Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 9-10 (131-132), septembrie-octombrie : Interpretări : Tudor Creţu : Topul după Cistelecan

Interpretări

Tudor Creţu

Topul după Cistelecan

Al doilea top (Editura Aula, 2004), cea mai nouă carte a lui Al. Cistelecan, ar trebui să stârnească dezbateri şi controverse dintre cele mai acidulate. Mai ales că vine în continuarea unui volum similar, Top ten. Cele două acoperă intervalul 1995–1999, Top ten, şi 2000-2004, Al doilea top. E vorba, desigur, de poezia românească, de cărţile, autorii, fenomenele care au marcat o perioadă, din fericire, destul de agitată. Tocmai de aceea, era nevoie de o sinteză edificatoare.

 

I.

 Am tresărit destul de surprins, în mai multe rânduri, lecturând cartea. Fapt, de altfel, firesc.

Dincolo de asta, aş începe cu ce e mai tranşant. Într-o manieră admirativ-categorică, nu lipsită de argumente, Ion Mureşan este considerat cel mai mare poet român de azi. „Restul, zice Cistelecan, e artişti”. Sigur, afirmaţia din urmă e, înainte de toate, un elogiu descătuşat, nu o persiflare a celorlalţi.

Eu cred că toate epitetele gen „cel mai mare” sunt cel puţin discutabile.

Mă voi referi, mai departe, la un pseudofenomen: inflamata afişare a „revanşei” expresioniştilor ardeleni, reală în ordinea redescoperirilor şi opţiunilor critice recente, este şi un fel de replică de orgoliu dată supremaţiei lunedisto-cărtăresciene, cam neîntemeiată, e adevărat, înregistrată până nu demult. Problema e că axiologiile extremale nu servesc nimănui.

Nu spun că Al. Cistelecan „plăteşte nişte datorii”, că ar „suferi” de un „patriotism ardelenesc”. Este un critic mult prea valoros ca să se preteze la aşa ceva. Mă delimitez doar de tonul prea categoric al opiniei sale. Cu atât mai mult cu cât, ştiind că, faţă de Cărtărescu, de pildă, există, oricum, un fel de aversiune a multor poeţi, nu cred că o contraofensivă,  tradusă prin exaltarea polemică a altor valori, oricât de autentice, ar ajuta la ceva. Această exaltare polemică am constatat-o la nenumărate mese de crâşmă, în discuţii cu diferiţi inşi care săreau ca arşi de reşou de fiecare dată când venea vorba de Cărtărescu. Ar fi păcat ca rândurile sincere şi sustenabile ale lui Cistelecan, totalmente străine, o repet convins, de astfel de reacţii,  să devină un argument invocat până la demonetizare de cei ce profită de orice prilej spre a-şi lansa salbele de săgeţi împotriva foştilor lunedişti. Mai ales că aceste salbe nu fac altceva decât să întunece cerul. După ce inclusiv Cărtărescu a fost, parţial, supralicitat, nu e nevoie, obligatoriu, de un răspuns care să se dedea unor aproape identice oficii mistificante, exersate, de astă dată, asupra „combatanţilor” de pe celălalt versant al baricadei.

Revin acum la Cistelecan şi la opţiunile sale: Mureşan ilustrează acel gen, acel tip de poezie la care criticul nostru rezonează cel mai bine. Prin urmare, adeziunea aceas­ta are subiectivismul ei, ceea ce nu-i, bineînţeles, un reproş. Când spui despre cineva că e cel mai cel, e limpede că subiectivismul pomenit devine unul dintre motoarele afirmaţiei/exclamaţiei.

Dar aşa apar supralicitările: mă refer aici la cronica la debutul lui Komartin, poet aşezat în descendenţa lui Ion Mureşan. Acest fapt face ca Păpuşarul şi alte insomnii, un volum cu, totuşi, rateurile lui, dintre care unele amendate şi de Cistelecan, să treacă drept comparabil cu Cartea de iarnă. În primul rând, probabil, din cauza afinităţilor reale dintre poeticele celor doi. După părerea mea, acest fond comun determină entuziasmul criticului, mai mult decât consistenţa intrinsecă a cărţii lui Komartin. „Vizionarismul” tânărului scriitor, atâta cât e, îmi pare mai mult sursa unui patetism adesea forţat, ca tonalitate şi imagistică, şi nu o erupţie realmente covârşitoare.

În multe texte se simte un fel de tentaţie, de efort steril, de fapt, de a substanţia tiparele unui discurs ce transformă în imperative gravitatea şi pregnanţa imaginii. Această perpetuă gonflare generează, cu predilecţie, eşecuri cu atât mai sesizabile, cu cât „acordurile” ratate sunt în do major.

Alteori, şi reproşul acesta nu e o premieră, este extrem de vizibil procedeul tehnic în sine şi, implicit, faptul că textul respectiv este, cum se zice, scris, că efectul este căutat.

Să luăm următoarele versuri citate elogios de Al. Cistelecan: „scriu un poem strâns şi rece ca un pumn de oţel/şi fiindcă eu res­pir de acum pentru doi/fiecare gură de aer îmi arde plămânii iar viaţa/mi-o scuipă în subsoluri inundate de alcool//astfel sub o lună cât craniul desprins de corp al unei maimuţe/în mine se strâng nebunii şi copiii/ca într-un clopot de sticlă prin care moartea priveşte – întotdeauna altfel/decât cum se obişnuieşte să vezi – un tigru/în gura unui crin tânăr// decapitat.”

Recunoaştem câteva ingrediente „clasice”, până la a fi fumate, prin care autorul încearcă să construiască scontatul feeling de damnare şi o atmosferă, cel puţin, sumbră. Problema e că, în sine, recuzita este una previzibilă – subsolurile, alcoolul sunt elemente clişeizate, piese uzate ale unui astfel de decor, aşa încât, doar prin ele însele, sunt, aici cel puţin, total insuficiente, oricât de sentenţioasă ar fi tonalitatea.

„Atingerea finală”, imaginea cu crinul tânăr şi tigrul, în loc să genereze combustia strict necesară, sentimentul de finish în forţă, nu se comunică pe sine decât ca figură tehnică. De unde şi impresia că inversarea aceasta nu e decât un alt calcul.

Voi fi, iarăşi, acuzat de lipsă de loialitate. Suflu, de aceea, şi în iaurt: am un respect sincer pentru Komartin, este unul dintre puţinii douămiişti faţă de care îmi exprim public aprecierea în raport cu ce a dat mai bun. Încerc, pe de altă parte, să fiu nuanţat. (Ce precauţie, ce curtoazie inutilă, veţi zice! Oricum, supărarea  s-a produs deja...)

Ţin să fac, în cele ce urmează, o seamă de menţiuni, fără vreo legătură cu topul lui Cis­telecan, dar care vizează felul în care merg lucrurile prin „părţile noastre răsăritene”: pentru că nu toţi, care-şi dau cu părerea, îi citesc pe tineri, ajunge ca 2-3 voci cât de cât sonore să se pronunţe. Ideile, eligibile sau nu, sunt preluate, propagate, promovate de alţi câţiva. Şi, uite aşa, mai pe citite, mai pe necitite, apar tot felul de ierarhii.

O altă mentalitate, ce se manifestă, pe cât bănui, mai ales sub forma unei circumspecţii lăuntrice sau chiar frici, este că „nu e bine să te pui cu tinerii”, căci ei vor fi cei care vor dicta peste 20 de ani, când ar putea clătina locşorul tău în istoria literaturii. În consecinţă, cei ce se arată mai zgomotoşi, mai furioşi, deşi nu neapărat mai talentaţi decât alţii, încep să fie, strategic şi insistent, mângâiaţi pe creştet, prin reviste. (Probabil că începutul prematur de chelie al unora astfel se şi explică.) Semn că succesul are nu doar legile, ci şi fărădelegile lui.

Simptomatică e şi următoarea precauţie, nu arareori obsesivă – aceea de a nu trece, de a nu fi considerat „depăşit”, neracordat la ultimele tendinţe. Iată o altă conduită responsabilă de acordarea unui gir fals, diplomatic.

Trec acum mai departe: placheta Ruxandrei Novac, una dintre cele mai bune pe care le-am citit în „trecutul recent”, îmi pare a fi, mai degrabă, subevaluată. Este, după părerea mea, cel mai valoros aport „fracturist”. În orice caz, şansele Ruxandrei sunt mult mai mari decât de a fi „o Angela Marinescu în ediţie nouă”.

Dar Al doilea top are o importanţă ce transcende aceste dispute: demonstrează, în mod decisiv, că sevele cele mai pulsatile ale poeziei noastre nu sunt de extracţie postmodernă (asta, dacă vor fi fost vreodată): voga postmodernismului a fost cam artificial întreţinută. Şi eu cred, în primul rând, în substanţa expresionistă a, de pildă, poeziei optzeciste şi nu numai, chiar şi a celei mai noi.

În definitiv, conţinutul acestei cărţi construieşte o opţiune, cea a lui Al. Cistelecan. O ierarhie „ocultă” e greu de alcătuit pe baza unui, să zicem, subtext al cronicilor. Mult mai important e faptul că un autor a fost inclus. Diferenţele trasate sunt, preponderent, structurale.

 

Cărţi cum ar fi Soarele de apoi, de Ana Blandiana, sau Poeme de exil, de Virgil Ierunca, nu-mi par, totuşi, suficient de competitive pentru a intra în best of-ul 2000-2004. În acelaşi timp, absenţa din selecţie a unui volum ca Fractalia, de Şerban Foarţă, apărut, sper să nu mă înşel, în 2004, este, după mine, o carenţă.

Eu aş fi mizat şi pe Anotimpurile unui cătun, de Mircea Bârsilă, de exemplu, cititorii ştiu de ce, sau pe Tinereţea unei umbre, de Eugen Bunaru. Ambii îmi sunt prieteni, dar e evident că orice profesionist ar trebui să-şi dea seama că nu din cauza asta îi menţionez aici. Aşa cum am mai scris, pe amândoi îi consider comparabili cu Mircea Cărtărescu sau Ion Mureşan, ca să ne menţinem în perimetrul poetic optzecist.

 

II.

 Fie că e vorba de Nichita Danilov, de Angela Marinescu, de Ioan Es. Pop sau de Vasile Baghiu, autorii sunt bine ipostaziaţi. Textul despre Danilov, de pildă, are câteva momente de efectivă splendoare analitică. Şi nu e singurul.

Unele cronici sunt, poate, mai puţin aplicate. Comentariul la debutul lui Ianuş, de exemplu, demarează printr-o amplă apologie, o intervenţie întemeiată în favoarea celui acuzat de „ponegrirea” patriei noastre dragi. Celelalte interpretări au validitatea lor, dar minuţia şi incizia pe fascicole de poem joacă roluri mai secundare decât în alte părţi. De fapt, din perspectivă estetică, acel poem despre România nu mai poate fi luat în calcul. E, în schimb, o mostră de strategie publicitară într-adevăr reuşită.

Raportarea la context a diferiţilor scriitori are, frecvent, şi meritul de a lumina nu doar poziţionarea precisă a respectivului autor, ci şi tendinţa sau tradiţia în care se petrece situarea. Începutul recenziei despre George Vulturescu e una dintre aplecările lămuritoare asupra expresionismului ardelenesc.

Importante sunt şi reflecţiile pe marginea Manualului de literatură. Post-optzecismul l-ar avea, „ca ax central”, pe Cristian Popescu. „Manualul... e chiar acest manifest de acreditare” a poeticii, a grupului. Ca termen de istorie literară, post-optzecismul ia faţa nouăzecismului. „Pledoaria” lui Alex. Ştefănescu, inclusă în antologia apărută la Vinea, este demontată. Oricum, subiecţii volumului reprezintă doar unul dintre segmentele „post-optzecismului” care, zice criticul, e „încă de discutat dacă se configurează, în primul rând, prin ei”, adică prin Ţone, Gălăţanu, Vasilescu, Popescu, Ioan Es. Pop, Bănulescu. Floarea Ţuţuianu e altceva.

Sigur, cartea lui Cistelecan e, scuzaţi clişeul, radiografia unui interval. De aceea unele dintre titlurile recenzate nu sunt, neapărat, cele mai importante ale autorilor în cauză: de la volumul de sonete al lui Cărtărescu, la Soarele de apoi al Anei Blandiana. Din acest unghi, demersul se cere continuat cu alte câteva „topuri”, urmate, eventual, de o sinteză cuprinzătoare. Astfel, treptat, va prinde contur canonul acestei vremi. Căci un „panou” al perioadei este deja realizat. Cred, în continuare, că e una dintre puţinele contribuţii care vertebrează contemporaneitatea literară.

Nu ştiu dacă Al. Cistelecan va scrie, ulterior, şi studii ample consacrate unor autori. Ele ar putea, oricum, rezulta prin punerea cap la cap a cronicilor. O simplă remarcă: în acest Al doilea top predomină optzeciştii, nouăzeciştii şi douămiiştii. Excepţiile au, însă, pregnanţa lor. Cele mai importante apariţii douămiiste sunt, de asemenea, „monitorizate”. De la Komartin la Dună, de la Adriana Gâtan, poetă mai puţin licitată, dar extrem de talentată, la Ruxandra Novac. Discutabilă este, însă, schematizarea douămiismului prin citarea a doar „două puncte de implozie înnoitoare”: „rebeliunea” lui Ianuş şi apariţia lui Komartin şi Coman. Criticul îşi ia precauţia de rigoare: afirmă că sunt „cel puţin” două asemenea repere nodale. Nu ştiu, însă, dacă cele invocate sunt, valoric, mai citabile decât altele.

Ceea ce diferenţiază selecţia lui Cistelecan de cele mai multe liste scurte ale „noului val” este şi absenţa Elenei Vlădăreanu. Nu sunt un mare fan al ei, dar constat o realitate.

Miza acestui mare critic este tranşantă. Preferinţele se leagă de poezia „grea”, de substanţa vizionară, de expresionismul unui Ion Mureşan în primul rând.

Accentul hotărât se cam mută în poezia română: Cărtărescu e apreciat de tot mai mulţi tineri, în primul rând, ca prozator, deşi rămâne şi un mare poet (se subînţelege: nu mă bazez pe un sondaj, ci pe o sumă de constatări). Mureşan este reconsiderat. Post­modernismul, reafirm, e într-o derivă tot mai agonică. Optzecismul se revelează prin componentele sale ce nu mai au de-a face cu lunedismul. Soarta gratuităţilor e cea a speciei pe cale de dispariţie. Suprafeţele, ironia, gracilul sunt abandonate în favoarea ardenţelor şi a unei autenticităţi, devenite principiu de fond. S-ar putea vorbi chiar de un autenticism potenţat, de un cult sau, cel puţin, o cultivare a forajelor poetice ce transformă biograficul, sexualitatea, fiziologicul în adevăruri ultime sau maxime.

O tipologie a carenţelor de care suferă debuturile e, şi ea, concludentă: şocul de dragul şocului, paradele exhibatorii, lipsa unui discernământ ce duce la încărcarea industrială cu tot balastul invectiv, sexualist etc., astfel încât, în loc să capete greutate, poemul devine, pur şi simplu, greoi, atins, ca să zic aşa, de un fel de cancer prematur, accelerat de lipsa de filtru a ţigării. Dar şi reuşitele au dobândit, la rându-le, un specific îndeajuns de pronunţat, o forţă „numai a lor”.

_____________

Al. Cistelecan, Al doilea top. Editura Aula, 2004

 

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova