Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 9-10 (131-132), septembrie-octombrie : Cosmograme : Leo Butnaru : Filosofia şi frica: adevăruri şi adecvări

Cosmograme

Leo Butnaru

Filosofia şi frica: adevăruri şi adecvări

Să admitem că Totuumul a fost zămislit în şi din Neant. Însă întrebarea întrebărilor e: care a fost totuşi motivaţia (necesitatea), cauzalitatea şi sorgintele (germenele) Neantului însuşi? Mie unuia mai aproape de înţelegere şi accepţie îmi este Libertatea ca dăinuire şi înfăptuire Iniţială!

Când scrie despre „un infinit de libertate, un spirit care acoperă pământul şi frământă întregul eter”, Kahlil Gibran nu este explicit în privinţa primatului dumnezeiesc. Ba chiar, prin acel „infinit de libertate”, pare afin filosofilor care susţin că libertatea, fiind supradumnezeiască şi ante-dumnezeiască, anume ea a fost cea (spiritul, substanţa, eterul?) din care se născu, subsecvent, Creatorul (deci, nu Atoate..., deoarece Libertatea s-a creat pe sine!!). Prin urmare, în privinţa „izvorului de viaţă care se zămisli pe sine”, precum se spunea într-un imn cartaginez, subînţeles-referenţială ar fi eleutherologia ce defineşte o doctrină a libertăţii de la care porni totul, şi nu deologia sau ontologia, ce ar fi inspirat, probabil, şi niţel hilara concluzie a bătrânului Seneca ce scria că Dumnezeu nu a poruncit decât o singură dată, după care s-a supus sieşi. (Şi-a poruncit să se... autonască?...) Pentru că libertatea ne permite (ceva mai... credibil, totuşi) să „valorificăm” conceptual neantul, pe care să-l gândim ca absolut, însă nelipsit de orice determinare ci, sinonim fiind libertăţii atoatecuprinzătoare, anume aceasta constituind energia, motricitatea care generă devenirea deologică ce a fost însuşi Dumnezeu (prezent pretutindeni, vizibil nicăieri...). Iar dacă Libertatea l-a creat pe însuşi Dumnezeu, de ce, tot ea, Libertatea, nu ne-ar fi creat şi pe noi, oamenii? – cam acest subtext s-ar putea întrezări şi în următoarea, uşor-familiara, supoziţie a lui Fernando Pessoa: „Poate se va descoperi că ceea ce numim Dumnezeu, care se află în mod evident pe un alt plan decât în cel aparţinând logicii spaţiale şi temporale, nu este decât tot unul din modelele noastre de existenţă, o senzaţie despre noi plasată într-o altă dimensiune a fiinţării”. Pentru ca, în implacabila relativitate a... relativităţilor (ceea ce mi se pare perfect concordant, până la coincidenţă, cu taina tainelor şi, nu este exclus, cu deşertăciunea deşertăciunilor...) toate astea se încadrează acelei „ciudate” categorii de: „Lucruri care nu sunt nici adevărate, nici false; _ şi care, de alt­fel, nici nu pot fi”. (Paul Valéry.) Şi tot aşa, în continuare, s-ar putea plasa alte şi alte piese pe interminabilele, adică infinitele eşafodaje ideatice care nicicând nu vor ajunge să edifice absolutul ideii de ordine şi orânduire a cosmicităţii. (De altfel, în atare probleme se pare că noi ne-am cam înlesnit situaţia: în 1935, scriitorul şi diplomatul francez Paul Moraud constata că: „Românii sunt realişti şi polemişti... drumurile care duc către absolut îi atrag destul de puţin...”)

 

Deasupra istoriei generale a lumii sau memoriei „personale” a omului se află motivaţia fiinţării universului în toate componentele sale de taină fizică, metafizică, transcendentală, enigmatică, ba chiar de-a dreptul miraculoasă, ca supra-istorie, supra-memorie-conştiinţă, supra-uman, sub toate aspectele de subiectivitate, geniu, intuiţie. Iar în „demisolul” (underground-ul) aceleiaşi istorii generale etc. – omul (poetul, filosoful) este solicitat, dihotomic, atât de ademenitoarele vise, idei sublime, cât şi de cotidianul gri, nu de puţine ori dezagreabil, agresiv; angajat atât de enigma metafizicului, transcendentalităţii, cât şi de neaşezările sociale, stupizeniile politice, toate astea ca expresie şi evidenţă a intrinsecilor contradicţii incluse, predestinat, în cursul existenţei şi destinului uman.

Omul (filosoful, poetul, geniul) încearcă însă a se împotrivi „stării (sale) de jos” (subcereşti, cu adevărat!) şi iată-l, prin efort raţional, prin har şi voinţă, situat ceva mai sus, însă de asemenea – predestinat, spuneam – între (şi în) determinări naturale, „palpabile”, şi _ altele _ tainice, posibil divine; între (şi în) alb şi negru, lumină şi întuneric, acceptul şi dezacordul dualităţii dihotomice a cosmosului. În dualitatea tainei tainelor fiind neantizat, pentru totdeauna, şi eventualul răspuns la capitala interogaţie/nedumerire referitoare la absurdul dualism – de ce, adică, lumea aceasta  e lăsată a fi coruptă de demon, dacă Domnul e omniprezent. Alt­fel spus (de Victor Segalen): „Şocul contrastelor eterne”...

Să fi fost îndreptăţit Céline să susţină că: „A filosofa nu-i decât un alt mod de a-ţi fi frică”?... Să încercăm a ne dumeri. Aşadar, în intuitivitatea ta jinduitoare de cunoaştere, la începuturi – uimit, la maturitate – îngândurat de misteriozitatea Universului, Vieţii şi – totdeauna – uimit-revoltat în surdina neputinţei de inevitabilitatea morţii. Mda, cam acolo se ajunge... Şi în cazul raţionamentului lui Céline, şi în cel al, pur şi simplu, condiţiei umane, sub implacabila incidenţă a predestinaţiei. Iar o atare concluzie (despre „a-ţi fi frică”) se leagă, în eco­uri de... suspine (şi… suspensie), cu mai de demultele îndurerări epistemologice ale lui Cicero (Tota Philosophorum vita commentatio mortis est – Toată viaţa filosofilor este un studiu (comentariu) al morţii) sau cele, relativ recente, ale lui Ludwig Wittgenstein, care „mai degrabă decât o teorie, sunt un suspin sau un strigăt”.

Greu de spus dacă frica, suspinul sau strigătul le-a fost caracteristic şi gramatologilor, în iluzia de a deconstrui (disemina) discursul metafizicii tradiţionale, spre a-l depăşi şi a ajunge la alte formule şi modalităţi de perpetuă metamorfozare a discursului ca o şansă a „ieşirii din cerc şi descinderii într-un tărâm în care jocul poate fi jucat la nesfârşit”. (Marius Ghica.) Mă gândesc că ar fi putut suferi şi ei, când e vorba de „filosofia ca înfrângere”, sintagmă ce apare într-o interogativă atitudine a lui Emmanuel Lévinas referitoare la discursul deconstructivist. Întrebarea e dacă nu care cumva opera lui Derrida întrerupe totuşi dezvoltarea gândirii occidentale. Să se întâmple oare „o nouă ruptură în istoria filosofiei? Aceasta i-ar marca deopotrivă continuitatea. Istoria filosofiei nu este, probabil, decât o sporire conştientă a dificultăţii de a gândi [...] Filosofia ca înfrângere, defecţiune a gândirii imposibile”, precum opina acelaşi Em. Lévinas.

Pe vremuri, mai activă, mai radicală, astăzi – destul de potolită, aproape inertă, oarecum... dezorientată, neîncumetându-se a propune (noi) sisteme, filosofia a fost predestinată totuşi de a închega, completa, reface sau revizui modelul terestru (uman) al imaginii Absolutului spiritual şi cosmic! Poate că prea mult i se punea în seamă... Şi, fără a băga de seamă, parcă, metafizicile (ei; ale filosofiei...) evoluţioniste au prins a trece prin acute crize de incertitudine, clătinând serios apologetica raţionalităţii ştiinţifice, idealizarea izbânzilor ştiinţifico-tehnologice fiind deja percepută ca destabilizatoare a raportului nemijlocit, firesc al individului cu sine însuşi, deci şi cu lumea. De aici şi neîncrederea tot mai răspândită şi spusă cu voce tare faţă de mentalitatea obiectivantă caracteristică scientismului contemporan, răsărit încă la sf. sec. XIX care absolutiza rolul ştiinţei. De atunci încoace, pare să se fi diminuat serios şi rolul ţelologiei, scopologiei ca parte componentă (sau doar aferentă) a filosofiei posibilului. Astfel că lumea contemporană se obişnuieşte a se manifesta în limitele posibilului temperat. Iar o parte din ea nici nu se... manifestă, chiar dacă „toţi oamenii au un gust secret pentru filosofie” (Louis Lavelle), deoarece ei „se tem să-i dea curs”, dezorientaţi şi descurajaţi de locul comun în a recunoaşte „că sistemele filozofice se contrazic”. Însă, într-un viitor apropiat, lucrurile şi atitudinile s-ar putea schimba spre bine (şi mai serios), dat fiind că filosofia e modul de cercetare negrăbit, care dispune de timp, răbdare şi voinţă pe termen lung. Ea evită agasantele pretexte pentru pripeală şi preocupări zise urgente (şi pentru toţi...).

Presupunând că omul nu face decât să probeze continuu dificultatea şi efemeritatea unor certitudini, prozatorul Alecu Ivan Ghilia tresare, surprins, instantaneu, interogându-se: „Certitudini?! Însuşi cuvântul ne arată a fi nepotrivit naturii viului şi umanului. În afara existenţei lui Dumnezeu şi a morţii noastre implacabile, nimic nu-l (şi nu ne) îndrituieşte să-l aflăm...” Aici, scriitorul filosofează şi el, conform dublei vectorialităţi a însăşi filosofiei (ca şi a conştiinţei umane, de altfel): de a se înţelege pe sine şi de a cunoaşte lumea, dacă nu în adevărurile – în adecvările (!) ei. Diferenţa dintre adevăruri şi adecvări ar fi că cele din urmă sunt mai... artistice, mai liberale, admiţând metafora acolo unde este imposibilă identificarea certitudinii. Iar metafora poate fi şi pură iluzie, ceea ce de asemenea nu e puţin. („Ceea ce ducea la pierzanie lumea era lipsa iluziilor. Creştinismul a salvat-o nu ca adevăr, ci ca nouă iluzie”, Giacomo Leopardi.)

Ei bine, omul oboseşte sau doar se plictiseşte să conştientizeze că el este ceea ce este graţie raţiunii sale, „branşată” la energii şi „alchimii” (şi...arhimii!) superioare. Este el, omul, miracol sau minune interstelară (de ce n-am renunţa la vechiul substelar , odată ce planeta noastră se află nu „sub stele”, ci printre ele, înconjurată de aştri?) doar datorită minţii sale. Aceasta însă, mintea sau raţiunea, lăsată în voia ei, nu prea produce satisfacţii şi împliniri. Numai voinţa determină aspectul practic al cugetării, ducând la raţiunea practică de care tot discută filosofii. Voinţa „îmblânzită”, moderată de inteligenţă este ceea ce duce şi spre o mai mare inteligenţă. În spirit, spre deosebire de materie, perpetuumul mobile e posibil. Apoi, este miraculos că inteligenţa umană, după cum remarcase Anton Dumitriu, reprezintă „faptul cel mai important din Univers, aceea care luminează totul şi dă o valoare şi un sens oricărui lucru”. Miracolul de a cerceta lumea, chiar dacă nu şi de a o înţelege în primordialitatea şi absolutul datelor şi motricităţii sale.

Mă rog, poţi lua o poziţie sau alta faţă de conceperea vieţii şi morţii, dar sigur că nu prea multă lume îşi pune această problemă şi nici prea mulţi oameni sunt pesimişti din cauza a ceva (Dasein-ul – Fiinţa fiecăruia dintre ei) oferit/asumat la voia întâmplării în Univers, lăsat pradă angoasei, decepţiei. Adică, nu iau în tragic şi în calcul caracterul finit al existenţei. Pentru că, lucid vorbind, este cam ridicol ca omul să aibă o patimă a eternităţii.

Pentru că este imposibil să nu încerci curiozitatea ce te încovoaie, pe tine, acum, semn de întrebare în faţa gândului supremei sau altisimelor fiinţe supramundane care e/sunt mult mai ştiutoare şi poate chiar atoateştiutoare în tainele infinitului şi, nu e exclus, ale absolutului; Fiinţa care, vorba lui Max Scheler, întrevede mai adânc şi mai competent „în direcţia neantului”; mai bine zis, în toate direcţiile neantului, conform Rozei Enigmelor, care ne înconjoară otova din creştet-în-tălpi, din inimă – spre braţul care scrie aste uimiri.

Problemele genezei, eternităţii, infinitului ţin de domeniul celor pe care mereu glisează (refractar!) cugetul uman, reflectându-se în ele, ca în cristalul gheţii, dar fără a le pătrunde (a le modifica, a le marca într-un fel sau altul). De aceea, vede-se, ne şi lăsăm de obicei captaţi de imediateţea perisabilă a momentului, a plăcerii de o clipă-două. Dar, poate, o facem pe naivii de a crede că anume dincolo de aceste clipe se află eternitatea dăinuirii umane...

 

Un poem de Leo Butnaru

 

Pe cele mai proaste mâini

 

Totul pare a se stinge – aşa

într-un provizoriu asfinţit-noapte de 8-12 ore

şi numai poftele politicienilor se reaprind

în periodicul apogeu devastator.

Nu mai e nimic de făcut. Dumnezeu ne-a lăsat

pe cele mai proaste mâini

din câte ar fi fost posibil. Ne potopesc

miliardele de semnături pe care nictemer

politicienii lumii (nu şi luminilor) le pun pe fleacuri

iscăliturile lor cinice ca nişte râme-blitz

fecundate de limacşii decepţiei şi stupefacţiei

încercate încă de mesopotamianul Ghilgameş –

el singur sieşi şi Tigru şi Eufrat(e) –

când şarpele apelor subterane îi fură lotosul nemuririi

mult mai a naibii fiind această eutanasie lent-iminentă

a curviştiniei zise comunizmodemocraţie (specific autohton)

fecundată de politicieni impotenţi împropriaţi

cu ce le pofteşte lipsa de inimă şi

blegismul generalizat – adică de stat.

 

Nu mai e nimic de făcut de montat când deja

ochelarii de cal ai secretarului de partid al

„democraţiei” prutonistrene

fac parte din craniul acestuia

concrescuţi cu scheletul feţei ciudat de nimicspunătoare.

Ce creier mic! – i-a alunecat în mandibulă –

să fie mai scurtă distanţa de la i(u)dee la limbă

de la sămânţă seacă la trăncăneală (precum ne-ar învăţa

dnl V. Socor).

 

Ei ne asigură coşul zilnic de inepţii încât

multă lume pur şi simplu îşi pierde pofta de mâncare

astfel economisind gologanii (golobanii basarabeni) –

dispreţului înjurăturii urbane şi sudălmii de cătun

de unde – de altfel – zilele acestea

primii un răvaş imperativ: „Faceţi ceva cu ei!”

                                                                        ... Dar

nu mai e nimic de făcut decât

această leşietică dorinţă de a-i avortovomita din text

sau poate din simplisimile şi – uneori – inocentele

defloratele cuvinte ale cubofuturiştilor lumii

peste care la Mănăstirea Căpriana

(ce are deja de co-ctitor un mahăr comunist!)

ar da cu mătăuzul bidinelei Picasso

dar mai abitir Dali totuşi.

 

 

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova