Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 9-10 (131-132), septembrie-octombrie : Cronica literară : Grigore Chiper : Doi poeţi

Cronica literară

Grigore Chiper

Doi poeţi

Muntele cu Madonna, văile cu Giacometti

“Zădărnicia miracolului vieţii
            este ea însăşi un miracol.

Ea ne dă cel mai profund
            motiv de a trăi. N-are importanţă

Dacă-i întoarcem spatele
şi ne găsim – regăsim – între cuvinte”

Matei Călinescu, Miracolul vieţii

 

 

Andreas Saurer nu este un anonim nici în patria sa Elveţia, unde munceşte la cotidianul Berner Zeitung, scriind la rubricile de politică şi viaţă externă, nici în peisajul românesc traducând poezie de pe ambele maluri ale Prutului. Andreas Saurer, ziarist de profesie şi specialist în problemele Italiei, României şi, prin cumul, ale Republicii Moldova, este istoric de formaţie şi autorul unui important studiu de etnografie, intitulat Modernizarea satului românesc între 1918 şi 1989 (publicat în Germania, dar care va apărea în curând şi în România). Cartea a fost prezentată, la data apariţiei ei, într-o scurtă adnotare pe paginile Contrafortului.

A treia faţetă din activitatea lui Andreas Saurer e cea de poet. A publicat versuri în mai multe reviste, este deţinătorul a patru premii literare acordate de oraşul Berna. Acum Andreas Saurer debutează în volum cu o culegere bilingvă Berg mit Madonna / Munte cu Madonna, apărută la Oradea, într-o serie lansată de revista Familia. Colecţia se numeşte Poeţi elveţieni de expre­sie germană. Până în prezent au mai apărut în această colecţie nouă autori.

Cunoştinţele me­le despre Oradea au evoluat în felul următor: la început aflasem despre revista fondată de Ioan Slavici, apoi în 1994, am citit pe paginile revistei o proză scurtă a lui Orlando Balaş, în care era descrisă experienţa unui român care vizitează un bordel din Viena. Poves­tirea rămâne, pe fundalul operelor care au explodat în anii din urmă, un model de abordare măsurată, dar şi incitantă a unei teme delicate cum este tema sexualităţii. Şi iată că acum aflu că la Oradea apare o întreagă colecţie de poeţi elveţieni, care nu putea să-l ocolească pe Andreas Saurer, poet remarcabil, personalitate distinsă din ţara cantoanelor şi prieten devotat culturii româneşti.

Volumul lui Andreas Saurer, Munte cu Madonna, e însoţit şi de o postfaţă – necesară unei cărţi de debut –, scrisă în cunoştinţă de cauză şi cu competenţă de Vasile Igna. Aprecierile hermeneutice ale lui Vasile Igna sunt concise şi exacte, în ciuda faptului că poezia e judecată doar în ansamblul ei, fără recurs la prea multe detalii.

Prima impresie – şi cea mai puternică – pe care ţi-o lasă lectura volumului este de univers aproape ascetic al poeziei, redus la strictul necesar. Poezia este esenţializată fiind periată atent de tot ce, în viziunea poetului, ar fi balast, nu i-ar aparţine, în ultimă instanţă, poeziei. „Într-o lume în care poezia a devenit, tot mai mult, o transcriere (brută şi brutală) a cotidianului, Andreas Saurer are curajul să se sustragă modei şi rămâne el însuşi”, scrie Vasile Igna. Cum ar spune altcineva, dacă poeţii din generaţia din care face parte şi Andreas Saurer au pornit la drum cu aparatele de fotografiat, poetul helvet merge împotriva curentului (e chiar sintagma din poezia sa monolog), luând cu el pensula şi doar câteva culori. El nu utilizează, ca recompensă, aforismul şi nici nu creează iluzia unor forme pline lipsă, ci este lapidar (un alt text se numeşte lapidaria) „dintr-un impuls temperamental dar, mai ales, din asumarea conştientă a unei estetici a austerităţii ce exclude orice podoabă inutilă şi are oroare de explicaţie” (Vasile Igna). Această estetică a puţinătăţii este mai degrabă reacţia şi, totodată, complementaritatea la alte discipline cu care poezia a cochetat prea îndeaproape, dar şi dorinţa poetului de a-i reda poeziei un statut pur, nealterat, propriu.

Pe de altă parte, poetul recurge la strategii precum sunt fragmentul, sugestia şi discontinuitatea, deloc străine poeziei de azi: „ah mama mea / e surdă / ca un clopot / de multă vreme dar acum / trebuie să intre la căminul de bătrâni / 87 de ani cum de nu / la cămin desigur şi / vă rog / chemaţi-mi un taxi // mârţoagă – ultima cursă 7 aşa repede eşti / uitat / se râde-n hohote afară / în piazza moştenită” (im pavesi). Realitatea nu este alungată complet din poezie, ci doar restrânsă la unele repere familiare autorului. Poemele cu sonorităţile italiene îmi amintesc (mie) de Montale mai ales din Jurnal pe patru ani.

Cele mai bune poeme sunt acelea în care poetul îşi păstrează stilul său inconfundabil fără a fi excesiv de ermetic, iar unele imagini eclatante transformă textul într-o mică bijuterie: seneser echo, în tren 2003, seneser elegie, epilog, due mori a morcote, un pod mult prea albastru, gustarea de după masă ş. a. Să citez seneser echo: „noaptea oraşul / aparţine tinereţii / bucuros de culori / cu mobil sms şi bere / sâmbăta dimineaţa / iau cu asalt veteranii / aproape surzi şi mândri / de legăturile lor / cu şcoala veche / se ridică câte o pălărie / acolo tremură un ziar / iar cinematograful / aparţine politicii / în albnegru”. Sau câteva versuri din un pod mult prea albastru: „când despărţirea / mi-am plătit-o scump / am văzut ciori / picioare peste faţa mea / călătorind / pentru iarnă / mi-am procurat cafea / şi o muiere în minor / aveam treizeci şi şapte”. O autoironie fină, cu un creion cenuşiu trasată în minor.

Versurile lui Andreas Saurer urmează un traseu echilibrat între spusa directă şi cea metaforică. Titlurile elegante încununează textele asemenea unor rame de epocă.

Volumul, deşi rezonabil ca mărime, e structurat în câteva cicluri cu titluri prozaice, dublate de altele poetico-sugestive. Împărţirea în cicluri nu e aleatorie, aşa cum se întâmplă la mulţi autori. Fiecare ciclu se caracterizează, în primul rând, prin tematică. Angajarea poetului elveţian în problemele lumii şi ale cetăţii o găsim, de exemplu, în Văile lui Giacometti. Alţii deschid ochii. Unele titluri din această secţiune vorbesc de la sine: Doamne ajută!, timp iugoslav sau moarte la Tobel. Tema intimă se află în Poveşti vânătoreşti despre cupluri. În ochii tăi se desfată broaştele.

Nu în ultimul rând trebuie amintit efortul, deloc simplu, al lui Radu Ţuculescu de a transpune textul german în română, păstrând sugestivitatea şi semantica des­tul de economicoasă a originalului. Nefiind un vorbitor fluent al germanei, nu-mi pot da seama dacă şi poemele germane au uşurinţa celor traduse. Traducătorul poetizează când traduce blaues wunder prin un pod mult prea albastru.

Consider volumul de debut Berg mit Madonna / Munte cu Madonna unul reuşit din toate punctele de vedere. Poemele sunt de calitate, cu numeroase versuri superior inspirate. Vreau să cred că nivelul de lansare al poetului de la Berna se datorează, măcar în parte, şi contactelor sale frecvente cu poezia română.

Însemnări din casa poeziei

 

Ceea ce mă mira în volumul de debut al lui Horia Hristov, Cineva (1998), era contextul strict negativ, deloc rafaelit, în care apărea femeia: „o femeie tânără şi frumoasă / a fost bolnavă de cancer” (mama), „curva se dezbrăca privindu-se leneş / în oglinda crăpată a râului îngheţat (păsărilor), „iubito, am buzele uscate şi / fără sevă / enorme şi mai groase / decât picioarele tale/ crăcănate din naştere” (cânepa). Nu erau portrete zgâriate de un misogin în perioade de criză, ci făceau parte din tonalitatea negativă şi repulsivă a cărţii: acel amestec barbar de elemente-organe smulse cu sângele curgând încă din ele. Era greu să te recunoşti în „portretul de grup” pe care îl face în poemul Ţara mea: „mai bine rămân în întuneric ca într-o celulă rotundă / ca într-o pâine cu gura despicată / în două buze cărnoase ale negrului / care nu ştie unde e ţara lui / ca şi a mea se aseamănă cu un strugure de poamă / de unde n-ai voie să rupi nici o bobiţă / degetele subţiri şi lungi ale pianistului / se revarsă în mii de degete pe clapele pianului / terminând muzica cu un pocnet surd…”

Îngrămădirea aleatorie de imagini (aproape) ireconciliabile nu aveau totdeauna efectul unui amestec de nitroglicerină cu aerul de afară şi dinăuntru. Unele împerecheri de cuvinte mureau în faşă: „o corăbioară mică se izbeşte cu botul de valuri / zvârlindu-l până la sânge vopseşte marea în violet / la cârmă bacovia cu o lulea în gură – / îl dor plămânii…” (atârnă leneşă).

Debutul său dovedea apetenţa poetului pentru tragic, pentru culorile pure şi apăsate, dar şi pentru un fel de periferie existenţială a unui repudiat.

Pornind de la ideea exprimată în chiar primul vers al volumului: „poeţii adevăraţi nu scriu poezii…” (poeţii), Horia Hristov a încercat să-şi transforme poezia, pas cu pas, vers cu vers, într-un vaccin „împotriva tristeţii” (moarte). Moartea era chiar laitmotivul exorcizat al cărţii.

Volumul Cineva mai era impregnat de gesturi teribiliste, cum le stă bine într-o plachetă de debut: „scârţâie omătul printre dinţi // trenul coboară la deal / fumul intră în ţeavă – sec. 19 // Anna trenul te calcă a doua oară // cum se rostogoleşte capul tău / …înapoi spre gâtul meu” (Anna).

Cu acele câteva poeme într-adevăr bune, volumul de debut al lui Horia Hristov lăsase o impresie plăcută şi promiţătoare.

Al doilea volum, Câinele care păzeşte somnul (2005), este o continuare a primului în ce priveşte trăsăturile esenţiale, obsesiile poetului şi exprimarea unei viziuni de ansamblu asupra poeziei sale. Citind volumele în continuare, îl recunoşti foarte repede pe autor. Unele precepte lansate la debut sunt reluate şi nuanţate acum: „cei deştepţi nu mai scriu cărţi / sunt prea deştepţi” (p. 3), „la o adică îmi plăcea să găsesc / frumosul în urâciune” (p. 12). Dar atestăm şi unele diferenţe de fond şi de formă. Autorul renunţă la titluri. Acest volum include de trei ori mai multe texte decât cel de debut. Volumul este mai omogen. Lipsa titlurilor îi conferă o omogenitate suplimentară.

Volumul proiectează o biografie ambu­lantă. Poemele sunt nişte mici naraţiuni, cu verbe utilizate la timpul trecut. Ritmul este în general alert. Senzaţiile puternice ale tragicului şi morţii nu sunt abandonate, ci ambalate altfel. Uneori, tragicul poartă o haină ludică. Autorul renunţă, în mare parte, la tuşele grele în favoarea celor lejere, dar la fel de negre. Să cităm un poem scurt în care, pe lângă valoarea incontestabilă a textului, sunt prezente aproape toate trăsăturile specifice lui Horia Hristov din al doilea volum: „eu am pierdut treizeci de ani / toţi i-au pierdut / pereţii în urma mea / nu se mai terminau / ceream de la fereastră / mai multă lumină / deoarece cu tata / mă întâlneam rar / dar aveam nevoie de mama / închideam bine aragazul / deschideam fereastra / luam poşta / ziarele nu erau proaspete” (p. 8).

Practicând o imagistică flamboaiantă, auto­rul pune mare preţ pe câte o scânteie din cutare sau cutare imagine: „am patruzeci de picioare / îmi este frică / să nu fac un pas greşit / pun piciorul / pe faţa-mi / mâna cade / în groapă” (p. 9), „iar eu / existam numai atunci / când mă vedeam în oglindă / mă uitam la corpul meu tânăr / mă minunam / adevărul era gol-goluţ” (p. 13).

Horia Hristov utilizează frecvent unele procedee de scriitură naivă. Aces­te cochetări ga­lan­te apar în relaţia scriitorului cu scrisul, cu literatura. Raportul capătă şi o patină autopersiflantă: „pentru a-mi complica existenţa scriam / scriam ca să am apoi ce şterge / spuneam ceva nu spuneam nimic” (p. 20), „căutam cu lanterna sub pat / ceva care putea fi literatură / afară de praf nu găseam nimic” (p. 16). Dacă volumul de debut se numea Cineva, acesta stă sub semnul lui „ceva”.

Poetul apelează la numele lui Dumnezeu sau Isus pentru a stabili o relaţie cu ei, una, de obicei, ambiguă sau gratuită, ca în versurile: „Isus dorea / să fie singur în clipa ceea / atât de singur / încât nici el / să nu fie de faţă” (p. 52). Descifrăm mai degrabă gestul intelectualului răzvrătit.

Dată fiind stilistica monocordă, volumul ar fi câştigat dacă ar fi fost redus cu vreo treime. Unele texte imprimă, cam de la jumătate încolo, cel mult redundanţă senzaţiilor originale din prima parte. „fata îmi spunea / trage linia / opreşte-te aici” (p. 85). Azi nu mai impresionează pe nimeni volumul, ci numai discreţia şi calitatea.

În ciuda unor lacune şi inadvertenţe, totuşi minore, volumul Câinele care păzeşte somnul menţine ştacheta şi confirmă valoarea din placheta precedentă. Acum Horia Hristov trebuie să facă o mişcare inversă: nu să-şi restrângă universul său poetic la câteva teme tăbăcite bine, ci să şi-l extindă păstrându-i amprentele calitative iniţiale.

____________

Andreas Saurer, Berg mit Madonna / Munte cu Madonna, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2005.

 

Horia Hristov, Câinele care păzeşte somnul, Cartier, Chişinău, 2005.

 

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova