Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 9-10 (131-132), septembrie-octombrie : Cronica literară : Mircea A. Diaconu : Despre adevăr, cu Emil Cioran, o introducere

Cronica literară

Mircea A. Diaconu

Despre adevăr, cu Emil Cioran, o introducere

“Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondenţa decît în opera sa”, susţine Cioran, invocîndu-i pe Nietzsche şi pe Flaubert („Mi-e cu neputinţă să recitesc romanele lui Flaubert; în schimb, scrisorile lui sînt totdeauna vii”). Mai mult, „cărţile sînt accidente, scrisorile – evenimente”. Afirmaţii depăşind dintr-un singur punct de vedere discutabilul, acela al existenţei lui Cioran însuşi. Chiar cred că Scrisori-le către cei de-acasăa pot spune esenţialul despre autorul lor. Poate şi pentru că, aşa cum precizează Cioran însuşi în Manie epistolară, „prefaţa” volumului, scrisorile dau seama despre „cea mai devastatoare experienţă: cea a plictisului […]; plictisul înseamnă să înregistrezi nimicul fiecărei clipe avînd certitudinea că următoarea va fi încă şi mai goală”. Prilej pentru noi de a propune deocamdată o introducere la acest Cioran netrucat.

 

Aşa cum, din nevoia ardentă a consacrării, Cioran dispreţuieşte Academia, cu tot ceea ce, trecînd din simbolic în concret, înseamnă ea, tot aşa poartă un război cu Adevărul. Ciudat război, din moment ce, la un alt nivel, el îşi slujeşte inamicul cu orice rînd scris şi, aş spune, cu fiecare respiraţie. Dar tocmai de aceea, din fidelitate faţă de prezent, Adevărul i se pare lui Cioran o iluzie sau, cu un cuvînt mai brutal, o minciună. De fapt, i se întîmplă lui Cioran ca orice adevăr să se hrănească din tranzitoriu şi să-şi releve natura iluzorie. Traiectul existenţei lui e construit dintr-o serie de palinodii: totul, convingere, credinţă, idee, atitudine, se transformă în opusul său, dacă nu cumva are înscris din start, în chiar miezul său, reversul ironic.

Să-l preocupe cu adevărat pe Cioran adevărul?! Spune într-o scrisoare din 11 iulie 1972 (438): „Cîteodată mă gîndesc că sînt propriul meu supravieţuitor, că am depăşit de mult felia de timp la care avem dreptul, că sînt un fel de fantoşă caraghioasă (ce perfect redă limba noastră nuanţele penibilului!). Şaizeci de ani de frămîntări şi agitaţie sterilă. Nu am cîtuşi de puţin complexul românesc al dezrădăcinării, dar mă gîndesc uneori că aş fi fost mai aproape de adevăr dacă m-aş fi făcut cioban în sat, în loc să mă fîţîi prin oraşul ăsta de saltim­baci”. De două ori mirare: oraşul de saltimbaci nu-i altul decît Parisul în care a plecat să se salveze de minoratul românesc; cît despre complexul românesc al dezrădăcinării, cum să-l trăiască Cioran?! Şi, totuşi, faptul că-l invocă îl situează în imediata lui proximitate. În fine, probleme deocamdată secundare în demersul nostru care se agaţă de cuvîntul adevăr. „Mai aproape de adevăr” înseamnă că adevărul, ca instanţă absolută, e, de fapt, de nelocuit. Totuşi, cînd foloseşte aici cuvîntul adevăr, scepticul şi „cinicul” Cioran, cel care slujeşte unei libertăţi care-ar putea fi numită libertinaj din moment ce lasă impresia că nu presupune nici un fel de angajare, enunţă ipoteza unui eşec, a ratării propriei existenţe, căci aici nu e vorba de scris. Scrisul devenise el însuşi, în timp, o soluţie provizorie şi înşelătoare. Astfel, departe de adevăr, Cioran îl trăieşte tocmai datorită absenţei lui; e unul dintre consecinţele nostalgiei. Paradoxul – Cioran e o sumă de parado­xuri – este că, tocmai datorită sentimentului ratării, el are acces la adevărul de care crede că e înstrăinat. Aşa încît, repet, tocmai pentru că nu putea fi decît departe de adevăr, Cioran e, în realitate, în miezul lui, şi ceea ce părea o pierdere e, de fapt, o iluminare.

Oricît de sceptici am fi – Cioran însuşi, un sceptic, face figură de cinic sofist –, problema adevărului îi marchează de la distanţă destinul. Îi scrie lui Mircea Eliade prin dec. 1935 (552): „Ai înţeles desigur de mult că sufăr de obsesia esenţialului cu conştiinţa martirizantă a aparenţelor. Durîndu-mă aparenţele, îmi este imposibil să ies din ele fără să nu descopăr în esenţial un vid care nu-mi spune nimic. Şi astfel, nesimţindu-mă în nici un fel bine în lume, port obsesia paradisului ca singură obsesie vitală”. Nu-i vorbă, paradisul va fi în permanenţă (cu cîteva excepţii, pasagere) în altă parte, de obicei, în locurile pierdute sau abandonate. Dar, şi spre bătrîneţe din ce în ce mai evident, raportul dintre vid şi esenţial se schimbă. Mi se pare că Emil Cioran nu va mai descoperi în esenţial un vid, ci în vid, un esenţial. Fapt care nu atenuează sentimentul eşecului, dar care purifică orice criză teribilă, delirantă, extazică a adevărului. Vidul, esenţialul, contemplate acum, nu mai dor; prin conştiinţa eşecului, disperarea e complementară melancoliei; în tinereţe, era complementară doar anxietăţii şi extazului. Dostoievskian, Cioran nota în aceeaşi scrisoare către Eliade: „Îmi e imposibil, dragă Mircea, să scriu despre un gînditor pe care-l iubesc, despre o carte citită, despre o întîmplare trăită. Toate nu ajută la nimic. Gîndirea trebuie să fie o goană terapeutică în sens cosmic. Aş vrea să ling toate rănile acestei lumi”. În scrisoarea anterioară către acelaşi Eliade (551, 25 decembrie 1935), Cioran pune această nevoie de adevăr (un adevăr al faptei, al construcţiei în istorie) sub semnul demonicului, al spaimei de eroare: „Poate că sînt singurul dintre prietenii tăi care să înţeleagă accesele tale de furie, dorinţa de suprimare a continuităţii vieţii, pasiunea unei rupturi. Mi-e frică uneori ca toată tortura să [nu] fie o tentaţie satanică, o demonie subterană; înţeleg prea bine îngerii şi mi-e teamă să nu fie căderea care mă apropie de ei”. Peste ani, cînd eroismul a devenit o amintire, previziunea pare să se fi împlinit. De aceea, îl vede pe Eliade departe de adevăr. Îi scrie lui Arşavir Acterian: „Mircea are imense calităţi şi multe înzestrări, dar nu cred că ar fi fost un bun călugăr. E prea scriitor, adică ţine prea mult la aparenţe, cele care sînt însăşi substanţa romanului” (23 ianuarie 1981, 472). Despre sine, crede, în schimb, că ar fi fost un bun sihastru. De fapt, ştie că vocaţia lui – ratată – era aceea de sihastru, de anonim pierdut în materie, de nu cumva numai în privire. De aici, regretele că nu a ajuns pădurar ori cioban, figuri care-i stîrnesc admiraţia pentru că sînt opusul sterilităţii. Nu ce este civilizaţie, ci ceea ce este istorie suferă de sterilitate. Îl invidiază pe Wolf Aichelburg pentru că mai poate schimba din cînd în cînd, în România fiind, o vorbă „cu cîte-un cioban” (516); de asemenea, pe fratele său, că a înotat în Olt (255). De altfel, lui Aurel Cioran îi declară: „În alte condiţii m-aş fi putut întoarce la Răşinari, sau mai bine la Şanta, să mă fac pădurar”. Tot de aici, din eşecul ipostazei sale esenţiale, admiraţia pentru geniile anonime şi „ratate” istoric, pe care le invocă adesea, sau contemplaţia a ceea ce există fără conştiinţă, în afara istoriei şi în afara agitaţiei unui egou. Orice frustrare a eşecului s-a mutat în beţia lui. Iată: „Spectacolul mării te îmbogăţeşte mai mult decît dacă-l predai pe Buddha” (476). A fost o vreme în care călătoria era un mijloc de vindecare de sine. Îi scrie lui Jeni Acterian: „Nimeni din cunoscuţii mei nu bănuieşte ce dramă mă împinge spre existenţa de nomad, cît chin ascunde strechea de care sînt mîndru că sînt lovit. De un an şi jumătate am călătorit şase luni, pe ţărmuri de mări şi pe creste de munţi. Nu atît curiozitatea de a vedea, de a şti, de a descoperi, cît dorinţa de a îneca prin viteză sau oboseală o melancolie a cărei intensitate se ridică la limită de cîte ori sînt atent la mine însumi. Tu trebuie să cunoşti oroarea de a gîndi, frica de a simţi înfiripîndu-se o idee ce apoi sapă carnea şi spiritul” (482). Altcîndva, spera să găsească „un remediu împotriva frumuseţii, împotriva ispitelor ei distrugătoare”, nemaiputînd să suporte „povara priveliştilor” (480). Toate acestea ca vindecare prin exces rimbaldian al disperării. Totuşi, chiar din anii de tinereţe, crede că „În faţa splendorii cugetul e o ineleganţă” (637). Ce-i drept, o spune într-o scrisoare către Mircea Zapraţan, unul dintre acele genii anonime de care se lasă inspirat. Continuă: „În condiţiile fericirii intră, în primul rînd, marea şi femeia. Apoi nihilismul”. Tentaţia anonimatului, ca fugă de istorie şi ca instrument al fericirii, este la Cioran chiar semnul tutelar al adevărului.

Dacă la începuturi frenezia i se datora nevoii de a construi în istorie (de nu cumva chiar istoria), acum el e adînc înrădăcinat în acest sentiment al dezrădăcinării – şi e de presupus că ruptura e înscrisă cumva, de la sine, în chiar manifestările de consacrare, delirante, ale începuturilor. Faţa îşi arată astfel reversul. Or, reversul impune că Adevărul pe care îl caută Cioran e legat strictamente de fericirea identificării unui sens. Un sens bănuit la început de drum în Istorie, iar la final, în Neant. Nihilismul cioranian e astfel un prag esenţial al Adevărului. Aşa se explică de ce vorbeşte Cioran despre „dulceaţa nimicului” (un „budism senzual”) (22 aprilie 1939, 637), despre „fascinaţia răului”(6 aprilie 1972, 598) sau despre „resemnarea şi plăcerile ei” (14 aprilie 1976, 609). Aşa cum anonimul are acces la Adevăr, şi cel care abandonează eroicul pentru a trăi voluptatea resemnării se salvează. Destinul lui Cioran vorbeşte, de fapt, despre o altă ipostază a eroicului, mai puţin spectaculoasă, aceea care se hrăneşte din renunţări, din cultivarea deşertăciunii. Cultivarea deşertăciunii? O formă, nu lipsită de cinism, de a înşela istoria. Trebuie să se gloseze pe marginea suspiciunilor proprii asupra cauzelor prime ale scrisului, care – în logică tradiţională – ar putea însemna laşitate, lipsă de curaj, neputinţă. În fine, o ştim prea bine: pe Cioran îl speria în tinereţe anonimatul, absenţa din istorie. Ajuns în Franţa, notează: „La ce îmi serveşte aici c‑am publicat cinci cărţi în România?” (5 iulie 1946, 6). Lui Mircea Eliade îi scria în 16 sept. 1937: „Şi apoi să ai o conştiinţă care l-ar intimida pe Buddha şi să fii învăţător undeva în provincie!” (558). Complexul acesta, al marginii, al absenţei din istorie, e copleşitor la Cioran. De aici, disperarea, delirul, acţiunea. Cum să ne explicăm, însă, ruptura, găsirea altei soluţii, a altui adevăr, cînd peste ani notează: „Înţeleptul nu-şi ia niciodată viaţa în serios, nici pe-a lui, nici pe-a altora” (22 mai 1967, 74)? Sau: „Am ajuns şi eu în viaţă, după multe revolte inutile, să mă resemnez, să nu mai iau parte la lucruri şi evenimente, să le privesc” (21 oct. 1948, 18). Mai violent: „Numai mediocrii se realizează” (8 martie 1967, 69).

O temă frecventă la Cioran, aceasta a abandonării în neant. Ce-i drept, la mijloc, o recunoaştem, e şi plăcerea transcrierii din Cioran, care e, în expresie, memorabil. Dar ceea ce contează cu adevărat nu e expresia, ci sensul pe care ea îl instituie. Un sens articulat prin colaje la mare distanţă. Ai sentimentul că Cioran scrie tocmai pentru a institui sens, nu pentru „a copia” existenţă. Dar sensul e de fiecare dată altul. Aşa încît, dincolo de toate acestea, problema cu adevărat elocventă pentru destinul lui Cioran (în consecinţă, şi pentru scrisul său) e ruptura, metamorfoza, coexistenţa chiar a ipotezelor care se exclud. Şi Cioran e conştient, prea conştient, de toate acestea. Într-o scrisoare din 6 aprilie 1974 îi spunea lui Noica: „Cum vezi, nu scap de obişnuita mea indecizie, de acea hărţuială a «postulatelor contradictorii», atît de dragi lui Baudelaire” (602). Baudelaire, modernul. În plină modernitate, Cioran îi suportă pe propria piele consecinţele. De aceea crede la un moment dat că „Viaţa-i o comedie sinistră inventată de Diavol” (28 febr. 1949, 20). În timp, atenuează totul preferînd să invoce Ironia. Iată: „Totul în viaţă e ironie” (23 august 1978, 351). Altundeva, constatînd că „tot omul e lovit în ce are mai scump pe lume” şi că „fiecare îşi ispăşeşte pasiunea capitală”, îi spune lui Noica: „Legea fundamentală a lumii este Ironia” (15 ian. 1975, 606). Preferîndu-i Diavolului Ironia, Cioran glisează dinspre destin spre accident, dinspre eroic spre marginal. În cazul acesta, nici adevărul nu mai poate fi scris cu majusculă. De aici, suma de paradoxuri şi de palinodii care-l construiesc pe Cioran, omul din spatele epistolelor către cei de-acasă.

________

a) Stabilirea şi transcrierea textelor de Gabriel Liiceanu şi Theodor Enescu, Traduceri din franceză de Tania Radu, Ediţie, note şi indici de Dan C. Mihăilescu, Humanitas, 2004.

 

ERATĂ: În nr. 7-8 /2005 al revistei, în textul cronicii lui Mircea A. Diaconu, „Gabriel Dimisianu, un sceptic constructiv”, s-a strecurat o regretabilă greşeală tehnică. Astfel, ultimul rând se va citi: „Refuzînd excesele, Dimisianu e un luptător.” Facem cuvenita rectificare, aducând scuzele noastre.

 

 

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova