Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 9-10 (131-132), septembrie-octombrie : Cartea de istorie : Alexandru-Florin Platon : Cît de relativă este cunoaşterea istorică?

Cartea de istorie

Alexandru-Florin Platon

Cît de relativă este cunoaşterea istorică?

Nu poţi citi vreo carte a lui Neagu Djuvara fără ca, în faţa ochilor, să-ţi apară şi chipul autorului (dacă îl cunoşti). Aşa se întîmplă, de altfel, în toate cazurile, numai că, în cel de faţă, această co-prezenţă are şi o utilitate – ca să zic aşa – euristică: ea ne lămureşte în privinţa stilului neobişnuit al textului (de fapt, al mai tuturor textelor sale). Neagu Djuvara este un mare povestitor. Perfect mînuitor al limbii române – ceea ce, în actualele împrejurări, de gravă alterare a „graiului comun”, a ajuns o rară virtute –, foarte organizat şi coerent, stăpînind arta exemplului potrivit, venerabilul istoric are darul – nu la îndemîna oricui – de a te face să „vezi” lucrurile pe care ţi le spune, facilitînd un tip profund de înţelegere. În plus, numeroasele sale digresiuni – toate bine alese – îl ajută pe cititor să priceapă mai bine demonstraţiile din text, trădînd o cultură istorică pe cît de întinsă, pe atît de solidă. Stilul autorului se potriveşte foarte bine cu stilistica personajului: impecabil îmbrăcat, politicos, manierat, dl. Neagu Djuvara ştie să-şi ţină, cum se spune, rangul, lăsîndu-ne să ghicim ce a însemnat „lumea bună” de altădată.

Variantă „revăzută şi adăugită” a unui curs ţinut la Universitatea din Bucureşti între anii 1992-1997, cartea pe care o comentez constituie o introducere rapidă şi de „uz comun” în epistema disciplinei istorice. Este limpede că destinaţia ei este una foarte largă, pentru un public fără multe informaţii specifice despre această ştiinţă, dar – se poate afirma fără dubii – foarte la curent cu „canonul” ei interpretativ. Astfel s-ar explica, mi se pare, (aparent) contrariantul ei titlu. La începutul anilor ’90 ai secolului abia încheiat, punerea sub semnul întrebării a capacităţii istoriei de a furniza „adevăruri” ar fi fost un scandal. Epoca era (încă) aceea a manualelor unice de istorie şi a certitudinilor absolute despre trecutul naţional, dobîndite în anii de dinainte de 1989. Început în această ambianţă cum nu se poate mai conservatoare, cursul d-lui Djuvara de teoria istoriei anticipa o schimbare care avea să se producă greu, abia în 1997, prin apariţia primei ediţii a cărţii lui Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească (precedată, dacă nu mă înşel, de cele trei volume consacrate Miturilor comunismului românesc, publicate la editura Universităţii Bucureşti) şi – după cîteva luni – a manualelor opţionale de istorie pentru gimnaziu. Astăzi, interogaţia – evident dubitativă – despre adevărul istoriei nu mai provoacă nici un frison de indignare. Cu zece ani în urmă, ea friza erezia. Neagu Djuvara a fost, aşadar, cu bună ştiinţă, un înaintemergător. El este însă şi singurul dintre istoricii români care – exceptîndu-i pe Lucian Boia şi Al. Zub – s-a ostenit să producă o reflecţie despre epistemologia istoriei, fie şi într-o formă de popularizare cum este aceasta. Pentru că veni vorba, este ciudat că între numeroasele traduceri din literatura istorică apărute în România după 1989, cele de teoria istoriei sînt ca şi inexis­tente. Dacă lăsăm deoparte Introducere în filosofia [critică] a istoriei, binecunoscutul – de  către specialişti – studiu al lui Raymond Aron, tipărit în 1997 la Editura Humanitas, alte texte celebre, de aceeaşi natură – precum mai accesibilele De la connaissance historique, a lui Henri-Irénée Marrou sau Comment on écrit l’histoire, de Paul Veyne – lipsesc. Traducerea lor în limba română nu ar fi lipsită de interes.

Neagu Djuvara se ocupă în micul – dar consistentul – său studiu de toate elementele care alcătuiesc, îndeobşte, structura teoretică a istoriei: faptul istoric, tipul de cunoaştere specific acestei discipline, cauzalitatea şi – fireşte – gradul de veridicitate a concluziilor anchetei istorice. Demonstrarea precarităţii acestora, sub raportul certitudinilor reprezintă, de fapt, ţelul întregii cărţi (ultimele trei capitole îi sînt, de altfel, dedicate). Convingerea autorului e că „relativitatea generală” a adevărurilor istoriei decurge nu numai din „inevitabila imperfecţiune a observatorului” şi a „mijloacelor sale de cercetare” – cum credea Raymond Aron, căruia Neagu Djuvara îi reproşează, amical, „prudenţa” excesivă în a spune, în această privinţă, lucrurilor pe nume – ci, scrie el, „din însuşi obiectul studiului său”, care îmbină în mod inextricabil trecutul şi prezentul. „Materialul Istoriei nu e stabil, nu e încremenit, el e în mişcare; încontinuu prezentul creează trecut, paradox pe care mă voi strădui să-l dovedesc” (p. 6-7). Drama istoricului decurge – după opinia lui Neagu Djuvara – din determinarea sa temporală: „oricare [i-]ar fi ştiinţa, iscusinţa şi talentul..., viziunea [sa asupra] trecutului [va fi] în mod fatal depăşită după două-trei generaţii, cîteodată chiar mai repede” (p. 7). În aceste condiţii, „adevărul” interpretării pe care el o produce apare, fatalmente, nu numai ca limitat, ci şi problematic. În cel mai bun caz, acesta este un adevăr de moment (sau evolutiv), reducîndu-se, scrie autorul, la „combinarea a două elemente: a) o cît mai mare coerenţă internă, veridicitatea imaginii pe care [istoricul] o proiectează şi a explicaţiilor pe care le prezintă ca să o justifice...; b) totala bună credinţă a istoricului, autenticitatea credinţei lui în ceea ce re-creează; certitudinea că ni­mic altceva decît căutarea rea­li­­tă­ţii nu l‑a călăuzit” (p.109). „În rezumat, con­chi­de Neagu Djuvara, istoricul trebuie să fie resemnat cu gîndul că munca lui nu poate niciodată reprezenta un ansamblu clădit pe vecie, ci doar o cărămidă sau un colţ de zid la o clădire care se surpă necontenit, ca în legenda meşterului Manole; clădire pe care sîntem însă osîndiţi s-o construim mai departe, la nesfîrşit, ca în mitul lui Sisif” (p. 137).

Aş fi tentat să fiu, în linii generale, de acord cu acest punct de vedere, cu condiţia punerii unui bemol concluziilor despre relativism. Nu se poate spune, cred, că tot (sau cea mai mare parte din) ceea ce „clădeşte” istoricul se află, iremediabil, sub zodia efemerului. De altfel, autorul însuşi concede că există împrejurări care pot face din opera istorică una durabilă. Prima ţine de talentul literar al istoricului (cazul lui Michelet sau al lui N. Iorga). A doua, de şansa de a fi fost martorul „unic ori excepţional de preţios” al evenimentelor relatate (cu toate că orice mărturie oculară este, şi ea, inevitabil, limitată în timp şi spaţiu – ceea ce autorul constată, desigur, într-unul din capitolele cărţii, dar omite să precizeze în acest caz). În ceea ce mă priveşte, nu sînt – cum pare a fi dl. Djuvara – un adept al specificului „artistic” al istoriei. Sigur că o scriitură frumoasă adaugă ceva la valoarea unui text de acest gen. Dar ea singură nu îl face pe un istoric să fie ceea ce este. Pe de altă parte, nici nu cred, împreună cu domnia sa, că „scrierea istorică” – termen prin care autorul înţelege, am impresia, cunoaşterea specifică acestei discipline – nu ar avea nimic de a face, „primordial”, cu raţionamentele, ci ar „ţîşni, iniţial, dintr-o iluminare, o întîlnire spirituală, emoţională, cu altul..., singura care ne permite priceperea unor ansambluri, mişcări politice, pasiuni naţionale sau fantasme religioase, unde iraţionalul joacă un rol infinit mai mare decît raţionalul” (p. 57). De fapt, eu cred – şi am mai spus-o – că ceea ce rămîne în urma unei bune (mai exact, plauzibilă) reconstituiri a trecutului este mai mult decît „o cărămidă” sau „un colţ de zid”. Rămîne o metodă de analiză (aspect despre care, dl. Djuvara nu spune, în mod curios, nimic), rămîn sursele utilizate, „citite” după o anumită grilă de lectură, rămîne o anumită perspectivă fecundă de cercetare şi chiar multe concluzii, cu o „speranţă de viaţă” considerabilă (cum ar fi – ca să mă limitez doar la un exemplu din propria noastră istoriografie – interpretarea lui Iorga despre „secolul fanariot”). Nu totul este, aşadar, relativ în reconstituirea istorică. „Construcţia” istorică nu se surpă necontenit, ci – aceasta ar trebui să fie imaginea corectă – se amplifică. Ea „creşte” pe ceea ce rămîne valabil din opera predecesorilor. Adică pe ceea ce este mai puţin... relativ.

Admirabil scrisă, foarte clară, cartea d‑lui Djuvara constituie o lectură plăcută şi stimulatoare. Nu mai spun şi cît de utilă pentru toţi cei care sînt curioşi să ştie mai multe despre adevărata natură a cunoaşterii istorice.

______________

Neagu Djuvara, Există istorie adevărată? Despre „relativitatea generală” a istoriei. Eseu de epistemologie, Bucureşti, Humanitas, 2004.

 

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova