezintă, toată lumea e destul de mulţumită în Cehia. Participarea la alegerile pentru Parlamentul European s-a ridicat la puţin peste 30 la sută, iar la alegerile pentru Senat participarea la vot a fost chiar mai redusă - în jur de 20-25 la sută. Unul dintre candidaţii care nu au fost aleşi a remarcat sarcastic că nu se supără, de vreme ce participarea la vot a fost mai mică decât numărul celor care privesc echipele locale de fotbal jucând cu adevărat mizerabil. Sunt din ce în ce mai mulţi oameni care se separă de ceea ce se numeşte tăcuta majoritate. Şi există o întrebare, ce au ei de spus, când încep să vorbească…

A treia problemă pe care o menţionează Keller este suveranitatea. Pierderea suveranităţii în sensul ei tradiţional a fost foarte dureroasă pentru toate noile state membre. În general, au câştigat-o doar pentru scurte perioade de timp între războaie, şi apoi a urmat o jumătate de secol de vasalitate. Şi-au recâştigat libertatea în 1989 sau după căderea Uniunii Sovietice, şi acum erau nevoite să şi-o restricţioneze din nou, cel puţin parţial. Segmentul elitelor şi protagoniştii societăţii civile orientaţi către Europa au început să promoveze noţiunea noii suveranităţi europene, pe care destul de multă lume mă tem că nu a crezut-o. Din contra, acesta a fost argumentul care a adus noi susţinători ai grupărilor naţionaliste şi xenofobe. Acest argument a fost folosit, de asemenea, de către o parte a elitelor care a dorit să-şi păstreze puterea fără restricţii, pentru a-şi legitima această atitudine împotriva viziunii unei mai bune cooperări europene.

Unul dintre exponenţii acestor elite este preşedintele ceh, Domnul Vaclav Klaus. Poziţia sa ostentativ eurosceptică contrastează cu atitudinea pro-europeană a guvernului ceh, iar Cehia are o imagine mai degrabă schizofrenică - din cauza acestei dihotomii. Desigur, preşedintele poate pretinde că este consecvent, deoarece nu şi-a schimbat poziţia după colapsul referendum-urilor din Franţa şi Olanda - aşa cum au făcut alţii. Dumnealui a fost eurosceptic - sau după spusele lui, eurorealist - şi nu ar trebui să uităm că a refuzat să facă apel la populaţie pentru a susţine referendumul de dinainte de extindere. Însă putem vedea că declaraţiile sale publice împotriva formei actuale a UE au fost mai radicale după începerea crizei, şi că el promovează prin discursurile sale - mai ales prin cele de peste hotare – o legătură cât se poate de liberă, ceva asemănător cu zona liberă de comerţ dintre Marea Britanie şi Kazahstan. Dumnealui refuză multiculturalismul, vorbeşte împotriva ONG-urilor, împotriva societăţii civile – deoarece nici una dintre acestea nu s-a creat printr-un proces electoral formal. Dumnealui este împotriva curentelor de unificare, de armonizare şi de centralizare. Desigur, viziunea unei noi Europe nu are pentru Domnia sa nevoie de nimic care să semene cu Constituţia Europeană.

Permiteţi-mi să citez ultimele paragrafe ale acestui articol, semnat Vaclav Klaus, publicat în Financial Times la 30 august anul curent, sub titlul Why Europe must reject centralization: „Ideea construirii unui «stat european» trebuie uitată. De vreme ce presupun că toţi suntem împotriva naţionalismului «naţional», nu ar trebui să începem să clădim naţionalismul «european». Avem nevoie de un sistem al democraţiei liberale, care necesită cetăţenie autentică, precum şi loialitatea naturală a oamenilor faţă de propria naţiune.

Ar trebui să creăm o Organizaţie a Statelor Europene, ai cărei membri vor fi state individuale. Va fi necesar să ne debarasăm de sintagme precum „Cetăţenie Europeană”. Participarea trebuie motivată doar de credinţa comună în abilitatea statelor membre de a acţiona concertat în unele zone în interesul comun. Mecanismul decizional trebuie să fie consensual, cel puţin în privinţa chestiunilor importante.

Toate celelalte aspecte sunt secundare, şi rezultă, în cea mai mare parte, din delimitarea primară a esenţei integrării europene. Totuşi, această delimitare trebuie făcută acum. Oportunitatea care s-a ivit după dubla respingere a căii exis­tente a integrării europene nu se va mai repeta în viitorul apropiat.” [Sfârşit de paragraf]

Din fericire, această voce este unică, şi este socotită de mulţi drept una radicală, nu numai în Europa, ci chiar şi în Cehia. Dar trebuie să observăm că, dacă privim acest euroscepticism mai îndeaproape, descoperim că leagă adesea economişti şi politicieni neo-liberali de activişti de stânga şi protecţionişti ai pieţei de muncă. Spre exemplu, multe dintre argumentele neo-liberalului Vaclav Klaus se bazează pe argumentele profesorului irlandez de stânga Anthony Coughlan, al cărui scop primar este să protejeze muncitorii irlandezi de concurenţa din Est.

Dar să ne întoarcem la dezbaterea noastră politică de mare interes. Petr Pithart, de mult timp preşedintele Senatului ceh, şi unul dintre puţinii disidenţi ce încă mai joacă un rol important în politica Europei Centrale, a trebuit să se întoarcă la începutul anilor ‘90, la poziţia sa privind cauza crizei Europei de azi. În disertaţia de la sfârşitul lunii iunie, anul curent, de la Universitatea Humboldt din Berlin, el a susţinut teza că rădăcinile crizei curente sunt legate de faptul că UE nu s-a adaptat la condiţiile lumii post-bipolare.

După părerea Dumnealui, UE de fapt nu ia în serios extinderea. O probă de laborator a acestui fapt stă în unificarea Germaniei – prima extindere a UE spre Est. Dar nu s-a terminat încă. S-ar putea să nu se fi ajuns la o înţelegere în această privinţă. Cine ştie care va fi rezultatul votului, dacă acesta ar avea loc azi…Unificarea se derulează într-un ritm mult mai anevoios, mai dureros şi mai scump decât s-a considerat. Toate previziunile pesimiste au fost demult depăşite. Totuşi, Republica Federală a Germaniei părea să aibă la dispoziţie toate mijloacele pentru a se confrunta cu problemele din noile sale teritorii. Avea fonduri şi resurse umane suficiente, şi un sistem legal gata pregătit pentru a face faţă unificării.

Pitahrt spune [citez]: „Nu pot să nu mă gândesc la faptul că noi toţi – nu numai germanii din Vest, sau europenii din Uniune - nu am înţeles pe deplin, şi de aceea nu am acceptat, implozia neaşteptată a Blocului Sovietic. Provocarea indirectă la ultima extindere a UE, formulată prin referendum-uri în Franţa şi Olanda, este doar o consecinţă târzie a acestei înţelegeri greşite.” [sfârşitul citatului], la care se poate adăuga, după alegerile recente din Germania, că astfel se poate explica ascensiunea electoratului Noii Stângi post-comuniste – chiar dacă aceasta nu are potenţialul de a crea o coaliţie.

Pe de altă parte, aici ar fi de găsit motivul pentru care mulţi europeni din primele cincisprezece ţări membre văd în aderarea celor zece noi ţări un pas precipitat şi riscant. De aceea se tem de instalatorul polonez, de şoferul de autobuz ceh şi de programatorul leton, de aceea vorbesc despre ignoranţa socială. Într-adevăr, forţa noastră de muncă este mai ieftină, şi unele ţări mai dezvoltate şi mai bogate nu sunt dispuse să se folosească de ea, punând astfel la îndoială înseşi bazele Uniunii, libertăţile sale fundamentale. Noii membri se simt dezamăgiţi şi jigniţi. Răspunsul lor este: aşadar, nu ne vor, ca să nu ne implicăm. Pare evident că orice nouă extindere, orice nouă aprofundare a integrării în UE trebuie să fie bine planificată, şi – ceea ce este cel mai important – discutată îndelung cu publicul. Aceste lucruri nu se pot întâmpla în pofida voinţei celor care se presupune că trebuie să voteze documentul, document dificil chiar şi de citit, ca să nu mai vorbim că e dificil de înţeles fără cunoştinţe speciale. Rezultatele ar putea fi dezastruoase.

Abilitatea noastră de a învăţa o lecţie din criza actuală va fi în curând verificată. Procesul integrării Turciei va scoate la suprafaţă multe dintre actualele probleme ale Europei: cum rămâne cu refuzul Turciei de a recunoaşte Republica Cipru? Există o problemă a minorităţilor turce şi islamice în Europa? Ce se întâmplă cu ameninţările fundamentalismului islamic şi ale terorismului? Trebuie să punem capăt unei dispute neterminate în războiul din Irak şi să răspundem la întrebarea cu privire la viitoarele graniţe ale Uniunii. Şi apoi există următoarea întrebare fundamentală: este Europa capabilă să depăşească toate aceste obstacole şi să îşi arate din nou forţa şi solidaritatea?

Desigur, nu trebuie să uităm faptul că solidaritatea este un element cheie al integrării europene. Voi cita din nou din disertaţia berlineză a lui Petr Pithart: „Dorim să ne putem baza pe solidaritatea care face din integrarea europeană un proiect unic şi respectabil. Pentru aceasta, trebuie să clarificăm unde începe şi unde se termină Europa. Trebuie să ştim unde şi când se poate extinde, şi ce valori o ţin la un loc. Ar trebui ca europenii să aibă o imagine cât se poate de clară privind ceea ce au de câştigat din fiecare extindere – în termeni geopolitici, spre exemplu - şi la cât de mult trebuie să renunţe pentru asta. Lucrul cel mai important, trebuie să fie siguri că ei sunt cei care iau decizia, nu numai prin intermediul Parlamentului European, ci şi prin parlamentele naţionale, sau chiar prin referendum-uri. Într-o Uniune nedefinită ale cărei formă şi mărime sunt determinate de organisme supra-statale, solidaritatea se va evapora, făcând loc, lucru destul de uşor de înţeles, unui egoism prudent şi trivial.

Apoi, deşi s-ar dori ca vorbele noastre să se îndrepte către cer, ne vom izbi de pământ, iar proiectul european se va sfărâma în bucăţi pe care nimeni nu le va mai putea reasambla.” [sfârşitul citatului]

În calitatea mea de jurnalist de profesie, aş vrea să spun câteva cuvinte despre statutul media şi despre rolul jucat de acestea în ţara mea. În primii ani de după 1989, dezvoltarea a fost una cu adevărat pozitivă, mai ales datorită susţinerii experţilor paraşutaţi de care aminteam la început. Scopul nostru principal a fost să avem o media independentă de orice influenţă de guvern sau de partid politic. Am reuşit. Singurul cotidian publicat de un partid politic în ţara noastră este ziarul nesemnificativ al partidului comunist, care nu vrea probabil să uite trecutul. Toată media electronică se sustrage influenţei guvernamentale, fiind fie media pentru serviciul public, fie comercială.

Al doilea scop a fost calitatea profesională a media, şi introducerea codurilor standard din media occidentale. A mers repede în primii ani, dar apoi ritmul a scăzut în mod constant. Mă tem că media din Cehia, chiar dacă îşi desfăşoară activitatea în spaţiul liber al Europei, stagnează din punctul de vedere al calităţii.

La acestea se adaugă şi alte cauze. Unul dintre factorii importanţi, chiar dacă nu cel mai important, este forma de proprietate. Cu o singură excepţie, toate cotidienele din Cehia, atât cele regionale, cât şi cele naţionale, se află în mâini străine, în cea mai mare parte germane. Toate posturile de televiziune private sunt deţinute de corporaţii străine, şi acelaşi fenomen este valabil şi pentru posturile de radio.

Problema nu este influenţa politică sau de conţinut, care ar putea fi, având în vedere istoria noastră comună – cehă şi germană - un punct sensibil. Problema este faptul că proprietarii străini sunt interesaţi de media din Cehia doar din punct de vedere economic, şi tot ceea ce contează este profitul. Ei nu au intenţia de a publica ziare de calitate, de a emite programe de calitate. Ei vor să-şi mulţumească acţionarii. Cea mai simplă metodă de a obţine acest lucru este tabloidizarea, informarea prin divertisment, mania celebrităţii. Problema şi totodată nefericirea e că editorii şi directorii de program care realizează produse media de calitate în ţările lor nu au acelaşi scop peste hotare. Ei duc lipsa controlului exercitat de propriii cetăţeni. Calitatea media este un domeniu în care UE nu poate să intervină. Şi oricum nu este de competenţa ei.

Prin urmare ne confruntăm cu următorul paradox: cel mai bun produs mediatic din Cehia este divizia cehă a BBC. Ea stabileşte standardele pentru celelalte segmente ale media. Dar de vreme ce Republica Cehă a devenit între timp un membru stabil şi împlinit al UE, divizia va fi probabil închisă până la sfârşitul acestui an, având în vedere că până şi BBC trebuie să-şi reducă bugetul.

În încheiere, trebuie să admit că media de calitate este în Cehia o specie pe cale de dispariţie. Din păcate, avem doar Greenpeace, nu şi Greenpress.

Vă mulţumesc pentru atenţia acordată.

 

 

Jasmina Mironski, Macedonia

 

“Puntea spre Europa va fi traversată curând sau niciodată”

 

Deşi titlul comunicării mele sună pesimist sau, în orice caz, discutabil, el este determinat de o puternică dorinţă ca Macedonia, ca şi toate celelalte ţări din sud-estul Europei, să devină cât mai curând posibil parte a comunităţii europene. Obstacolele pe această cale sunt încă uriaşe, perspectivele incerte, de aceea scepticismul populaţiei este justificat.

De la proclamarea independenţei la 8 septembrie 1991, Macedonia s-a confruntat cu multe probleme, tensiuni şi compromisuri politice. Având o populaţie de 2 milioane de locuitori, dintre care aproape o treime etnici albanezi, ţării i-a fost refuzat dreptul de a folosi denumirea Macedonia (din cauza embargo-ului impus de Grecia şi veto-urilor din instituţiile internaţionale), fapt care încă provoacă frustrări şi destule probleme ţării mele în special pe scena internaţională. Această ambiguitate a numelui reprezintă o povară pentru relaţii clare cu Uniunea Europeană. SUA, Rusia, China şi Turcia au recunoscut Macedonia, ca şi alte ţări, după denumirea constituţională - Republica Macedonia, însă denumirea care trebuia să fie provizorie, doar pentru 3 luni - Fosta Republică Iugoslavă Macedonia (în engleză FYROM) - este încă utilizată şi azi în documentele internaţionale. Se întâmplă acest lucru, pentru că, vrem noi sau nu, UE consideră Grecia un partener important. A lăsa această problemă nerezolvată înseamnă a deschide uşa pentru viitorul Macedoniei.

9 noiembrie este data când UE trebuie să spună „da” sau „nu” pentru candidatura Macedoniei. Ţara se aşteaptă la un răspuns pozitiv, deşi data poate fi alta. Argumentele pentru această încredere sunt legate de implementarea aşa-numitului „Acord Ohrid”, semnat în capitala Skopje, la 13 August 2001, acord care a creat un nou cadru constituţional pentru convieţuirea minorităţilor. Implementarea reformelor necesare în etapa de tranziţie nu s-a bucurat de succesul scontat, însă o decizie favorabilă din partea Uniunii Europene ar însemna o continuare a politicii paşnice şi tolerante de după obţinerea independenţei. Pentru cetăţenii care se confruntă cu sărăcia, aflaţi într‑o situaţie economică disperată, cu un şomaj de aproape 40%, această decizie favorabilă a Bruxelles-ului ar însemna o „luminiţă” la capătul tunelului. Ei vor trebui doar să muncească din greu pentru a se conforma standardelor europene, ca apoi să ajungă la ziua când vor avea acelaşi nivel de trai ca în UE.

O decizie nefavorabilă privind admiterea Macedoniei ar însemna o mare dezamăgire. Ea ar putea provoca protes­te sociale şi probleme economice, o destabilizare a echilibrului politic mult prea fragil din interiorul ţarii. Istoria reprezintă apanajul istoricilor, însă istoria este un dat inevitabil aici, în Balcani, precum oriunde în lume, probabil.

Din punct de vedere istoric, Macedonia, ca teritoriu etnic, a fost împărţită în trei părţi - o parte a aparţinut Greciei, alta Bulgariei, iar teritoriul actualei Republici Macedonia a fost parte a Serbiei. În istoria recentă, Macedonia a stat de două ori la originea izbucnirii unor războaie în Balcani, cu repercusiuni profunde şi teribile în Europa. Un răspuns „nu” din partea Europei este văzut de unele forţe politice de la noi ca fiind o uşă deschisă pentru lansarea unor speculaţii legate de existenţa însăşi a Macedoniei. Dacă luăm în consideraţie şi situaţia nesoluţionată din Kosovo, precum şi ambiţiile de creare a aşa-numitei Albanii Mari, situaţia s-ar putea complica şi mai tare, iar o Europă unită n-ar mai putea fi soluţia de scurtă durată pentru o convieţuire paşnică în regiune. Orice distanţare a Uniunii Europene faţă de această zonă, echivocul, utilizarea standardelor duble ar da semnalul distrugerii şanselor de pace şi stabilitate de lungă durată.

Macedonia - ţară mică şi fără ieşire la mare - poate părea multora un loc ciudat. Însă, pe de altă parte, ţara a dat dovadă de dârzenie pentru existenţă şi rezolvarea problemelor. Probleme, care, deseori au fost importate de la vecini, în principal, din regiunea Kosovo, sau impuse de comunitatea internaţională ca cerinţe speciale: de a schimba drapelul naţional, de a negocia denumirea ţării (problemă remanentă), de a discuta problema limbii cu Bulgaria sau problema bisericii cu Serbia. Probleme cu care nu s-a confruntat nici un alt stat din Balcani, din Europa, şi, probabil, din întreaga lume.

Pe lângă obstacolele politice, Macedonia, ca şi alte ţări, se confruntă cu tranziţia, şi nu doar cu cea politică, ci şi cu cea economică şi socială, ceea ce înseamnă o dublă frustrare pentru cetăţeni. De aceea Macedonia merită să se îngrijească de viitorul său ca stat stabil. Să devină cât de curând posibil parte a Europei. Faptul că este o ţară mică poate fi un dezavantaj dar şi un avantaj - este mai uşor de condus la toate nivelele şi i se poate asigura, cu mai puţine sacrificii, o viaţă mai bună pentru toţi cetăţenii săi. Problema este că locuitorii Macedoniei au avut parte de un deceniu şi jumătate atât de teribil, contradictoriu şi ameninţător, încât riscă să-şi altereze identitatea şi să-şi piardă buna credinţă, vrând cu tot dinadinsul să pară în ochii străinilor „băieţi buni”, deşi criteriile în acest sens sunt destul de laxe.

Situată la o răscruce de drumuri şi cuprinzând un ames­tec pestriţ de etnii şi grupuri religioase, Macedonia trebuie să-şi aleagă drumul cel mai bun spre supravieţuire. Aceasta este provocarea. Dacă convieţuirea paşnică din Macedonia eşuează, situaţia din întreaga regiune ar putea degenera în haos şi conflicte interminabile.

Europa trebuie să joace, măcar acum, un rol preventiv. Nu să stingă incendiile după izbucnirea lor, aşa cum a procedat până acum. Comunitatea internaţională, în special SUA şi UE, investeşte atât de mult în Balcani, şi s-a implicat în problemele cruciale de aici, încât dacă nu acordă „undă verde” Macedoniei şi altor ţări din regiune să adere la prestigioasa familie, atunci ar putea să se confrunte cu o nouă serie de probleme care, mai devreme sau mai târziu, vor afecta întreaga comunitate europeană. De aceea, spun: acum sau niciodată. Nu pentru că ţările mici precum Macedonia ar putea să nu supravieţuiască în afara „cercului magic”, ci pentru că ţările membre ale UE se vor ciocni cu probleme care vor fi greu de depăşit. De aceea a deveni parte a Europei nu este doar o dorinţă, ci şi o necesitate. După cum am menţionat deja, fără îndoială Macedonia va supravieţui, chiar dacă Europa nu o va primi în braţele sale. Însă, în mod realist, ar fi mult mai uşor pentru ţară, pentru popor, pentru tranziţie şi pentru întreaga regiune, dacă această admitere s-ar întâmpla cât mai curând.

Ţinând cont de toate problemele şi compromisurile care au fost rezolvate, concluzia e limpede: trebuie să intrăm în Europa acum sau niciodată. Nu pentru că Macedonia va eşua ca stat, ci pentru că Europa ca atare ar putea să eşueze din interior. Utilizarea standardelor duble, sau impunerea anumitor cerinţe unei ţări de la care altele sunt exceptate, va crea frustrări cetăţenilor, care deja au depus prea multe sacrificii pentru a avea parte doar de un viitor incert.

În caz contrar, Europa se va ciocni de propria sa problemă.

 

 

Iulian Chifu, România

 

“O perspectivă românească asupra integrării europene”

 

Revoluţiile colorate din spaţiul post-sovietic – roz în Georgia, portocalie în Ucraina şi roşietică dacă este să vorbim despre schimbarea convingerilor preşedintelui comunist şi establishmentului de la Chişinău – a oferit o fereastră de oportunitate unică pentru reformularea unui cadru prietenos relansării procesului de reforme în drumul spre integrarea în Uniunea Europeană a statelor din acest spaţiu. Însă acel Non! pronunţat în Franţa şi Nei! în Olanda au produs un adevărat cutremur în procesul de lărgire, în întregul proiect european. Dar toate aceste evenimente nu au putut schimba datele fundamentale ale integrării şi convergenţei statelor membre ale Uniunii Europene şi nici fundamentele procesului de extindere.

 

I. România în drumul spre UE – lecţii învăţate

Drumul României spre accederea în Uniunea Europeană a fost unul foarte sinuos, cu multe urcuşuri şi coborîşuri. Însă de fiecare dată, totul a depins exclusiv de politicile şi reformele din România şi nu de vreo toană de moment a instituţiilor europene, cu atît mai puţin de diferenţele de opinii ocazionale între ţările europene pe un subiect sau altul.

Ceea ce autorităţile române au realizat repede este faptul că integrarea în Uniunea Europeană este mai mult o chestiune de reforme interne şi nu una de politică externă. Atît timp cît reformele, construcţia instituţională, democratizarea şi economia de piaţă urmează în documente, norme şi mai ales prin aplicarea în viaţa reală angajamentele luate în procesul de integrare, încurajările Comisiei Europene şi sprijinul oficialilor europeni este garantat. Cînd lucrurile nu merg atît de bine, procesul de monitorizare instituit a fost prezent pentru a avertiza oficialii români ce nu era în regulă sau ce nu era făcut la timp.

În ceea ce priveşte lecţiile învăţate, este foarte important să nu-ţi asumi decît angajamentele pe care le poţi îndeplini! Procesul de monitorizare este unul extrem de strict dar corect, şi e o problemă de credibilitate să raportezi numai ceea ce există în realitate, pe teren, implementat şi reformat. Căci credibilitatea se pierde o singură dată!

Un alt punct foarte important este să menţii o relaţie strictă, pe baze bilaterale, cu toate ţările membre. Este foarte importantă o agendă strictă şi structurată de întîlniri cu oficialii statelor membre ale Uniunii Europene pentru a putea verifica, pas cu pas, toate preocupările şi ideile noi care se manifestă la acest nivel dar şi pentru a avea un program bun de informare a tuturor cetăţenilor europeni despre propriile tale realizări şi progrese pe drumul integrării. Este o atitudine pro-activă serioasă şi de impact aceea de a promova informaţii despre reforme, dezvoltare şi oamenii unui stat aspirant la aderare.

Cel de-al treilea punct foarte important este legat de transferul de experienţe pozitive şi lecţii învăţate în procesul integrării. Fiecare ţară are experienţe unice în negocierea diferitelor capitole şi idei bune pot veni din fiecare experienţă. Pregătirea amănunţită poate uşura şi evita prelungirea inutilă a negocierilor.

Dacă anumite ţări au preocupări legate de o problemă sau alta, este o idee bună să ceri acelui stat european un consilier pe capitolul de negociere în discuţie, un consilier care să vină tocmai din statul ce are probleme, care poate monitoriza şi poate ajuta la găsirea unor soluţii potrivite şi optime pentru problemele întîmpinate. E mai bună o asemenea participare în procesul de reformă însuşi, deoarece cineva implicat ştie mai bine dificultăţile şi va da doar recomandări care au sens şi care se pot realmente implementa.

În fine, dar nu ultimul de pe listă, e bine să utilizezi tot sprijinul care îţi este oferit în procesul de integrare. Experienţa noastră a dovedit că toate ţările Uniunii Europene sînt interesate să ajute, şi nu să-ţi creeze probleme sau să ridice bariere în procesul de admitere în UE. Preocupările ce apar deseori sînt legitime şi se referă în special la posibilitatea populaţiei de a accepta şi a-şi asuma reformele necesare, schimbările şi ajustările. Experienţa noastră a arătat că Ungaria, Polonia şi Cehia au fost primele care ne-au ajutat pentru că este în interesul direct al ţărilor UE vecine să paseze problema spinoasă a controlului frontierei exterioare a Uniunii către un nou stat şi să împartă ulterior responsabilităţile controlului frontierei exterioare a Uniunii.

 

II. Perspectivele europene după ce Franţa a zis NON! şi Olanda NEI!

Aş dori să abordez trei teme legate de referendumurile din Franţa şi Olanda: mai întîi, care sînt cauzele reale ale rezervelor acestor ţări din chiar miezul construcţiei europene, care sînt implicaţiile politice pentru guvernele occidentale şi cam care ar fi cel mai prost scenariu cu putinţă.

 

1. Cauzele reale ale rezervelor ţărilor fondatoare

În ceea ce priveşte liderii politici:

- Probleme financiar-bugetare: au existat mari dezbateri privind bugetul Uniunii între 2007-2013. Discuţiile principale au venit în jurul Politicii Agricole Comune (cu tratarea situaţiei speciale a Franţei) ca şi cele legate de excepţiile de la plăţi bugetare de care beneficiază Marea Britanie.

- Probleme economice: anumite ţări europene, în principal Franţa şi Germania, au probleme economice interne importante, dar şi probleme în respectarea angajamentelor privind criteriile de convergenţă, în special respectarea regulilor Pactului de Stabilitate ce stabileşte nivelul maxim al deficitului bugetar admis.

- Procesul de decizie în cadrul Uniunii: aici apare elementul legat de teama că, dacă noi ţări din „noua Europă” vor intra în UE, procesul de decizie va balansa de la o relevanţă absolută a „Europei originare” către alianţe ale ţărilor Europei centrale şi de est membre.

În ceea ce priveşte populaţia Europei:

- Problemele migraţiei, lucrători ieftini şi buni, gata să ia locul autohtonilor.

- Mutarea industriilor şi companiilor din vestul către estul Europei din cauza facilităţilor la investiţii, a impozitelor reduse şi a existenţei mîinii de lucru ieftine şi calificate.

- Prăbuşirea programelor de asigurări sociale supraîncăr­cate, frica de o competiţie liberală mai aspră, respinsă de statele cu programe de protecţie socială mai generoase, susţinute de sindicatele lucrătorilor europeni.

- Costuri directe pentru susţinerea integrării noilor state, pe termen scurt, chiar dacă în perspectivă noile ţări pot deveni valori adăugate la piaţa comună, contribuitori neţi la bugetul Uniunii şi sprijin direct la dezvoltarea Europei, la creşterea valorii ei specifice în raport cu marii competitori mondiali, SUA, China, Japonia.

 

2. Implicaţii politice pentru guvernele occidentale

Evaluarea mea este că votul negativ înregistrat în anumite ţări faţă de Constituţia europeană este determinat şi de deficitul democratic, dar este şi o problemă de sancţionare a nerealizărilor guvernelor naţionale, iar guvernele implicate au de furnizat explicaţii partenerilor din Uniune pentru acest transfer de imagine de la politici naţionale impopulare sau gestiuni proaste ale politicilor proprii către reprezentările despre politicile europene, Tratatul constituţional sau eventualele reverberaţii către politica de extindere a UE.

 

3. Cazul cel mai rău: cîţiva ani întîrziere

Ceea ce putem aştepta de la urmările voturilor negative din Franţa şi Olanda este transformarea procedurilor de accedere în Uniune în examene mult mai severe. Pe de altă parte, rezervele şi preocupările fiecărui stat membru vor avea o greutate mult mai importantă, atunci cînd vor fi evaluate progresele unei ţări aspirante sau alteia.

România şi-a pus ea însăşi problema la modul foarte serios, pe baza următoarelor elemente: mai întîi, acordul de integrare este un document foarte clar, semnat de reprezentanţii legitimi ai tuturor statelor membre ad referendum, iar în ceea ce priveşte termenele, procesul de integrare al ţării noastre nu poate fi întîrziat mai mult de un an, şi acest lucru în condiţii foarte stricte! Principiul general al dreptului internaţional public aplicabil în acest caz este Pacta sunt servanda, iar aceste principii sînt sacrosante în spaţiul de civilizaţie şi legalitate al Uniunii Europene.

Pe de altă parte, în cel mai prost scenariu cu putinţă – luat în considerare în spatele uşilor închise la acea vreme, se punea problema unei posibile transferări cu cîţiva ani a întregului proces de extindere. Şi în acest caz, amînarea şi transferul întregului proces în timp urma să fie asumat de Uniunea Europeană, şi nu transferat, ca şi costuri politice, în seama ţărilor în curs de aderare, ca sancţiuni pentru pretinse angajamente nerespectate.

O altă parte a unui scenariu negativ vizează mai degrabă integrarea viitoare a Turciei şi Ucrainei în UE, un proces pe care ţara noastră îl susţine pe deplin, alături de apropierea Republicii Moldova de dezideratul integrării în Uniune! Scenariul susţine că Franţa şi Germania s-ar fi putut retrage din proiectul european dacă aceste ţări ar fi acceptate, din cauza sistemului de decizie care ar aşeza „Europa originară” în minoritate.

Credem că un asemenea scenariu este de neacceptat, deoarece ar ridica un mare semn de întrebare asupra celor două ţări, ca şi asupra întregului proces de integrare europeană. El ar putea să releve generozitatea unui proces care aduce beneficii mutuale doar atît timp cît decizia este în mîna „granzilor” şi respingerea/blocarea procesului cînd decizia acestora nu mai este suficientă pentru a determina procesele şi politicile europene. Respingem cu tărie o asemenea evoluţie ca improbabilă.

Dacă angajamentele sînt transformate în acte şi realităţi în teren, în reforme puternice şi vizibile, Ucraina, Republica Moldova şi Turcia trebuie să aibă parte de acelaşi tratament ca toate celelalte ţări care s-au integrat în Uniune, atîta timp cît criteriile de la Copenhaga nu au fost modificate. Totul trebuie să depindă de conducerea politică a Ucrainei, Turciei şi Moldovei şi în special de garanţia palpabilă a ireversibilităţii proceselor de reformă!

 

III. Noua hartă a Europei

Credinţa noastră este că, în procesul de integrare europeană şi în cel de extindere, nu mai există drum de întoarcere! Complexitatea instituţiilor europene, gradul de sofisticare a legislaţiei din Uniune şi convergenţa economică şi politică puternică fac ireversibile cele două procese. Mingea se rostogoleşte şi nici o voinţă politică nu poate bloca procesele fără costuri uriaşe!

Agenda temporară a noilor extinderi ale Uniunii depinde în primul rînd de viteza reformelor, de temeinicia şi ireversibilitatea lor în statele aspirante, şi nu de anumite acte externe. Procesul de integrare europeană, de la Marea Baltică la Marea Caspică, nu mai poate fi oprit! Singura modalitate prin care cineva ar putea să micşoreze viteza proceselor europene este acela de a slăbi criteriile de convergenţă şi procesele de apropiere a indicatorilor economici ai ţărilor membre şi nu prin blocarea extinderii, în condiţiile respectării criteriilor de la Copenhaga. Iar costurile unui asemenea proces nu pot să fie asumate de către un lider european, nici măcar de către toţi liderii ţărilor europene.

Credem că noua hartă europeană va include ţările caucaziene, Turcia, Ucraina şi Republica Moldova, şi că Europa nu poate fi completă fără un Belarus democratic şi o relaţie de a treia generaţie cu Rusia. Intervalul de timp necesar pentru realizarea acestui proiect depinde exclusiv de performanţele fiecărui stat, de seriozitatea conducerii politice, de voinţa şi coeziunea populaţiei faţă de proiectul european în fiecare ţară în parte, şi, în special, de capacitatea acestor popoare de a se adapta la noile reforme.

Este motivul pentru care şi Republica Moldova trebuie să facă eforturi susţinute şi serioase pentru a adopta şi implementa reformele democratice şi angajamente luate mai întîi faţă de Consiliul Europei, recomandările conţinute în hotărîrile din 2002 ale Adunării Parlamentare prin care s-a introdus procesul de monitorizare, apoi pentru realizarea reformelor din Planul de acţiuni Republica Moldova-Uniunea Europeană şi, nu în ultimul rînd, a angajamentelor înscrise în noul plan individual de parteneriat şi asistenţă Republica Moldova – NATO.

 

 

 

George Damian, România

 

“Idei de soluţionare a conflictului transnistrean”

 

Republica Moldova este un stat falimentar în ce priveşte importanţa geopolitică, de care a fost deposedată de Rusia. Istoric vorbind, Republica Moldova din zilele noastre este partea de est a principatului medieval al Moldovei. Acest principat şi-a bazat statalitatea şi independenţa în special pe accesul la Delta Dunării şi la ţărmurile Mării Negre. La nivel european, principatul Moldovei a fost parte a unei axe ce lega Marea Neagră de cea Baltică prin intermediul Regatului Poloniei. De asemenea, principatul Moldovei şi-a bazat prosperitatea economică pe taxele pe care le-a impus rutei comerciale ce lega Marea Baltică de Marea Neagră. În momentul în care Moldova şi‑a pierdut porturile de la Marea Neagră, în favoarea Imperiului Otoman din secolul al XVI-lea, principatul a pierdut şi independenţa. Iar în anii ce au urmat, Moldova a rămas doar o entitate politică forţată să supravieţuiască presiunilor exercitate de imperiile vecine.

Republica Moldova de astăzi a constituit dintotdeauna o bază militară la dispoziţia Imperiului Rus. Avansarea Imperiului Rus către Europa de Est în timpul secolelor XVIII şi XIX a adus Moldova în atenţia strategică a Moscovei. Conform gândirii militare a secolului XIX, partea estică românească a Moldovei, redenumită Basarabia, era necesară ca bază militară îndreptată spre Imperiul Otoman.

Oricum, evoluţia tehnicii a făcut posibilă restrângerea acestei baze militare la un teritoriu mai redus. Acest teritoriu este acum reprezentat de autoproclamata Republică a Transnistriei. De fapt, niciodată parte a statului medieval al Moldovei, Transnistria a fost numită, în mod abuziv, de Kremlin, în anul 1924, drept Republică Sovietică Autonomă Moldovenească. Toate planurile propuse până acum pentru soluţionarea conflictului din Transnistria, elaborate, de fapt, numai de către ideologii ruşi, au avut două idei majore: păstrarea unei administraţii autonome pentru Transnistria şi menţinerea prezenţei forţelor militare ruse în zonă.

Începând cu planul Primakov, din 1997, până la memorandumul Kozak din 2003 şi planul Iuşcenko din 2005 - toate ideile internaţionale de soluţionare a conflictului transnistrean au avansat proiectul care aduce în prim-plan o administraţie separată pentru Tiraspol şi menţinerea trupelor ruse. Forma şi numele pe care le-au luat aceste idei nu prezintă importanţă, fie că ele s-au numit federalizare sau democratizare.

Aceste două puncte amintite mai sus nu reprezintă pentru Rusia un subiect de negociere, Moscova refuzând în permanenţă să iniţieze un dialog real pe această temă. Iar refuzul constant al Moscovei a dat naştere unei situaţii de facto ce s-a prelungit peste ani şi a condus la o recunoaştere de jure a prezenţei militare ruse din zonă.

Confruntată cu această situaţie, Republica Moldova are, în opinia noastră, doar câteva opţiuni. Să spere într-o reunificare cu Transnistria, reunificare ce ar putea avea loc numai cu unele condiţii impuse de Moscova şi care ar avea ca preţ lăsarea în urmă a oricăror perspective ale unei integrări europene. O altă opţiune ar fi ca Republica Moldova să acţioneze conform intenţiilor declarate pentru aderarea la comunitatea europeană; acest lucru ar însemna să cedeze Transnis­tria şi să îşi focalizeze atenţia asupra demilitarizării zonei şi a integrării europene. De asemenea, în opinia noastră, există şi o soluţie care poate părea îndrăzneaţă: reunificarea cât mai curând posibil cu România şi întreprinderea unor acţiuni pentru apărarea comunităţii euro-atlantice, conform statutului de membru al NATO pe care îl deţine România, dar şi de viitor stat de frontieră al Uniunii Europene. Departamentul specializat al Asociaţiei Civic Media a evaluat costurile reunificării Basarabiei cu România: 5,5 miliarde de euro. Asociaţia consideră că aceste costuri pot fi împărţite de Uniunea Europeană şi Statele Unite, spre beneficiul securităţii euro-atlantice.

Peste câteva zile, Germania va sărbători a 16-a aniversare a zilei reunificării Germaniei, împărţite abuziv de URSS: Ziua Unităţii Naţionale. Aceasta trebuie să fie referinţa noastră, linia directoare a politicii naţionale.

 

 

 

Dan Dungaciu, România

 

“Ce se întâmplă acolo? Discursul public şi integrarea euro-atlantică a Republicii Moldova”

 

Aici, acolo, la noi şi dincolo...

„Ce se întâmplă acolo?” este una dintre întrebările care au fost puse, abundent, la începutul anilor ’90 când se vorbea des­pre societăţile răsăritene. „Ce se întâmplă acolo?” este mai mult decât o interogaţie: este şi un răspuns, un gest de abandon, strecurat, nu foarte subtil, în chiar corpul întrebării. „Ce se întâmplă acolo?” este semnul unei neputinţe de a înţelege, sau, dacă vreţi, al intuiţiei că ce se întâmplă acolo desfide regulile noastre occidentale, criteriile noastre, cadrele noastre de înţelegere şi acţiune. Pui această întrebare nu neapărat pentru a obţine un răspuns, ci pentru a semnala faptul că nici nu poţi găsi un răspuns satisfăcător. Uneori, nici nu ai nevoie; sau, oricum, nu te străduieşti câtuşi de puţin să găseşti unul. În consecinţă, acţionezi aşa cum ştii, aşa cum s-ar face aici, în Occident, spaţiu decriptibil şi predictibil, nu acolo, iar rezultatele sunt în consecinţă. De prea multe ori instituţiile interesate în spaţiul răsăritean au acţionat aşa. Şi de prea multe ori rezultatele acestei inadecvări funciare nu au fost cele scontate. Nu sunt nici astăzi.

Astăzi, multe dintre ţările răsăritene, inclusiv România, au ieşit de sub spectrul întrebării „Ce se întâmplă acolo?”. Din păcate, R. Moldova, încă nu.

 

„Spaţiul public” – etalonul oricărei democraţii. Dar în R. Moldova?

Vom pune şi noi întrebarea pe un domeniu concret. Textul acesta va vorbi despre „spaţiul public din R. Moldova”: cum se constituie, cum se structurează, cum poate fi caracterizat. Totul în contextul eforturilor societăţii din R. Moldova de integrare euro-atlantică.

Trebuie pornit, obligatoriu, de la Juergen Habermas. Toată opera sociologului german pivotează, practic, în jurul acestui ax conceptual: „spaţiu public”. Ideea este următoarea. Preluând din psihanaliză sintagma „discurs distorsionat” şi definind-o, în plan social, ca ideologie, Habermas ajunge să o definească pe cea din urmă drept „comunicare distorsionată sistematic”. Este ceea ce caracterizează societăţile ne-libere. În opoziţie, Habermas propune conceptul de „situaţia discursului ideal”, ca un tip de comunicare liberă, nedistorsionată, lipsită de constrângeri şi intruziuni externe. Toate vocile trebuie lăsate să vorbească într-o asemenea conjunctură, toate trebuie lăsate pe scenă, iar decizia trebuie luată prin schimb de argumente şi „agreement”-uri rezonabile, fără - în nici un caz! - recurgere la forţă. Comunitatea – sau unele secţiuni ale ei – comunică, trimite şi primeşte mesaje, le discută, le compară, le contestă raţional, acceptă argumente şi, încă o dată, nu recurge la alte „argumente” – la cele de „forţă”, generic vorbind. Acestea fiind spuse, spaţiul public devine acum locul unde se poate obţine consens (sau nu) prin acţiuni dis­cursive. Prin forţa cuvântului, nu cea a pumnului, „pumn” putând însemna aici orice, respectiv orice intruziune de ordin politic, economic etc.

Dincolo de criticele care se pot aduce – şi s-au adus! – teoriei germanului, intuim deja şansa conceptului de a deveni etalon esenţial pentru „evaluarea” funcţionării oricărei democraţii prin apel la instrumentul de comunicare publică predilect: media. Căci democraţie, în această perspectivă, nu mai înseamnă existenţa unui spaţiu public cantitativ, pe hârtie, un inventar inert de realizări bune de raportat. Nu este suficient să existe într-o societate un anumit număr de ziare, reviste, posturi de radio sau de televiziune. Acesta este un criteriu pur cantitativ! Ceea ce contează mai mult este maniera în care acestea se structurează, gradul de acces în spaţiul public, posibilitatea reală de a comunica eficace cu publicul şi, în plus, de a-i da şansa acestuia să se manifeste adecvat în polis. Criteriul devine acum calitativ, fără ca cel cantitativ să fie neglijat. Doar că, cel din urmă fără cel dintâi devine caduc, mai mult, riscă să justifice tocmai lipsa de democraţie pe care, iniţial, trebuia să o dezvălui!

Cazul Republica Moldova pare emblematic din acest punc­t de vedere.

 

Presa de vitrină sau fenomenul „cutiei negre”

În R. Moldova media există. Este indubitabil. Da, avem ziare, posturi de radio, televiziuni. Orice oficial sau funcţionar public care face o statistică sau o dare de seamă poate zâmbi satisfăcut la finalul ei. (Precum în gluma aceea faimoasă din vremea comunismului despre recoltele agricole: „am terminat de recoltat în ziare, mai avem să terminăm la radio şi la televizor.”)

Sigur, există, şi cine ar putea contesta asta. Dar, dacă luăm în serios ideea „spaţiului public” invocată anterior, lucrurile nu pot fi – şi nu sunt – atât de simple.

Conform tuturor sondajelor de opinie publică lansate la Chişinău de câţiva ani încoace (surse: Barometrul de Opinie Publică lansate de IPP, Chişinău, Sondajele IRI / Gallup etc.), presa scrisă este principala sursă de informare politică pentru circa 7-8 % dintre subiecţi la nivelul întregii ţări. Dacă ne uităm la mediul rural, vom sesiza că, în ceea ce priveşte consumul de presă scrisă, cifrele sunt mult mai reduse decât media pe republică. Pe ţară, radioul urcă undeva la 11% ca sursă principală de informare, iar televiziunea domină copios: 50-70%, depinde de sondaje. Televiziunea naţională a R. Moldova este, practic, actor unic pe piaţa ştirilor politice cu un procent de circa 70% de încredere parţială sau deplină. În plus, o cercetare de opinie publică girată de IDIS Viitorul (octombrie 2004) ne dezvăluie un lucru frapant: „pluralismul de opinii” este sintagma care, ca primă opţiune, redă cel mai bine guvernarea democratică doar pentru 4% dintre respondenţi (a doua opţiune 3%), iar „presa liberă şi independentă” doar pentru 2% (a doua opţiune 3%).

Cum „citim” democraţia/democratizarea R. Moldova prin aceste cifre? Vom spune, într-o primă instanţă, că diferenţele dintre presa scrisă şi audio-vizual sunt vizibile în orice ţară democratică din lume. Deci, R. Moldova se înscrie într-un trend. Şi observaţia ar fi exactă, dar nu ar fi adevărată. Căci, dacă aşa stau lucrurile, statistic vorbind, în ţările democratice, există acolo o curea de legătură între cele două componente ale media: televiziunile sau radiourile sunt cutii de rezonanţă pentru multe din subiectele livrate publicului de către presa scrisă. Altminteri spus, agenda presei scrise devine şi agenda audio-vizualului, iar diferenţele cantitative (procentuale) dintre ce apare în ziare şi ce se spune la televizor se diminuează sau devin irelevante.

Şi aici apare diferenţa crucială dintre media din R. Moldova şi media din democraţiile funcţionale (România, de pildă). În R. Moldova, cureaua de legătură dintre presa scrisă şi televiziune (în special cea naţională) nu există. Avem de-a face, de cele mai multe ori, cu discursuri paralele, care nu se întâlnesc niciodată şi, practic, nu se confruntă la nivel naţional în nici un fel.

În termenii consacraţi aici, „spaţiul public” din R. Moldova nu există. Nu există acel acces liber – în sensul „ideal-tipurilor” weberiene – la discursul public, nu există acces egal al actorilor sau al opiniilor, nu există un spaţiu în care actorii şi opiniile se pot întâlni şi, în urma întâlnirii, al dezbaterii, al dialogului, să rezulte, în final, puncte de vedere şi decizii. În lipsa acestui spaţiu public – căci nu poţi compara ponderea presei scrise cu cea a televiziunilor, mai ales a celei naţionale -, nu avem discursuri publice, ci monologuri cu forţă de impact net diferite: una se scrie la gazete, alta se spune la televizor. Argumentul şi justificarea unei decizii sunt de cele mai multe ori pur politice (nici măcar în sensul subtil alocat de Foucauld!), fără să treacă prin furcile caudine ale dialogului public (de aici şi cvasi-inexistenţa instituţiei talk-show-ului).

Încă o dată. Presă liberă există în R. Moldova. Dar mecanismele structurale care există şi sunt perpetuate la nivelul societăţii pulverizează pur şi simplu ideea de diversitate, căci ponderile discursurilor publice sunt incomparabile. De aici aparentul paradox: deşi există presă liberă (iar mulţi jurnalişti pot scrie absolut ce vor în gazetele lor), nu există „spaţiu public”, deci, în consecinţă, nu există pluralism media real. Avem de-a face cu o democraţie media de vitrină, în care discursurile publice neacreditate aprioric de o instanţă politică au un acces limitat: circulă libere într-o cutie neagră din care nu pot ieşi cu nici un chip. Sunt autori şi ziare care se adresează, călcându-se pe picioare, aceluiaşi public, puţin numeros şi constrâns, şi el, din raţiuni economice să cumpere tot mai puţine gazete. Televiziunea este şi mai comodă şi mai ieftină!

În ultimă instanţă, aparentul paradox se poate exprima aşa: în R. Moldova există presă liberă, dar nu există democratizarea spaţiului public.

 

Societatea civilă – prezenţă absentă

Unul dintre actorii principali care ar trebui să populeze şi să configureze în mod fundamental spaţiul comunicării publice este societatea civilă. Şi invers: existenţa spaţiului public ar trebui să definească şi să contureze ceea ce numim astăzi „societate civilă”, adică acel spaţiu social în care se coagulează, liber, asociaţii, identităţi, interese, diferenţe etc. dincolo de – nu neapărat împotrivă! - spaţiul coercitiv al politicului şi al guvernării.

Despre „societate civilă” se vorbeşte abundent la Chişinău. Dar prin prisma a ceea ce am discutat până aici, prezenţa acesteia în R. Moldova este doar virtuală. Este o prezenţă absentă.

Este o „prezenţă”, căci există actori care să o ilustreze, actori temeinici, de calitate (oameni şi instituţii), mulţi dintre ei, capabili să intre în dialog cu instituţii occidentale care îi acreditează, finanţează şi bifează ca parteneri de dialog. Şi nu e nimic rău aici, doar că, în realitate, dispersia de la nivelul „societăţii civile” o neutralizează. O face absentă.

Este o prezenţă absentă, pentru că, în lipsa spaţiului civic în care trebuie să se manifeste şi pe care trebuie să îl configureze în raport cu nevoile unei societăţi al cărei (şi) purtător de cuvânt este, societatea civilă nu există la Chişinău. Este doar o sumă de actori disparaţi, autarhici şi fără impact public relevant. Precum în presa scrisă, asistăm şi aici la un fenomen de vitrină sau la unul de „cutie neagră”. Asociaţiile se ştiu între ele, se cunosc, - uneori se şi recunosc! -, se sprijină sau se invidiază, dar aproape nimeni nu ştie de ele în afara acestui cerc.

Care sunt consecinţele? Două, în principal.

Prima: în lipsa unui spaţiu public în care discursurile să se manifeste sau confrunte şi, astfel, să ajungă la public, cel mai utilizat instrument de comunicare publică în R. Moldova a fost, până nu demult, strada. O societate exasperată de lipsa unui „microfon” public (televiziuni, radio, publicaţii cu difuzare largă) se vede nevoită să coboare în piaţa publică pentru a fi, dacă nu ascultată, cel puţin auzită. Fenomenul e specific multor ţări din Răsărit după 1990, chiar România l-a experimentat şi utilizat copios.

A doua consecinţă: dată fiind politizarea excesivă şi structurală a societăţii din R. Moldova, singura şansă de manifestare a societăţii civile era canalul... politic. Alt paradox: pentru a se manifesta în spaţiul public, societatea civică în R. Moldova trebuie să devină politică. Doar îmbrăcând haina politică, deci asumându-şi o miză de acest tip, societatea civică s-a putut coaliza şi transmite, coerent, un mesaj relativ unanim. De aici constatarea că „victoriile” societăţii civile în R. Moldova au fost, în ciuda aerului civic, politice. Prima: bătălia pentru limbă şi istorie, declanşată în 1995, continuată în 2002 şi cu final imprevizibil. Miza politică a manifestaţiilor a fost perfect ilustrată de către liderul politic al manifestării: “Deşi pare convenabilă, trebuie să recunoaştem că este falsă sau cel puţin incompletă ideea că în Basarabia de azi discuţiile despre glotonimul ‘limba română’ şi etnonimul „popor român” ar purta doar un caracter ştiinţific… Aici, în Basarabia, afirmaţia că eşti român constituie un act politic… La noi poţi fi foarte bine orice, dar dacă te îndărătniceşti să fii ceea ce eşti, adică român, exasperezi toată tagma de artizani ai unei noi naţiuni”.

A doua: bătălia împotriva federalizării din 2002-2004, confruntare acerbă în care societatea civilă s-a mobilizat exemplar, dar a cărei miză şi finalitate politică nu pot fi ignorate.

 

R. Moldova – societate dominată de putere, nu de relaţia civic/politic

Soluţia la toate contradicţiile şi paradoxurile discutate aici nu este decât cea a democratizării, căci asta înseamnă, în fapt, crearea unui spaţiu real de comunicare publică. Democratizarea instituţiilor publice, de-politizarea lor, de-personalizarea lor, accesul liber la mijloacele de comunicare în masă a tuturor argumentelor, toate acestea vor genera acea dezbatere atât de necesară şi de care, cu adevărat, R. Moldova nu are parte astăzi. Deocamdată nu argumentele sau bunul simţ au vorbit sau vorbesc la Chişinău în multe ches­tiuni, ci deciziile politice. Dar pentru ucazuri, numai democratizarea e un remediu. Şi asta o ştim din toată experienţa răsăriteană!

Pentru că o democraţie reală nu s-a constituit încă la Chişinău, nici în ceea ce priveşte dialogul, nici în ceea ce priveşte luarea deciziei, R. Moldova rămâne o societate în care domină puterea – sensul nu este aici numai politic! -, nu relaţia civic / politic care structurează democraţiile occidentale consacrate şi validate de spaţiul euro-atlantic.

 

 

 

 

Stjepan Malovic, Croaţia

 

“Aderarea mediei din Europa de Sud-Est la standardele UE - misiune imposibilă sau standarde duble?”

 

 

Rolul jucat de mass-media în ţările în tranziţie este extrem de important. Fără o media liberă nu este posibilă obţinerea democraţiei. În ţările în tranziţie, gradul de democraţie poate fi măsurat cu exactitate în funcţie de libertatea canalelor media. De aceea, comunitatea internaţională monitorizează constant şi atent peisajul media şi îi evaluează nivelul de libertate.

În ţările în tranziţie, s-a moştenit vechea manieră comunistă de înţelegere a media. Este aşa-numitul model media sovietic, în care rolul lor este să servească conducerea, Partidul Comunist, şi să promoveze directivele de partid. Standardele profesionale şi libertatea media nu sunt atât de importante precum servirea Partidului. Jurnaliştii sunt consideraţi membri de partid ascultători, având ca rol principal păstrarea liniei Partidului, fără a raporta realitatea şi fără a investiga, fără a fi câini de pază ai democraţiei.

Noii oameni politici din ţările în tranziţie nu mai cer public jurnaliştilor şi canalelor media aceeaşi relaţie comunistă. Ei promovează libertatea media, dar până la urmă preferă să aibă propriile canale şi proprii jurnalişti, încercând să manipuleze publicul, şi prezentându-se drept politicieni pozitivi.

Comunitatea internaţională încearcă să încurajeze jurnaliştii şi editorii să respecte standardele profesionale, solicitând principii etice şi calitative. În acelaşi timp, procesul globalizării a ajuns în sud-estul Europei. Companiile de media internaţionale au devenit proprietarii de media cei mai influenţi din regiune. Publicul şi experţii media se aşteptau ca aceştia să aducă nu numai investiţii, dar şi standarde profesionale înalte. Din păcate, majoritatea companiilor media au fost interesate doar de obţinerea de profit, practicând un tip de jurnalism complet lipsit de curaj.

Această lucrare îşi propune să analizeze tranziţia canalelor media în ţările sud-est-europene, încercând să găsească motivele acestei dezvoltări negative.

 

Media în tranziţie

 Media în tranziţie este un hibrid între vechiul model sovietic şi cel vestic, bazat pe principiul obţinerii de profit. Există încă vechea manieră de înţelegere a media ca organism servil clasei politice. Politicienii schimbă metodele, păstrând însă acelaşi control asupra media. Principala diferenţă este că acum nu mai există doar un singur partid, ca pe vremea comunismului, ci mai multe. Aşadar media serveşte mai multe opţiuni politice. Acest fapt nu este vizibil numai în opinii şi comentarii, ci mai ales în manipularea ştirilor. Consumatorii de media sunt confuzi, nefiind informaţi asupra evenimentelor reale din ţară.

Piaţa de media din ţările sud-est europene este mică, din cauza situaţiei economice. Ţările din această regiune se confruntă cu dificultăţi economice. Salariile sunt mici şi insuficiente pentru un standard de viaţă decent. Cetăţenii au un venit limitat. Salariul se împarte simplu între mâncare şi locuinţă. Ce rămâne este insuficient pentru consumul de media sau de cultură. Companiile de media se confruntă cu cumpărători săraci şi pieţe de desfacere reduse. Fosta Iugoslavie era o ţară de circa 20 de milioane de locuitori şi reprezenta o piaţă bună. Azi, noile ţări sunt mici, cu pieţe de 2 sau 4 milioane de consumatori. Situaţia fostelor republici sovietice este şi mai dramatică. Costurile producţiei media sunt aproape aceleaşi, dar deoarece piaţa este mai mică, venitul nu este suficient.

De aceea managerii de media îşi îndreaptă atenţia mai ales asupra succesului de piaţă. Cei care produc media de calitate nu mai sunt pe piaţă, deoarece rezultatele lor sunt slabe, venitul este mic şi compania pierde bani.

Formula de piaţă este simplă, fiind cunoscută în Vest ca 3S: sex, sport, scandaluri. Modelul pilot îl constituie tabloidele britanice şi televiziunile comerciale. Jurnaliştii nu mai respectă principiile etice sau standardele profesionale. Toate scandalurile sunt publicate; cea mai mare parte sunt inventate în fantasmele jurnaliştilor sau editorilor.

Televiziunea este cel mai important segment de media din ţările sud-est europene. Televiziunea este mult mai ieftină decât presa scrisă. Abonamentul de cablu TV este în Croaţia sub 10 euro, o sumă acceptabilă în comparaţie cu abonamentul lunar de 25 de euro pentru cotidiene. Salariul mediu este de circa 500 de euro, dar nu acoperă toate cheltuielile de întreţinere ale unei familii de patru persoane. Dacă cineva ar plăti abonamentul TV şi ar cumpăra în fiecare zi un cotidian, regulat câte un săptămânal şi o publicaţie lunară, aceste achiziţii l-ar costa aproximativ 45 de euro. Desigur, cea mai mare parte a familiilor reduc consumul de media, preferând televiziunea în dauna publicaţiilor.

Televiziunea din ţările sud-est europene a aparţinut guvernului. Cea mai mare parte a televiziunilor aparţinând guvernului devin televiziuni publice. În acelaşi timp, companii TV globale ca RTL au fondat noi posturi TV comerciale locale. Majoritatea folosesc aceeaşi abordare şi emit programe similare cu cele ale posturilor TV comerciale internaţionale. Buletinele de ştiri se reduc la câteva minute, multă muzică, telenovele, şi desigur tot felul de programe ca „Big Brother”, „Survival” şi alte show-uri similare. Televiziunea ca serviciu public este nedezvoltată, sau este o televiziune de stat desuetă, aflată sub influenţa partidului de guvernământ.

Ziarele s-au transformat în tabloide. Presa de calitate a încetat să existe. Un grup de experţi media, studiind calitatea presei din sud-estul Europei, a afirmat: „Problema calităţii presei din sud-estul Europei este determinată de doi factori-cheie: mai întâi, presa de calitate este un canal media de mare importanţă publică; în acelaşi timp, domeniul este subdezvoltat în regiune1”.

Ziarele se luptă la punctele de difuzare a presei pentru fiecare cumpărător. Încearcă să atragă atenţia cumpărătorului prin titluri imense şi fotografii. Subiectele, cum spuneam, se leagă de formula 3S: sex, scandaluri, sport. Tabloidizarea în sud-estul Europei este înţeleasă ca un jurnalism în care adevărul nu există, faptele nu sunt importante, şi unde nu este nedemn să îţi vinzi stiloul publicităţii.

Există mii de posturi private de radio în toată regiunea, de la radiouri de acoperire naţională, la posturi locale, ce au o singură persoană drept proprietar, editor şi jurnalist. Aces­te posturi de radio mici sunt dominate de politicieni locali în ţări ca Serbia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi Macedonia. Explozia de media electronică locală nu aduce un suflu nou şi independent. Este un exemplu de manipulare foarte proastă a media.

Internetul este un canal media care se dezvoltă rapid, mai ales în zonele urbane ale ţărilor sud-est europene. Zonele rurale sunt departe de a fi consumatoare de media noi. Va fi nevoie de timp şi de standarde economice mai înalte pentru ca Internetul să devină o sursă de informare influentă.

Există noi investitori locali în media: oameni de afaceri locali care au devenit magnaţi în urma unor afaceri şi acum îşi doresc să deţină propria instituţie de media cu scopul de a-şi crea o imagine. Canalele media sunt, de asemenea, importante în politica locală. Magnaţii sunt mai puternici dacă deţin propria instituţie de media şi-i pot susţine pe unii politicieni. O nouă putere se ridică în sud-estul Europei: politicienii locali sunt într-o strânsă legătură cu magnaţii, care finanţează campaniile politice, sprijinindu-i pe politicieni prin intermediul media. Politicienii le facilitează magnaţilor noi afaceri, fără a respecta procedura legală obişnuită. Adesea se poate observa în media locală din această zonă manipularea în favoarea politicienilor locali.

Media este de asemenea o cale bună de spălare a banilor, în sud-estul Europei. Nimeni nu controlează circulaţia sau venitul din publicitate al companiilor de media. Este greu de înţeles cum supravieţuiesc ziarele, având o circulaţie a soldului atât de redusă. Sau cum pot activa posturile radio sau de televiziune locale fără o cantitate suficientă de reclame. Dar dacă acestea sunt sub conducerea unui magnat local, lucrul este posibil. Magnaţii sunt donatori media, şi nu susţin media în interesul public. Magnaţii îşi construiesc imperiul folosind media ca suport public.

Politicienii locali au legături cu magnaţii. Însă sunt îndeajuns de puternici, încât să controleze singuri media. Manipularea media este un fapt vizibil. Se folosesc tehnici noi de manipulare, care nu sunt transparente. Metodele de control sunt: legislaţia, patronajul, reclama ascunsă şi jurnalişti pe statul de plată.

Majoritatea legilor media din regiune permit încă influenţarea de către politicieni prin intermediul diferitelor instituţii guvernamentale. Poate fi Consiliul Televiziunii Publice, numit de Parlament sau de guvernare. Sau Consiliul Mediei Electronice, numit de asemenea de către guvernare, a cărui misiune este aceea de a acorda licenţă de frecvenţă posturilor de radio sau TV. În unele ţări, companiile de distribuţie a ziarelor sau de transmiţătoare TV sunt deţinute de guvernare.

Patronajul este o altă cale de control a media. Guvernele sunt în continuare unii dintre cei mai influenţi proprietari de media în sud-estul Europei, ceea ce permite politicienilor să-şi asigure controlul media.

O metodă mai voalată este reclama mascată. Managerii de media îşi vând paginile sau timpul de emisie companiilor de publicitate. Legal, acest lucru nu este posibil, dar este o sursă de venit excelentă pentru companiile media. Desigur, Compania Media a devenit dependentă de agenţii de publicitate, şi influenţa lor asupra politicii editoriale va deveni în curând vizibilă.

Vechea metodă de control de pe vremea comunismului, după care cel ce controlează editorii controlează şi media, este în continuare folosită. Editori şi jurnalişti de excepţie sunt adesea membri de partid, aleşi la sediu. Este evident că se vor ghida după politica de partid în editare. Dar deseori editori şi jurnalişti sunt pe statul de plată ascuns al partidelor. În acest caz, publicul nu ştie că editorul „independent” este de fapt în slujba partidului.

 

Globalizarea în acţiune

Globalizarea afacerilor media în sud-estul Europei a realizat o diferenţă semnificativă. Noi investitori, mari corporaţii internaţionale au adus o nouă manieră de a înţelege media. Totul este orientat spre piaţă. Rezultatele de pe piaţă sunt singurele relevante. Nici o politică editorială nu este bună dacă nu generează profit. Valoarea de piaţă este tot ce contează. Sarcina jurnaliştilor este să găsească un număr cât mai mare de ştiri senzaţionale. Principiile eticii sunt date uitării. Jurnaliştii sunt obligaţi să violeze intimitatea, să ignore drepturile omului şi ale copilului. Editorii obligă jurnaliştii să încalce orice regulă dacă acest fapt îi ajută în investigarea unei poveşti de scandal. A devenit normală publicarea fotografiilor de cadavre acoperite de sânge, cu organele la vedere; sunt publicate fotografii ale sinuciderilor, chiar şi scrisori de adio ale unor persoane minore. Jurnaliştii sunt manipulaţi de serviciile secrete, publicând, de exemplu, o conversaţie telefonică înregistrată pe ascuns între nevasta bolnavă în spital şi soţul său, despre copilul care le-a fost răpit.

Totul se realizează sub conducerea unor corporaţii de media internaţionale foarte cunoscute. Astfel de standarde profesionale nu s-au aplicat anterior, mai ales nu în perioada comunistă. Consumatorul de media nu mai poate distinge adevărul de minciună. Adeseori ziarele scriu despre acelaşi eveniment din două unghiuri diametral opuse, în funcţie de convingerile politice ale companiei.

Corporaţiile internaţionale de media au devenit un proprietar important în ţările sud-est europene. RSEEPM2 a realizat cercetări despre patronajul media, impactul său asupra independenţei media, şi despre pluralism în 18 ţări post-socialiste. Rezultatele nu sunt încurajatoare: „Pieţele locale de media din aceste ţări se confruntă cu probleme de altă natură. Aceste pieţe suferă gravele consecinţe ale concentrării media şi ale efectelor influenţei economice, politice şi mediatice în mâinile unei singure puteri. Pieţele de media locale sunt în mod special sensibile la diferite presiuni externe. Datorită potenţialului scăzut al publicităţii (agenţii de publicitate locali sunt, de asemenea, antreprenori şi politicieni locali), şi depinzând de venitul din publicitate, jurnaliştii locali suferă presiunile cele mai puternice.”3

Companiile media globale declară public faptul că nu intervin în politica editorială. WAZ este unul dintre principalii proprietari media din sud-estul Europei, deţinând numeroase publicaţii în multe ţări din regiune. Rolul companiei a fost evaluat extrem de negativ de către experţii media locali. Bodo Hombach, director executiv la WAZ, a spus: „Situaţia media în sud-estul Europei este destul de dificilă, dar oriunde ne aflăm noi, media este stabilă. Ne protejăm jurnaliştii, ca aceştia să se poată concentra asupra activităţii lor.”4 O declaraţie plăcută şi încurajatoare, nu-i aşa? Reporteri din toate ţările au subliniat presiunea asupra jurnaliştilor, în special cea de natură economică, şi de asemenea au atras atenţia asupra restrângerii drepturilor lor sociale şi a autonomiei.5

Globalizarea este o tendinţă mondială imposibil de oprit. Faptul că ţările sud-est europene sunt expuse procesului de globalizare este un lucru normal. Ţările din regiune ar trebui să găsească o cale de a evita efectele negative ale globalizării. Pentru ele este mult mai greu decât pentru ţările din cadrul UE, datorită sistemului democratic nedezvoltat. În statele membre UE, societatea civilă şi publicul sunt capabili să asigure pluralismul media şi existenţa unor voci independente. În sud-est, societatea civilă aproape că nu există, rolul publicului este redus, iar magnaţii mediei cu legături politice sunt de neatins.

 

Standarde duble

Jurnaliştii, experţii în media, reprezentanţii ONG-urilor şi ai societăţii civile în ţările din sud-estul Europei sunt dezamăgiţi de standardele duble impuse de comunitatea internaţională.

Când s-a destrămat comunismul şi ţările sud-estice şi-au început drumul spre independenţă, comunitatea internaţională a încercat să le sprijine. Acest ajutor a fost binevenit, mai ales în domeniul media. În perioada sensibilă a tranziţiei, când în multe ţări libertatea presei era aproape inexistentă, comunitatea internaţională a constituit un ajutor şi un susţinător important pentru media şi jurnaliştii independenţi. În unele ţări, asistenţa internaţională oferită canalelor media independente le-a grăbit liberalizarea şi democratizarea. Jurnaliştilor din regiune li s-au prezentat standarde profesionale ridicate, şi în special principii etice. Nu a fost o transformare uşoară, dar este vizibilă după 15 ani.

Peisajul media din sud-est a fost la început sub controlul patronilor locali. Nimeni nu a fost surprins de felul în care aceştia au înţeles controlul media. Jurnaliştii locali au reuşit să schimbe rolul canalelor media. În momentul în care acest proces începuse deja, şi chiar se aştepta încheierea lui cu succes, au venit companiile globale de media.

Jurnaliştii erau mulţumiţi, gândindu-se la ajutorul pozitiv ce venise anterior din partea comunităţii internaţionale. Dar libertatea media este una, şi afacerile sunt alta. Jurnaliştii au fost surprinşi neplăcut când au realizat că au mai puţine drepturi, mai puţină libertate, şi că numărul celor concediaţi de către noii patroni era atât de mare.

Standardele multiple au devenit vizibile într-un mod neplăcut: jurnaliştii s-au văzut obligaţi să cultive senzaţionalul, tabloidizarea şi informarea prin divertisment au devenit chei ale succesului, jurnaliştii având mai puţine drepturi, lipsindu-le contractele legale şi instruirea.

Instruirea este probabil un bun exemplu al abordării folosite de companiile de media globale faţă de jurnalismul din Europa de sud-est. Instruirea este problema-cheie, iar jurnaliştii din regiune nu sunt instruiţi aşa cum trebuie. Membrii RSEEPM au organizat sute de ateliere de lucru, seminarii şi traininguri. Majoritatea au fost co-finanţate de asociaţii internaţionale, ca Open Society Institute, Danish Fresta, German Stifungs etc. Nici o activitate nu a fost finanţată de WAZ, cel mai mare proprietar internaţional de media din regiune. WAZ a participat la o singură activitate, primăvara trecută în Zagreb, Croaţia, dar a fost un eşec. Simultan, WAZ cumpără noi companii, întinzându-şi imperiul şi câştigând putere, devenind mult mai influent în sud-est.

Dubla moralitate a comunităţii internaţionale faţă de media în tranziţie are un impact negativ.

Comunitatea internaţională se retrage din regiune, pretinzând că prezenţa sa nu mai este necesară, când peisajul mediei este stabilizat de prezenţa companiilor de media globale. Oboseala donatorilor este vizibilă, fondurile sunt din ce în ce mai mici, subiectele independente de media primesc o susţinere mai redusă, şi nu e încă posibilă autofinanţarea. Tabloidele şi informaţia prin divertisment generează mult profit, dar nu şi dezvoltarea mediei de calitate, sau respectarea standardelor profesionale. Rezultatele sunt negative, şi în unele state există mai puţin pluralism decât cel din vremea guvernului autocratic anterior.

Există o soluţie posibilă, sugerată de asemenea de către comunitatea internaţională: obligarea companiilor globale să respecte jurnaliştii, standardele profesionale, etica şi celelalte atribute ale jurnalismului. Din păcate, politicienii locali sunt în strânsă legătură cu companiile globale, creând o forţă nouă şi neglijând standardele mediei.

Dezvoltarea mediei sud-est europene şi pluralismul depind în mare măsură de remedierea acestei duble moralităţi şi a standardelor multiple.

___________

Referinţe:

Exit from Censorship, ed. Lani, Remzi, European Journalism Training Association, Council of Europe and Albanian Media Institute, Tirana, 2001.

Malovic, Stjepan and Selnow, Gary: The People, Press and Politics in Croatia, Praeger Publishers, Westport, Conneticut, London, 2001.

Malovic Stjepan: The Role of the Media in Democratization of the Post Comunists States, Based on Croatian Experiences, publicat în „The Role of the Mass Media and of the New Information and Communication Technologies in the Democratisation Process of Central and Eastern European Societies, editat de Ioan Horga şi Renaud de La Bosse, Bruxelles, 2002.

Media Ownership and its Impact on Media Independence and Pluralism, ed. Brankica Petkovic, SEENPN in Peace Institute, Ljubljana, 2004.

Quality Press in Southeast Europe, ed. Orlin Spassov, Sudosteuropaisches Medienzentrum, Sofia, 2004.

www.ifj.org

 

Note:

1. Quality Press in Southest Europe, ed. Orlin Spassov, Sudosteuropaisches Medienzentrum, Sofia, 2004, p. 9

2. Reţeaua sud-est europeană pentru profesionalizarea media a fost fondată în 2000 şi are 19 centre media în 11 ţări membre.

3. Patronajul media şi impactul său asupra independenţei media şi pluralismului, ed. Brankica Petkovic, SEENPN I Peace Institute, Ljubljana, 2004, pagina 20

4. ibid, pagina 21

5. ibid, pagina 33

 

 

 

Dorin Chirtoacă, Republica Moldova

 

“Crearea condiţiilor în interiorul R. Moldova pentru o perspectivă reală a integrării europene”

 

Integrarea europeană este şi o ţintă, dar şi un proces. Din perspectiva democraţiilor occidentale, procesul este mult mai important decât ţinta, pentru că şi UE este într-un proces continuu de schimbare, de reacţie la noi şi noi provocări.

Pentru RM, integrarea europeană reprezintă cheia succesului în dezvoltarea sa democratică, iar rămânerea în sfera de influenţă şi dominaţie a Federaţiei Ruse înseamnă lipsa oricăror perspective privind afirmarea democraţiei, a drepturilor omului şi a prosperităţii economice.

În RM, în prezent se vorbeşte despre integrarea europeană şi chiar despre succese în implementarea planului de acţiuni UE–RM etc. În mod nefiresc însă, sunt date uitării câteva etape premergătoare integrării europene. Una dintre aceste etape este reprezentată de crearea condiţiilor necesare pentru integrare. Iată câteva dintre acestea prezentate în contrast cu exemple din starea actuală de lucruri din RM:

- respectarea standardelor Consiliului Europei (CE) şi în perspectivă a standardelor şi mai ridicate ale UE (RM este un stat monitorizat de CE, instituţiile democratice funcţionează defectuos, eventuala renunţare la monitorizare nu va reflecta starea de lucruri reală din RM);

- libertatea presei (Freedom House a apreciat pe bună dreptate acum câţiva ani că presa în RM nu este liberă. Această situaţie continuă să persiste. Mass-media private sunt hărţuite dacă nu se supun puterii, iar compania „Teleradio Moldova” a devenit publică doar pe hârtie, fără un pluralism de opinii real, fără dezbateri publice relevante etc.);

- independenţa justiţiei (cu reforme „à la Caragiale” - preşedintele CSM, criticat dur înainte de alegerile parlamentare pentru contribuţia sa la aservirea puterii judecătoreşti în faţa puterii politice, a fost redesemnat în funcţie fără nici o problemă; în plus, hotărârile judecătoreşti, şi aşa viciate, nu se execută, decât atunci când este  presiune politică; numărul dosarelor la CEDO creşte cu fiecare an etc.);

- transparenţa guvernării (legea cu privire la declararea veniturilor adoptată în 2002 la insistenţele CE a fost modificată după o jumătate de an şi declaraţiile de venit ale demnitarilor au devenit cu totul irelevante. Cetăţeanul nu poate vedea averea demnitarului şi nici cum variază aceas­ta. În schimb, demnitarii cunosc veniturile cetăţenilor prin declaraţiile pe care le depunem cu toţii până la 31 martie în fiecare an. Practic, este invers decât ar trebui să fie.);

- renunţarea la modelul sovietic de guvernare (primul raport privind implementarea cu „succes” a planului de acţiuni UE-RM nu a fost făcut public până în prezent, iar viceministrul MAE, în mod cu totul straniu, s-a erijat în purtător de cuvânt al Comisiei Europene prezentând opinia acesteia cu privire la raport. Între timp, societatea din RM a rămas şi rămâne în continuare fără drept de apel în ceea ce priveşte analiza şi critica raportului. În plus, chiar dacă am vedea raportul şi am formula o reacţie, aceasta nu va avea efectul scontat, pentru că informaţia eronată a fost deja difuzată masiv prin mass-media electronică cu acoperire naţională şi evenimentul s-a consumat. În plus, pentru că nu ai aceeaşi audienţă prin mass-media democratică, dezinformarea nu poate fi contracarată uşor);

- economie de piaţă funcţională (în RM există salarii de 15–20 euro pe lună în condiţiile în care coşul minim de consum este 100 euro pe lună. Oamenii nu sunt în stare să‑şi achite cheltuielile minime. Dinamica investiţiilor străine este negativă etc. Să vorbeşti despre integrare cu o astfel de situaţie în economie pare puţin neserios);

- implementarea programelor de educaţie civică, cunoaşterea de către populaţie a mecanismelor, a pârghiilor care le stau la dispoziţie pentru a-şi valorifica drepturile şi pentru a responsabiliza clasa politică (măsuri pozitive care ar trebui întreprinse de autorităţi, dar în contextul celor prezentate mai sus acestea mai curând vor fi deturnate pentru a-i ţine în continuare pe oameni în întuneric, pentru a ascunde corupţia existentă, pentru a permite menţinerea la putere a aceloraşi elite sovietice nomenclaturiste sau a produselor create de aceasta etc.);

- o condiţie specială - alternanţa la guvernare între forţele politice proeuropene (confirmarea aşezării democraţiei în RM);

- peste toate – soluţionarea problemei transnistrene (instrument de manipulare politică, economică, socială a RM de către Federaţia Rusă. Un exemplu - mărturia lui M. Bergman, comandantul militar al „rmn” şi al or. Tiraspol, privind escrocheriile financiare de proporţii prin „Polevoi Bank” al armatei a 14-a, unde în 1993, vagoane de ruble sovietice scoase din uz în Federaţia Rusă, dar valabile încă în RM la acea vreme, erau trimise din Moscova la Tiraspol. Din zece vagoane două rămâneau intermediarului din Tiraspol, opt erau returnate la Moscova în valută forte. La astfel de operaţiuni au participat toate întreprinderile din regiunea transnistreană. Totodată, problema transnistreană a devenit şi un bun pretext folosit de putere pentru a guverna în stilul exemplelor de mai sus).

 

Modul în care priveşte puterea politică integrarea europeană este, în opinia mea, următoarea: „Europa înseamnă stabilitate financiară şi siguranţă pentru averile acumulate până în prezent. Suntem la putere şi trebuie să ne menţinem în continuare. Europa ne presează să ne democratizăm. Dacă ne democratizăm cu adevărat, riscăm să pierdem puterea. Atunci cum să procedăm? Simplu, simulăm reformele şi îi facem pe europeni să fie convinşi că RM se democratizează, de fapt, nu schimbăm nimic şi ne vedem în continuare de interese…”

Prin urmare, înainte să se vorbească de integrarea europeană trebuie îndeplinite condiţiile necesare premergătoare integrării. Apoi, pe măsura îndeplinirii aces­tora să putem discuta despre perspectiva dobândirii calităţii de stat asociat, apoi de perspectiva  invitaţiei de începere a negocierilor de aderare, a deschiderii capitolelor de negociere, a închiderii capitolelor de negociere etc.

 

 

Angela Sârbu, Republica Moldova

 

“Planul de acţiuni Moldova-UE şi perspectivele presei”

 

M-am întrebat cu ce se poate alege presa de pe urma bunelor intenţii ale autorităţilor moldoveneşti de a adera la UE sau cum şi în ce măsură poate schimba situaţia presei Planul de acţiuni Moldova-UE - principalul document care include angajamentele Moldovei faţă de Uniunea Europeană? Lecturând documentul, m-am convins că pe hârtie lucrurile arată foarte bine. Astfel, res­pectarea libertăţii presei şi de exprimare figurează printre priorităţile cărora, conform planului semnat acum şase luni, trebuie să li se acorde o „atenţie specială”.

Potrivit planului, respectarea libertăţii de expresie se va realiza prin:

- asigurarea relaţiei transparente între autorităţi şi instituţiile media în conformitate cu recomandările Consiliului Europei; ajutor financiar din partea statului pentru mass-media, acordat în baza criteriilor stricte şi obiective aplicate în mod egal pentru toate instituţiile media, şi

- elaborarea şi implementarea unui cadru legal adecvat ce garantează libertatea expresiei şi a mass-media, în conformitate cu standardele europene.

UN OPTIMISM PESIMIST. Moldova a reuşit să prezinte, la 14 septembrie curent, primul raport de activitate pentru şase luni, referitor la îndeplinirea planului menţionat. Autorităţile sunt mulţumite de rezultatele obţinute şi de modul în care a fost apreciat raportul de către demnitarii europeni. Totuşi, dacă s-ar face un raport privind situaţia presei din aceeaşi perioadă, cred că motive pentru optimis­m ar exista mai puţine. Spunând aceasta, nu mă refer la partea formală a lucrurilor. Probleme importante, cum ar fi deetatizarea presei, perfecţionarea cadrului legislativ, în special al audiovizualului, sau transformarea audiovizualului public au fost incluse pe agenda noului parlament ales în martie 2005. Mă refer, înainte de toate, la esenţa şi efectele acestor reforme.

DEETATIZAREA. Procesul de deetatizare a presei de stat a început în mai-iunie a.c., când guvernul a decis să se retragă din calitatea de fondator al celor două publicaţii naţionale, „Nezavisimaia Moldova” şi „Moldova Suverană”. Lăudabilă intenţie, numai că, în realitate, ambele publicaţii continuă să fie editate, păstrându-şi sediile, fără a se opera vreo modificare în politica editorială. Amintesc aici că comportamentul, în campania electorală, a presei finanţate din banii publici, care a susţinut masiv partidul de guvernământ, abătându-se de la principiile de funcţionare a unei prese publice, a fost criticat dur de instituţiile internaţionale. Iar mecanismul prin care cele două ziare guvernamentale vor fi lichidate sau transformate încă nu a fost făcut public.

Este interesant că modul în care are loc deetatizarea diferă de la caz la caz. În comparaţie cu situaţia celor două ziare menţionate mai sus, jurnaliştii Agenţiei municipale de ştiri „Info-Prim” au fost pur şi simplu aruncaţi în stradă, după ce Consiliul municipal Chişinău a luat decizia de a lichida această structură de presă.

 

Deetatizarea nu a atins deocamdată cele cca 30 de ziare care sunt finanţate de autorităţile locale din bani publici. Nu este clar cum se va proceda cu acest tip de publicaţii, care beneficiază de ajutor financiar din partea statului şi sunt un concurent neloial pentru presa privată din provincie.

LEGISLAŢIA ŞI ACCESUL LA INFORMAŢIE. Nici la capitolul legislaţie lucrurile nu stau cu mult mai bine. Câteva dintre problemele mai vechi s-au regăsit în proiectul rezoluţiei privind funcţionarea instituţiilor democratice în R. Moldova, propus pentru sesiunea din 3-7 octombrie a APCE, şi anume revizuirea legislaţiei referitoare la audiovizualul public - naţional şi local - şi la audiovizual în general; transformarea companiei TRM în una cu adevărat publică; revizuirea legilor referitoare la defăimare şi asigurarea că amenzile aplicate au un cuantum rezonabil.

Contrar declaraţiilor de a colabora cu societatea civilă la elaborarea legilor, unele proiecte de legi importante se elaborează în taină. Două exemple în acest sens sunt proiectul de Lege cu privire la secretul de stat si secretul de serviciu, elaborat de Serviciul de Informaţii şi Securitate, propus spre examinare parlamentului anul trecut, şi proiectul de Lege cu privire la informaţie, elaborat de Ministerul Dezvoltării Informaţionale în prima jumătate a anului curent. Procesul de adoptare a celor două proiecte de legi a fost oprit în urma criticilor organizaţiilor specializate locale şi ale experţilor internaţionali. Nu cunoaştem însă dacă s-a renunţat definitiv la ideea modificării legislaţiei ce ţine de accesul la informaţie.

Amintim că R. Moldova are, de cinci ani, o Lege a accesului la informaţie - lege considerată una bună de către Consiliul Europei, dar care nu funcţionează, cazurile de refuzuri de a oferi informaţii fiind frecvente. Drept confirmare serveşte şi faptul că numărul proceselor intentate pe baza acestei legi este în continuă creştere şi a ajuns, potrivit datelor „Acces-info”, la cca 30 de cazuri.

CONDIŢIILE ECONOMICE. Criza economică, potenţialul redus al pieţei de publicitate, lipsa investiţiilor străine condiţionează dependenţa majorităţii instituţiilor de presă private de surse financiare suplimentare. În consecinţă, avem o presă expusă imixtiunilor editoriale din partea partidelor politice şi, nu în ultimul rând, a guvernanţilor.

Controlul statului asupra presei creşte prin asimilarea de către Putere, prin persoane interpuse, a unor structuri de presă independente. Iar „ajutorul financiar din partea statului pentru mass-media, acordat în baza criteriilor stricte şi obiective aplicate egal pentru toate instituţiile de presă”, despre care se vorbeşte în Planul de acţiuni, deocamdată întârzie. Timp de câţiva ani, începând cu 1999, parlamentul a prevăzut în Legea cu privire la Bugetul de stat scutirea de plata taxei pe valoarea adăugată a serviciilor de tipografie, măsură care nu se mai aplică. În prezent, organizaţiile de presă nu beneficiază de nici un fel de înlesniri economice. Un impediment serios în dezvoltarea presei private este monopolul statului pe plan naţional în sectorul de distribuţie a presei, distribuitorii de stat percepând până la 30% din preţul ziarului pentru difuzare.

La numeroasele probleme enumerate mai sus, se adaugă aşa-zisele presiuni „discrete”: controalele fiscale, influenţa asupra businessului cu scopul de a determina agenţii economici să „colaboreze” cu anumite ziare, indicaţiile pentru instituţiile de stat de a se abona la anumite publicaţii - practici despre care ştie toată lumea, dar care nu pot fi probate uşor.

După această înşiruire, răspunsul la întrebarea pe care mi-o puneam la început ar fi aceasta: până una-alta, beneficiile presei de pe urma realizării Planului de acţiuni Moldova - UE întârzie, iar calitatea reformelor lasă de dorit.

 

 

 

Alexandru Lăzescu, România

 

“Ce ştiu şi ce scriu jurnaliştii români despre Uniunea Europeană”

 

A scrie despre Europa şi Uniunea Europeană se dovedeşte a fi un lucru complicat în România. O caracterizare generală ar trebui să plece de la evidenţierea unui dublu deficit: un deficit profesional  şi un  deficit de resurse. La care se adaugă problema generată de atitudinea generală faţă de Uniunea Europeană. Orice poziţie oficială venită de la Bruxelles capătă valoare de dogmă, devenind un fel de referinţă absolută în mass-media, în mediul politic şi foarte adesea în societatea civilă.

Deşi e adevărat că presa românească relatează despre frământările majore din Uniunea Europeană, precum cele legate de aproape defuncta Constituţie, despre controversata Directivă Bolkenstein, care viza liberalizarea pieţei serviciilor la nivelul continentului, sau despre disputele pe marginea noului buget de 6 ani, dezbaterile legate de astfel de teme sunt practic absente. După cum lipseşte în general orice discuţie de substanţă pe marginea sensului şi limitelor proiectului european.

De ce se întâmplă aşa? Dacă ne reîntoarcem la deficitul profesional menţionat anterior, trebuie spus că acesta trebuie circumscris dificultăţilor de ansamblu pe care le întâmpină mass-media atunci când abordează chesti­uni de politică externă. De altfel, atunci când acest lucru se întâmplă, maniera de prezentare e de cele mai multe ori una schematică. Dacă e să mergem cu clasificările mai departe, încercând să găsim explicaţiile, ar trebui să menţionăm din acest punct de vedere un deficit de atenţie şi unul de înţelegere în mediile jurnalistice.

Deficitul de atenţie înseamnă focalizarea cvasi-exclusivă pe chestiunea integrării, văzută dintr-o perspectivă predominant tehnică. După ce multă vreme preocupările presei s-au limitat doar la relatări privind cele 31 de dosare de negociere legate de aderare, acum mai toată discuţia se cantonează pe data aderării: 1 ianuarie 2007 sau un an mai târziu. Lucru de înţeles şi firesc, aşa funcţionează peste tot în lume mass- media. Problema e că dincolo de astfel de titluri de primă pagină sunt multe alte subiecte, extrem de importante prin impactul asupra vieţii de zi cu zi a oamenilor, care rămân cu totul într-un con de umbră.

A doua  mare problemă  ar putea fi descrisă drept un deficit de înţelegere. Cu toate că asistăm fără încetare la o imensă hărmălaie mediatică, cele 4 canale de televiziune exclusiv de ştiri fac din România o curiozitate pe continentul european, când tragem linie nu rămâne multă substanţă. Acelaşi număr relativ mic de jurnalişti continuă să îşi dea cu părerea despre aproape orice, eşuând cel mai adesea în de acum obişnuitele truisme. Lipseşte, din păcate, atât competenţa tehnică, expertiza solidă, dar în egală măsură şi o dezbatere intelectuală de nivel despre proiectul european în ansamblu.

E drept că deficitul profesional are şi explicaţii obiective: lipsa resurselor. Puţine instituţii române de presă au realmente capacitatea financiară, resursele umane şi logistica pentru a se conecta direct la principalele instituţii europene, la Bruxelles, Strasbourg sau Luxembourg. În aceste condiţii, fără acele informaţii vitale de culise de care orice jurnalist ştie că are nevoie pentru a face cu adevărat performanţă, e greu să depăşeşti stadiul livrării unor relatări de suprafaţă. Peste toate se suprapune criza mai generală a managementului editorial de nivel mediu, acela al şefilor de secţii sau de departamente, acolo unde se află de fapt laboratorul capabil să formeze jurnalişti de calitate.

Când vine vorba de Uniunea Europeană, nu ducem deloc lipsă de informaţii. Ba chiar avem o problemă de „information overflow”, adică de un prea plin informaţional. Pe Internet găseşti sute de mii de pagini despre programe, proiecte, agende europene de tot felul, directive şi comunicate de presă. Ceea ce nu găseşti prea uşor în acest imens coş informaţional e dezbaterea de calitate şi un plus de înţelegere. Adică, jurnalism de calitate.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova