Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 9-10 (131-132), septembrie-octombrie : Interviul revistei : : “Atunci cînd scriu, o fac cu mare poftă, cu plăcere, cu bucurie…” (Interviu Mariana Codruţ - Liviu Antonesei)

Interviul revistei

“Atunci cînd scriu, o fac cu mare poftă, cu plăcere, cu bucurie…” (Interviu Mariana Codruţ - Liviu Antonesei)

- Dragă Liviu Antonesei, dacă se întîmplă să ne aflăm amîndoi într-o societate pe care încă nu am avut timp s-o trec în revistă, ştiu că te afli şi tu acolo după rîsul tău. Un rîs care pare puternic, sănătos, molipsitor. Eşti un om vesel, solar, cum se spune? Eşti un optimist? Sau rîsul tău ascunde şi altceva?

- Tu cunoşti rîsul acesta, pentru că nu mă sfiesc să rîd în public, dar cam toate trăirile mele sînt cam la fel, adică totale, ceea ce, uneori, nu e tocmai confortabil. Probabil, aşa sînt eu construit, cu trăiri puternice şi relativ bine precizate. Nu rîd însă doar de bucurie, adesea prostia ori o situaţie cu totul absurdă mă fac să izbucnesc în rîs, ceea ce reprezintă, cred, o formă de protecţie a sinelui. Adesea, cînd mă aflu într-o situaţie aparent fără ieşire, prima reacţie este că izbucnesc în rîs ori îmi adresez o replică autoironică. Dacă sînt optimist? Fără îndoială că nu. În adolescenţă şi chiar mult mai tîrziu, eram chiar foarte pesimist. Între timp, am devenit mai degrabă un sceptic dar, pe fragmente scurte, pesimismul tot mai apare. Însă un sceptic care, dîndu-şi seamă că viaţa este una şi scurtă pe deasupra, este decis să se bucure cît este posibil de ea, de momentele fericite ori vesele, chiar să le transmută, cît este posibil, pe cele banale ori nefericite, în astfel de momente. Sigur este că, dacă sînt motive de bucurie, eu chiar mă bucur! Cînd nu pot efectua transmutaţiile amintite, mă plictisesc ori sufăr şi gata… Nu cu bucurie, desigur, pentru că masochist nu sînt!

- Nu, mai degrabă înţelept, după afirmaţia că, viaţa fiind una şi scurtă, e bine să te bucuri cît mai mult de ea… Scrii mult, ai cîteva cărţi de poezie, alte cîteva de eseuri, vreo 2-3 ştiinţifice – pe linia formaţiei tale universitare, pedagogia -, una de interviuri, un jurnal etc. Scrisul te bucură? Sau, ca să spun aşa, te bucuri de viaţă prin scris? De ce scrii, cu alte cuvinte? Şi cum ai ajuns la scris?

- Nici prea înţelept nu cred să fiu! Mai ales că iubesc, pur şi simplu, un vers din Eminescu: „O, `nţelepciune, ai aripi de ceară!”. Cît priveşte cărţile, am publicat vreo 15 şi mai am cîteva gata, una de poezie „pe ţeavă” la Editura Brumar, în colecţia „Stupra”, inaugurată de Brumaru. S-ar putea să fie cam multe, dar asta e situaţia. În afară de citit, cred că cel mai bine dintre toate mă pricep la scris. Şi îmi place să scriu! Ştiu că sînt mulţi scriitori, unii de mare calibru, care se plîng de faptul că trebuie să scrie, că suferă în faţa paginii albe, că sînt blocaţi ş.a.m.d. Sigur, nici eu n-am poftă chiar tot timpul de scris, dar ceea ce e sigur e că, atunci cînd scriu, o fac cu mare poftă, cu plăcere, cu bucurie... Păi, la scris, am ajuns, desigur, de la citit. Pe la 5 ani, bunica mea dinspre tată m-a învăţat să citesc folosind, în acelaşi timp, Biblia, unde avea „interes ideologic”!, şi Scînteia, unde, în titluri, literele erau foarte mari. Tot atunci, am învăţat şi să scriu. Mi se părea interesant să „desenez”, pentru că nu făceam diferenţe notabile între scris şi desenat. La început, scriam doar simple propoziţii. Apoi, am început să scriu un fel de poveşti scurte, adesea utilizînd ceea ce auzeam în jur, inclusiv poveşti adevărate!, spuse de aceeaşi bunică. Sigur este că, prin clasa a treia ori a patra, după ce citisem, dincolo de poveşti, Baltagul şi uriaşul, şi cantitativ, Cavalerii teutoni, am devenit „romancier”! Cum am mai mărturisit în nişte prefeţe, sub impresia filmelor sovietice scriam un fel de romane cu partizani, iar sub cea a westernurilor, care începuseră să ruleze din nou în copilăria mea, scriam romane cu cowboys şi indi­eni, pe caiete dictando de 50 de pagini, pe care le însoţeam cu desene de un kitsch nebun: apăruseră creioanele cariocas, primisem cadou una din primele cutii, şi le utilizam cu frenezie! Cred că, în gimnaziu, n-am mai fost scriitor, pentru că descoperisem sportul, dar pe la mijlocul liceului, desigur, pentru că mă îndrăgostisem pentru prima oară serios, am început din nou să scriu, însă mai ales poezii. Şi, de atunci, tot scriu, ori că sînt, ori că nu mai sînt îndrăgostit!

- Nu cred că înţelepciunea are aripi de ceară. Probabil Eminescu se referea la român, cel cu... fibră slabă: cum vede că bate un vînt favorabil, deci cald, din stînga sau din dreapta, cum se reorientează, adică aripile înţelepciunii lui de-o clipă se topesc. Dar, lăsînd gluma deoparte, cum de avea bunica ta Scînteia? Era abonată? După cîte ştiu, eşti născut într-o zonă rurală sau cvasirurală, unde abonaţii la presă sînt rari şi azi, darmite cînd erai tu copil.

- Asta e părerea ta! În ce mă priveşte, cum, între înţelepciune şi viaţă, voi alege întotdeauna, fără greş, nu şi fără riscuri!, pe cea din urmă, e limpede că nu pot vota pentru înţelepciune! În ce mă priveşte, desigur, în rest, fiecare e liber să-şi aleagă calea. Şi adevărul. Şi viaţa. De unde era Scînteia? De la dispensar! Pe vremea aceea, toate instituţiile erau obligate să aibă abonament. Ai mei lucrau la dispensarul din Ţigănaşi şi ziarul venea acolo de obicei a doua zi, dar ce contează!? Erau adevăruri eterne şi o zi nu avea nici o importanţă. Părinţii lucrau cam zi lumină, adesea şi „noapte întuneric”, că reprezentau sănătatea în toate cele vreo cinci sate ale comunei; vreme de citit ziare nu le rămînea, aşa că îi ţinea bunica la curent cu „informaţiile”! Ea se cam minuna de ce citea pe acolo, după cum îmi amintesc, dar dacă nu pentru informare, pentru ceva tot s-a dovedit bună şi Scînteia pînă la urmă! A fost un fel de „abecedar”, pe cînd Biblia a jucat rolul cărţii de citire.

- Nu ştiu dacă înţelepciunea poate fi opusă vieţii, pentru că nu sînt competentă în înţelepciune, aşa că mai bine, fiindcă tot ai pomenit de prefeţe, te întreb despre ele. Ai prefaţat, entuziast, destule cărţi de proză apărute la Polirom şi scrise de autori ieşeni sau de aiurea. Ai, prin urmare, o imagine asupra producţiei de ultimă oră. Cum ţi se pare ea? Vezi vreo deosebire între cărţile ieşenilor, să spunem, şi ale celor din alte zone? Sau între apariţiile din ultimii ani şi proza de dinainte?

- Ei, vezi că nici tu nu preferi înţelepciunea! Atunci, eu de ce ar fi trebuit s-o adopt?! Dar să trec la noua proză. În primul rînd, aş vorbi despre un fel de predominanţă cantitativă, ca să zic aşa. Cred că este prima dată cînd, în cultura noastră extrem de lirică, într-o generaţie/promoţie literară, într-un moment literar, sînt mai mulţi prozatori decît poeţi. Inclusiv în cazul nostru, al optzeciştilor, deşi „lotul” prozatorilor a fost sensibil mai mare decît în cazul celorlalte generaţii, tot poeţii, criticii şi eseiştii au avut partea leului. Cred că e un semn bun. Nu pentru că aş dispreţui poezia, eu însumi încă mai scriu uneori poezii, ci pentru că mi se pare un semn de maturizare culturală. Culturile minore au în centru folclorul şi poezia, cele majore sînt, mai degrabă, policentrice – nu doar în ce priveşte genurile, ci chiar şi geografic, ca să spun aşa. Cel mai important lucru în cazul acestei generaţii/promoţii de prozatori nu mi se pare „dezinhibarea sexuală”, de care totuşi se face atîta caz, pentru că nu e o noutate – de la Brumaru şi Mircea Nedelciu şi pînă la Agopian şi la mine, în volumul de povestiri, acest lucru s-a făcut deja –, ci faptul că este prima generaţie din ultimii vreo 65 de ani care a învăţat să scrie şi să publice în absenţa cenzurii politico-ideologice. Acest lucru se vede în dezinvoltura tematică, stilistică şi de viziune, se vede pînă şi în stîngăciile lor, mai ales de construcţie ori, cum spunea regretatul Radu Petrescu, de viziune. Nu foarte multe neapărat, iar ei sînt şi foarte tineri, aşa că e loc şi timp de mai bine. Faptul că scriu în absenţa cenzurii nu produce doar avantaje, de altfel. O anumită sub­tilitate, un anume rafinament se pot pierde, tendinţa spre frust, direct, natural poate provoca şi dezastre! Parcă Dostoievski spunea că e imposibil să-ţi imaginezi o literatură mare în absenţa unei cenzuri puternice! Desigur, exagera, există literaturi mari care s-au lipsit cu bucurie de cenzură! Dacă însă ne vom gîndi la un anume control al autorului asupra textului său, care este un fel de „autocenzură” estetică şi chiar de bun simţ, atunci lucrurile se schimbă – de aşa ceva nu se poate dispensa nici un scriitor adevărat şi aici ar mai avea de lucrat noua generaţie. Nu în întregul său, de altfel! De pildă, cei de şcoală ieşeană, de la Lungu, care e ceva mai mare, la Teodorovici şi Lăzărescu, ca să mă opresc la cei mai cunoscuţi pe moment, stau mult mai bine, din acest punct de vedere, decît cei de aiurea. Dar, aici, parcă şi optzeciştii au fost ceva mai atipici, mai metafizici, mai atenţi cu stilul, poate mai puţin spectaculoşi, dar, parcă, mai profunzi.

- Ai vorbit de alte culturi, policentrice – şi e destul să ne gîndim la nemţi şi la americani. La noi e acuzat, dimpotrivă, un... hipercentralism cultural, mergînd uneori pînă la aberaţie. Nu mai departe, aceleaşi fi­guri pe care le vezi la televiziuni. Jurnaliştii nu par a fi auzit şi de figuri din provincie. Crezi că e valabil acest lucru şi la alte capitole? Este scriitorul din provincie marcat de statutul lui?

- Noi, aici, în „eterna şi fascinanta” Românie, trăim drama unui hipercentralism generalizat, administrativ, politic, economic, cultural etc., care nu a fost inventat de comunişti, ci s-a născut prin preluarea modelului francez în zorii primei noastre tentative de modernizare, cea din secolul al XIX-lea. E drept că şi comunismul are „meritul” său, pentru că a dus pînă la consecinţe nebuneşti respectivul trend. Nebunia este că Franţa a început să se debaraseze de acest centralism excesiv încă de acum cîteva decenii, pentru că nu este productiv, nu stimulează competiţia reală, pe cînd noi, cu toată întîrzierea noastră istorică, de-abia dacă deschidem ochii. În Franţa, se poate vorbi despre autonomii regionale, unele deja funcţionează, chiar despre federalizare, iar la noi, dacă încerci un simplu exerciţiu intelectual în această privinţă, devii pe loc „trădător de ţară”. În ultimii ani, au fost unele tentative, destul de timide, de descentralizare administrativă, economia se va descentraliza în virtutea adoptării modelului capitalist, chiar şi în politică e un semn de bun augur că au început să apară lideri de partide şi miniştri şi din alte regiuni ale ţării decît din capitală. Însă, probabil, cele mai importante succese ale descentralizării s-au înregistrat în zona noastră, a culturii şi mediilor de comunicare. Pentru mine, de pildă, e reconfortant că sediul central al Editurii Polirom se află la Iaşi, iar la Bucureşti funcţionează o filială. E la fel de reconfortant că două dintre revistele culturale de prestigiu şi succes, mă refer la Timpul – scuze că o evoc, dar e un exemplu – şi Suplimentul de cultură, apar la Iaşi. Iată, Cotidianul, cel mai reuşit ziar al momentului, în opinia mea, are jumătate dintre titularii paginilor de editorial-opinii din afara Bucureştiului. Sînt bucuros că semnez acolo alături de Mircea Mihăieş şi Daniel Vighi din Timişoara, de clujeanul Ovidiu Pecican ori de budapestanul, originar din Cluj, Gusztav Molnar. Iată, nişte scriitori din provincie care fac opinia la Bucureşti, nu schimbîndu-şi domiciliul, ci rămînînd la ei acasă. Unul dintre editorialiştii importanţi de la revis­ta 22 este ieşeanul Alexandru Lăzescu, iar filiala ieşeană a GDS-ului mi se pare mai activă decît „mama” sa! Două din cele mai importante instituţii de cercetare ale momentului nu se află în Bucureşti, ci în provincie – mă refer la „A Treia Europă” de la Timişoara şi la „Centrul de Resurse pentru Diversitatea Etnoculturală” de la Cluj. Nu e rău pentru început şi sper ca procesul să se accentueze. De pildă, prin succesul recent inauguratului „Centru de Studii Ebraice” de la Iaşi! De ce nu?

Ca să fiu sincer, nu cred că scriitorul din provincie este condamnat la un statut marginal, dacă, desigur, nu vrea el însuşi asta!

- Ai perfectă dreptate în ce priveşte faptul că poţi influenţa opinia şi de la „margine” fiind, şi exemplele tale o dovedesc cu asupra de măsură. Ai fost om politic şi chiar şeful judeţului, nu? Spune-mi, cum ai privit descentralizarea din perspectiva aceea, ce ai făcut tu pentru a o actualiza, ca să spun aşa, şi la Iaşi? Şi, în altă ordine de idei, a meritat experienţa aceasta, destul de dură, cred eu, timpul şi efortul şi nervii pe care i‑ai investit în ea un număr de ani? Te-a schimbat, te-a îmbogăţit, te-a maturizat ca om sau ca scriitor?

- Eu am nimerit în postura aceea exact atunci cînd descentralizarea administrativă ajunsese aproape la jumătate! Adică, guvernul, în enorma sa generozitate, tocmai „descentralizase” sarcinile către administraţiile locale şi judeţene, dar nu şi resursele, astfel încît ne-am trezit cu o mulţime de obligaţii suplimentare fără a avea şi cu ce le rezolva. În acel moment al descentralizării, mă refer la anul 1998, la sfîrşitul căruia am şi demisionat, aşa cum arătau legea administraţiei publice locale şi cea a bugetului, doar 15-20 municipii mari se puteau relativ descurca cu resursele proprii. Toate celelalte localităţi şi administraţiile judeţene, cu excepţia poate a Timişului şi Aradului, depindeau de bunăvoinţa Centrului! Culmea este că unele probleme mi le-am făcut şi singur! Am acceptat să preiau aeroportul din Iaşi de la Ministerul Transportului, deşi ministrul de atunci, preşedintele de acum, contrar legii, a redus bugetul aprobat pentru refacerea aerogării la jumătate. M-am şi certat atunci cu D-sa şi la o şedinţă comună a preşedinţilor de judeţe şi a „drumarilor”, dar şi în presă şi pînă la urmă ne-a dat ceva mai mult de jumătate din suma iniţială. Dar am făcut bine că l-am preluat, pentru că după proiectul cu care începuseră lucrările, ar fi ieşit o cazemată sovietică, nu o aerogară europeană! De asemenea, încă din 1997, înainte de apariţia legii specifice, am creat Direcţia de protecţie a copilului, pentru că aici aveam mii de cazuri de copii abandonaţi şi zeci de instituţii de rezidenţă pentru ei. Am fost, de alt­fel, primii care am aplicat instituţia „asistenţei maternale”, a „familiei profesioniste”, pentru a ameliora starea acestora. De altfel, în 1998, cînd a apărut legea, aceasta a fost creată pe structura a ceea ce făcusem noi aici, la Iaşi. Din păcate, imediat am simţit şocul lucrului bine făcut! Centrul ne-a dat toţi copiii în asistenţă, dar nu şi banii necesari întreţinerii acestora, aşa că s-a ajuns la momentul critic în care am făcut apel la primării şi la mila publică, pentru a le putea da măcar ceva de mîncare. Dacă în alte privinţe mă împăcasem cu gîndul că banii nu sînt suficienţi, complice la genocidul copiilor nu mă vedeam, aşa că am demisionat. La cîteva luni după demisia mea, desigur, nu din pricina acesteia!, a intervenit UE, inclusiv cu bani, poate prea mulţi, că s-a furat în neştire fără să păţească nimeni ceva. Au fost nişte anchete atunci, dar cei anchetaţi ne reprezintă acum în Parlament din partea diverselor partide politice! Între timp, chestiunea copiilor s-a rezolvat în linii mari şi mă bucur că am fost printre pionieri. Nu am greşit, am luat-o cam înaintea timpului! Tot în direcţia descentralizării, am creat Direcţia de prognoze şi dezvoltare a judeţului, cu un colectiv tînăr şi ingenios care, pe de o parte, a făcut radiografia completă a situaţiei judeţului, pe de alta, s-a specializat în realizarea de proiecte pentru accesarea fondurilor europene. Chiar în primul an, din cele circa 65 de finanţări aprobate pentru cele şase judeţe ale Regiunii de Nord-Est, aproape jumătate au fost cîştigate de primării şi instituţii din judeţul Iaşi. Deci, unele lucruri puteau fi făcute şi le-am şi făcut, dar prea puţine, nu doar faţă de ambiţiile mele, ci şi faţă de necesităţi!

Deşi am plecat de acolo, nu cu o vilă ori o maşină scumpă, cum a păţit succesorul meu în doar un an jumate, ci cu un diabet, din fericire neinsulinic, nu-mi pare rău că am trecut prin această experienţă. Dacă tot am făcut politică în ilegalitate şi opoziţie, trebuia să trec şi prin proba exercitării puterii. Cred că am trecut-o satisfăcător şi, mai ales, cred că am aflat că nu mă interesează excesiv să-mi exercit autoritatea asupra altora. Pe de altă parte, prin această poziţie, am fost în contact cu întreaga clasă politică, de la ultimul secretar de primărie rurală la cei trei preşedinţi postdecembrişti. Asta mi-a permis să mă vindec de multe iluzii. De atunci, cînd merg la vot, ştiu că nu am de ales Binele, care e de găsit la Biserică, în dragoste ori poezie, ci răul cel mai mic. Am învăţat să votez cu mintea, nu cu inima. Ultima oară, de pildă, l-am votat pe Băsescu nu pentru c-aş da mulţi bani pe el, pentru că tot om al aparatului este, al „sistemului ticăloşit” pe care-l denunţa în campanie, ci pentru că era preferabil lui Năstase! Între cei doi era de ales, de fapt, iar Popeye era răul cel mai mic. Cum, politic, Alianţa DA era răul cel mai mic. Aşa ar trebui să votăm cu toţii, dar pînă atunci va mai curge multă apă pe Prut!

Dar cred că experienţa asta a avut efect şi asupra scriitorului – am adunat cîteva mii de pagini de jurnal din această experienţă! – şi, cred, mai mult asupra jurnalistului care sînt. De atunci, nu mai scriu articole, chiar dacă de opinie, decît documentate la sînge! Mi-au fost făcute şi porcării în presă în acea perioadă şi nu vreau să fac şi eu la fel!

- Ce părere ai despre schimbările de la Uniunea Scriitorilor?

- Ca om care am demisionat din US încă din 1995, poate că aş avea distanţa necesară cînd mă pronunţ! Înaintea ultimelor alegeri, constatam un fel de involuţie a Uniunii din 1990 încoace – ea fusese condusă de un disident, apoi de un oficial, pentru a ajunge să fie condusă de informatorul „Udrea”. Mă întrebam dacă va veni rîndul unui scriitor ori involuţia va continua, prin instalarea lui Pleşiţă sau Iliescu, că doar şi ei scriu cărţi! Cred că alegerea lui Nicolae Manolescu înseamnă opţiunea breslei pentru un scriitor. Iar secondarea sa de către Vosganian, dacă nu a fost făcută pe criterii politice, ci pentru competenţele sale manageriale, ar putea însemna o şansă pentru redresarea economică a US. Sînt două probleme de rezolvat. Prima este cea economică, pentru că e limpede că US nu poate supravieţui doar prin exploatarea patrimoniului, ci trebuie să-şi diversifice sursele de finanţare, să înveţe să facă proiecte pentru a avea acces la finanţările europene. Dacă reuşesc acest lucru primarii rurali, e absurd ca o asemenea instituţie să nu reuşească. De asemenea, US trebuie să-şi creeze mecanismele necesare pentru a colecta banii din taxa de timbru. Cealaltă problemă se referă la însuşi statutul acestei organizaţii. Membrii US trebuie să decidă dacă aceasta este o asociaţie profesională, un sindicat ori ambele, pentru că orice strategie de redresare depinde de această definire prealabilă a instituţiei. Deocamdată acest lucru nu mi se pare foarte clar.

- Ai atins o problemă spinoasă, vinovăţia fostului preşedinte USR. Unii - ca Nicolae Manolescu – nu cred în ea. Doina Cornea, Nicolae Prelipceanu şi alţii, probabil, pe care acum nu mi-i amintesc, cred. El însuşi spune că nu a fost colaborator şi completează întotdeauna cu formula „nu am semnat nici un angajament” cu Securitatea. CNSAS  l-a declarat nevinovat pe Vadim Tudor – îţi aminteşti protestul pe care l-am iniţiat eu anul trecut la aflarea acestui verdict, l-ai semnat şi tu - , tocmai pentru că nu i-a găsit nici un angajament scris. Tu văd că îl desemnezi pe Uricaru cu atributul „informator”. Să înţeleg că ştii mai multe despre chestiune? Şi: crezi că există vreo şansă să se facă lumină în problema vinovăţiilor reale? Împărtăşeşti părerea unora că nu e bine să se facă lumină?

- Păi, am folosit termenul tehnic, dacă spuneam „turnător” se putea simţi lezat! Nu ştiu mai mult decît ceea ce a apărut în presă, dar dacă CNSAS-ul, care e atît de parcimonios cu dezvăluirile, a confirmat şi reconfirmat cazul „Udrea”, bănuiesc că ştie ce spune! Despre „spălarea” lui Vadim, ce pot zice? Că e bulversantă, terifiantă. El s-a manifestat în Săptămîna, pe faţă, sub semnătură ca să spun aşa, ca agent al Securităţii şi slugoi al regimului, aşa că problema angajamentului care nu se găseşte e superfluă. La cîţi securişti a adunat în partidul său, se va fi găsit unul care să-i scoată angajamentul de la dosar. De altfel, după aproape 15 ani, în care dosarele au stat mereu la SRI, deşi măcar în ultimii vreo cinci ar fi trebuit să stea la CNSAS, s-au putut spăla, sustrage, distruge o mulţime de dosare. Tone întregi au fost aruncate la Berevoieşti la începutul deceniului trecut, iar jurnaliştii de la România Liberă încă mai publică din ce-au găsit acolo! Normal că vreau să se facă lumină în această chestiune tenebroasă, dar nu ştiu dacă mai este posibil. Sînt convins că, pentru cei „interesanţi” în continuare pentru „sistemul ticăloşit”, pentru mafia securisto-comunistă care continuă să conducă România, dosarele au fost deja albite. Aflăm, probabil, numai ceea ce, pentru ei, nu mai este interesant şi ceea ce, pentru urmaşii lor de la nenumăratele servicii actuale, nu mai prezintă „interes operativ”. Prin urmare, deşi aş vrea să se facă lumină, pentru că nu putem trăi fără consecinţe în acest climat foarte – scuză-mi expresia! – puturos, sînt extrem de sceptic. La instigarea lui  Patapievici, care era în faza romantică, cînd credea că astfel facem presiuni asupra SRI, am solicitat acces la propriul dosar acum trei ani şi, în afara unei scrisori prin care mi se confirma primirea solicitării, n-am mai primit nici o veste de la CNSAS. Încă e bine, lui Dan Petrescu i s-a răspuns că nu există dosar pe numele său deşi, în Cartea neagră a Securităţii publicată sub Măgureanu, erau citate cel puţin trei dosare care-l priveau! Dacă aş avea timp şi răbdare pentru aşa ceva, aş face ce mi-a sugerat Marius Oprea, aş da în judecată CNSAS pentru că nu-mi permite, conform legii, accesul la propriul dosar, care ar trebui să se judece cu SRI pentru el! Poate cineva cu răbdarea mai mare va proceda astfel şi va crea un precedent. În ce mă priveşte, unul din motivele pentru care am candidat la Primăria Iaşi anul trecut a fost acesta. CNSAS-ul ar fi trebuit să mă verifice, deci să caute dosarul, să se certe cu SRI. Indiferent de ce verdict, ar fi confirmat că am dosar şi deci ar fi trebuit să dea curs solicitării mele. Aşa că au preferat să facă pe morţii în păpuşoi... Nu-s proşti, doar ticăloşi, cu Onişor în frunte!

august 2005, Iaşi

 

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova