Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 9-10 (131-132), septembrie-octombrie : Editorial : Vitalie Ciobanu : Rezistenţa la cultură

Editorial

Vitalie Ciobanu

Rezistenţa la cultură

Festivalul „Zile şi nopţi de literatură”, desfăşurat între 16 şi 20 septembrie curent la Neptun (cover story-ul acestui număr de revistă, vezi pp. 21-23), şi-a ales ca generic dilema: „Eu scriu. Cine mă citeşte?” Propoziţia conţine – aşa cum puteţi constata şi Dumneavoastră - un considerabil potenţial de provocare intelectuală, încât participanţii români şi străini nu au pregetat să ridice mănuşa. Discuţiile au fost intense, răsfirate pe un amplu diapazon de tonalităţi, deoarece în spatele vorbelor rostite pulsau realităţi deprimante, orgolii rănite, proiecte nefinisate. Câţi autori, atâtea răspunsuri. Majoritatea celor prezenţi la Colocviul de la Neptun au fost înclinaţi să dramatizeze situaţia: publicul de literatură s-a subţiat în ultimii ani, lectura este dezavantajată de televiziune, nu mai apar cronici de carte şi chiar instituţia în sine, a criticului literar, care scrie profesionist în reviste de specialitate, a devenit o meserie tot mai puţin întrebată, şi-a pierdut influenţa. În schimb, autorităţile culturale s-au mutat în audiovizual. De exemplu, o carte despre pisici devine automat un best-seller, dacă este prezentată la emisiunea lui Bernard Pivot, de pe TV5, vânzându-se a doua zi într-un tiraj de 200 000 de exemplare. Internetul dislocă indicibilul „foşnet” al hârtiei, societatea de consum ingurgitează masiv produse de serie, de o calitate îndoielnică, şi defavorizează cultura de elită ş.a.m.d. Acestui „bocet” cvasiunanim la catafalcul publicului de literatură i s-a opus Nicolae Manolescu şi, ulterior, Mario Vargas Llosa, în discursul pe care l-a rostit cu prilejul decernării premiului „Ovidius”. Niciodată nu s-a citit mai mult, ca în zilele noastre, au menţionat cei doi. Târgurile de carte clocotesc de vizitatori, dacă nu şi-ar vinde producţia, editurile ar da faliment. Or, ele scot titluri pe bandă rulantă. Aşa stau lucrurile în România şi, bineînţeles, în ţările Europei Centrale şi Occidentale, unde toate aspectele legate de literatură şi de rumoarea ce o însoţeşte se înmulţesc la un coeficient de performanţă. Problema nu este dacă se citeşte, ci – a subliniat dl Manolescu – ce anume se citeşte şi dacă ceea ce se citeşte se înţelege?... Bine, cred că interogaţia, în  partea ei finală, este un pic exagerată. Dacă nu s-ar înţelege, nu s-ar cumpăra. Fiecare, în definitiv, îşi alege cartea potrivită nivelului său de inteligenţă. Unii optează pentru Gellu Naum, alţii pentru Adrian Păunescu. Sunt cititori care îl preferă pe Borges, şi sunt fani „până la moarte” ai lui Paulo Coelho, chiar foarte mulţi. Iar dacă e vorba de un autor necunoscut, dar valoros, în ajutorul publicului va veni un întreg mecanism de promovare prin mass-media, care îşi face tot mai simţită prezenţa în România.

Mi-a fost greu să nu fiu de acord cu acest discurs optimist şi, în acelaşi timp problematizant - fireşte, la alt nivel decât cel „catastrofic”, invocat de o seamă de vorbitori la Colocviu, din ţară şi străinătate - gândindu-mă şi la emulaţia tinerei literaturi, a prozei îndeosebi, lansată cu mare aplomb de Editura Polirom – liderul incontestabil în acest moment pe piaţa de carte românească. În acelaşi timp, ascultând încurajările ironice ale lui Nicolae Manolescu, adresate sălii înţesate de confraţi mai degrabă sceptici, decât entuziaşti, mă încolţea un gând amar, căruia i-am dat glas, cumva în răspăr cu orizontul roz desenat ficţiunii artistice de preşedintele Uniunii Scriitorilor din România.

În Moldova, situaţia cărţii este radical diferită. La noi se produce o înstrăinare progresivă a publicului de literatură. Trăim un paradox uluitor: dacă înainte de 1989, în Basarabia, nu găseai cărţi româneşti şi, respectiv, traduceri de literatură universală realizată de specialişti români, dar era o foame uriaşă de lectură (tentaţia „fructului oprit”); azi, cel puţin în Chişinău, librăriile sunt destul de bine aprovizionate cu carte adusă de peste Prut, dar... lipsesc cititorii. Dacă scot 80-100 de lei pe zi (nici măcar 10 dolari!), librarii se consideră norocoşi. La ţară, lucrurile stau mult mai rău. La Floreşti, localitatea mea natală şi reşedinţa unui district în care s-au născut mai mulţi scriitori basarabeni, dar şi de unde şi-au luat „zborul” spre culmile Olimpului politic primii doi preşedinţi ai Republicii Moldova – Mircea Snegur şi Petru Lucinschi –, s-a închis recent singura librărie din oraş. Nu mai era rentabilă. Imaginaţi-vă, un oraş de 17 mii de locuitori fără librărie! Nişte oameni care nu mai citesc cărţi. Nişte elevi şi profesori alergici la lectură. Sunt şi alte centre raionale în această situaţie. Majoritatea satelor basarabene, aşa cum se ştie, au rămas, încă acum un deceniu, fără micile lor librării de 16 m2, botezate, înduioşător, „Luminiţe”, cam tot de pe-atunci nu a mai dat pe la ţară picior de scriitor. Mai nou, satele se golesc şi de potenţialii cititori, care îşi pregătesc febril actele pentru emigrare.

Presa cotidiană nu oferă spaţii prezentărilor de carte. Nu avem un săptămânal de tiraj care să promoveze literatura şi dezbaterile de idei (nu traficul de invective şi atacurile la persoană împotriva confraţilor!). Revistele literare se zbat la limita supravieţuirii, periodicitatea scăzută şi aria de impact redusă nu le permit să influenţeze, în mod spectaculos, conştiinţele. Scriitorii nu au acces la audiovizualul public, dar nu din cauza audienţei lor mici – acest criteriu, strict comercial, nu interesează televiziunea de stat de la Chişinău, care „toacă” banii contribuabililor pe emisiuni indigeste pentru cretinizarea maselor, exact ca pe timpurile URSS. În faţa camerelor de luat vederi sunt admişi doar intelectualii care servesc agenda ideologică a puterii comuniste. Ziarele, neapărat „democratice şi naţionale”, nu au rubrici de comentariu rezervate scriitorilor (o excepţie: Jurnal de Chişinău). De peste un deceniu, la Chişinău, activează aceleaşi 5-6 edituri private, iar altele nu apar, vânzându-şi 90% de tiraje în România, unde publicul nu duce lipsă de oferte şi are o putere de cumpărare mai mare. La noi, în schimb, unde rezistenţa la cultură (am scris bine: la, nu „prin” cultură) este, probabil, cea mai puternică în întregul spaţiu locuit de români, cărţile putrezesc în rafturi. Marele public, tânăra generaţie e ruptă de suflul viu, de actualitatea culturii române, habar nu ştie ce se scrie la Bucureşti, Iaşi, Timişoara sau Cluj (de Europa, ce să mai vorbim!). Care sunt dezbaterile de idei, curentele la modă, cine dă tonul în literatură după ’89, cum se modifică ierarhiile axiologice şi cum variază cota de bursă a unor autori (vezi şi ancheta publicată în câteva numere ale suplimentului Bucureştiul cultural, din Revista 22). Cei care ştiu, preferă să se „sincronizeze” trecând Prutul sau plecând în Occident, sporind hemoragia de inteligenţe. Nu ştim nimic, în Moldova, nici despre literatura minorităţilor naţionale. Publicaţii de cultură în alte limbi nu există, pos­turile de radio şi TV ruseşti de la Chişinău sunt dezinteresate faţă de oamenii de creaţie alolingvi, exact la fel cum TVM îi boicotează pe scriitorii de limbă română, şi propagă doar muzică de prost gust şi entertainment vulgar. Despre ce fel de dialog cultural interetnic mai poate fi vorba, în aceste condiţii, dialog în termeni europeni, de felul celui purtat, de pildă, între intelectualii români şi cei maghiari din România?

Deşi legat indisolubil de involuţiile politice la care asistăm în ultimii 15 ani, Uniunea Scriitorilor din Moldova nu se poate exonera de  responsabilitate pentru actualul dezastru al culturii scrise. Instituţia pare  „încremenită în proiect”, într-un etern şi radios proiect de trecut, cum ar spune Ana Blandiana, arătându-se opacă faţă de orice iniţiativă de dinamizare a activităţii interne, de refacere a legăturilor cu publicul cititor. În schimb, la umbra seacă a breslei literare, scriitorii basarabeni îşi „spală oasele” cu o morbidă voluptate. Literatura şi arta – revista USM - jubilează, meschin, că în şcoli nu sunt citiţi scriitorii postmodernişti, în loc să se neliniştească, pentru că e un semn clar de continuitate întreruptă, cu toate consecinţele ce decurg de aici pentru des­tinul literaturii autohtone. Nu este un lucru grav când un elev, rugat să spună ce scriitori ştie din Moldova, răspunde: Vieru şi Druţă. Grav este faptul că acest licean nu-i numeşte şi pe alţi scriitori, mai vârstnici sau mai tineri, că are un orizont cognitiv atât de îngust. El nu-i cunoaşte pe „optzecişti” sau pe „douămiişti” nu din cauza că aceste promoţii literare ar fi lipsite de valoare, ci pentru că tinerii scriitorii basarabeni nu sunt autori canonici, recunoscuţi de „academii”, de „ministere” şi de făcătorii de manuale. Revistele pe care le redactează nu sunt considerate „ştiinţifice”, poezia, proza şi eseurile lor nu fac parte din listele de lectură obligatorie în şcoală. Dimpotrivă, ei sunt înjuraţi, ostracizaţi, văzuţi ca nişte „spărgători de legi şi datini”, vânaţi cu asiduitate de poliţiştii „bunelor moravuri” literare. Oameni, care ar trebui să fie mai înţelepţi, să se gândească la ziua de mâine a aces­tei literaturi şi la propria posteritate, ameninţată de extinderea vidului cultural în Basarabia, îşi agită pumnii la cer, împroaşcă, spasmodic, anateme şi cheamă la alungarea demonilor, în stilul exorcizării de la Tanacu: „Moldoveni, nu ezitaţi să trageţi în postmodernişti. Veţi salva astfel moralitatea naţiunii şi puritatea literaturii moldoveneşti, vegheată de noi, scriitorii Dumneavoastră, marii patrioţi ai neamului!”... Mogulii noştri moralişti ar trebui să fie totuşi ceva mai precauţi în elanul lor exterminator. Pentru că îşi datorează poziţia de forţă, la origine, sistemului sovietic de instrumentare a literaturii - care i-a aburcat pe socluri în condiţiile izolării noastre de cultura română! - şi nicidecum competiţiei libere a valorilor, pe care de fapt o detestă.

Dar, până la urmă, tot răul spre bine. Chiar şi publicitatea negativă serveşte la ceva. E ca o oglindă răsturnată. Ajunge să-ţi alegi corect perspectiva, să-ţi potriveşti unghiul de vedere, şi vei percepe realitatea în întregul şi inalterabilul ei adevăr.

Zilele acestea presa culturală românească vorbeşte pe larg despre proiectul „Les Belles Etrangères” – un program finanţat de Ministerul francez al Culturii şi de Centrul Naţional al Cărţii de la Paris –, care prevede deplasarea a 12 scriitori români în Franţa, în noiembrie a.c. şi întâlniri în 32 de oraşe din „hexagon”. Cei 12 aleşi sunt: Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Letiţia Ilea, Dan Lungu, Ion Mureşan, Marta Petreu, Simona Popescu, Cecilia Ştefănescu şi Vlad Zografi – nume, după cum se vede, din toate generaţiile, greu de contestat din punct de vedere valoric. Deplasarea în Franţa este precedată de discuţii în ţară, scriitorii antrenaţi în proiect acordă interviuri, participă la lecturi şi întâlniri publice, acuză uriaşul dezavantaj în faţa Occidentului al unei literaturi scrise într-o limbă de circulaţie mică, deploră dezinteresul instituţiilor statului român pentru derularea unor strategii de promovare a literaturii naţionale, totul fiind lăsat la voia hazardului şi a relaţiilor personale.

Despre literatura română din Basarabia, victima unui dublu handicap, se ştie şi mai puţin: şi acasă, şi în străinătate. O interesantă şi utilă tentativă de dezbatere estetică, prilejuită de apariţia celor 12 volume ale antologiei Literatura din Basarabia în secolul XX, cu diversitatea punctelor de vedere pe care le putea suscita, a degenerat într-un penibil „proces” al biografiilor scriitoriceşti, biografii încărcate de complicităţi ruşinoase şi trădări inavuabile. Câţi „combatanţi” sau spectatori ai acestei „gherile” dizgraţioase îşi mai amintesc de unde au pornit divergenţele? Cred că foarte puţini. Atunci când rezistenţa la cultură răbufneşte, stupefiant, din chiar mijlocul celor care sunt chemaţi să dureze şi să persuadeze prin cultură, degringolada unei comunităţi ca a noastră nu trebuie să mai mire pe nimeni.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova