Curtea

Deşi era o zi de sâmbătă, Iulian rămase dis-de-dimineaţă singur acasă. Plin de amărăciune, tata plecase la uzină ca şi cum ar fi plecat la război. Mama plecase cu autobuzul la Străşeni pentru a vinde la talcioc bluziţele împletite din mohair. Salariile muncitorului Vladimir Vladimirovici şi ale educatoarei Olga Leonovna nu ajungeau pentru plata dulapului şi canapelei luate pe credit. Iulian se plictisea. Examinase deja până la saţietate harta politică a lumii, constatând din nou că, deocamdată, teritoriile controlate de imperialişti erau mai vaste decât teritoriul Uniunii Sovietice. Nici să citească romane SF nu avea chef. Curtea devenise un spaţiu periculos după ce Baranov şi Ţukerman erau să-l zvânte în bătaie săptămâna trecută. Trebuia să fie precaut. Toată întâmplarea i se depănă pe dinaintea ochilor.

Cu toate că Laric Şraibman, prietenul lui cel mai bun, îl avertizase că Ţukerman îl paşte de mult timp, Iulian ignorase cu seninătate primejdia. L-au prins ziua-n amiaza mare, în spatele blocului, şi, fără a mai pierde vremea, l-au târât la gardul viu prin care nu puteau pătrunde privirile locatarilor curioşi. Aveau nişte fizionomii impenetrabile. Încasă o lovitură puternică în bărbie care-l doborî la pământ. Zăcea cu genunchii la gură pentru a proteja organele genitale de asaltul adidaşilor furioşi. “Za cito?” reuşi să strige înainte ca lacrimile să-i ţâşnească din ochi. “Huilo! Bîc concenîi, mul, ţaran, ovţa tuporîlaia…” strecură printre dinţi Baranov. Răcnetul veteranului zaharisit, apărut din senin, îi ţintui locului. “Iob vaşu mati, podonki! On toje sovetski celovek!” (Futu-i mama mă-sii! Ticăloşilor! E şi el un om sovietic!) Aleksei Petrovici – pe care Iulian îl zări ca printr-o pânză – arătă pumnul vlăguit bătăuşilor, apropiindu-se în grabă. Medaliile apărătorului Stalingradului şi participantului la operaţia Iaşi-Chişinău zăngăneau ameninţător. Le purta întotdeauna, indiferent dacă se ducea la paradă sau la alimentară. Baranov şi Ţukerman o luară la sănătoasa…

De fapt, era în natura lucrurilor ca Aleksei Petrovici să-l salveze. Cel puţin o dată pe săptămână, tata şi veteranul făceau burta bute şi gura pâlnie în bufetul care era la trei minute de blocul nostru. Bufetul îi împrietenise pe vecie. Mama considera că Vladimir Vladimirovici aruncă banii pe fereastră şi poate deveni alcoolic. Îi enumera pe toţi cunoscuţii care au ajuns la secţia de trezire, îl speria că va muri prematur şi că nu are bani să-l îngroape. Izbucneau scandaluri. Tata striga că munceşte până la epuizare, că a ajuns cal de poştă, că nu mai poate suporta “căcănăreala” zilnică şi că, prin urmare, are dreptul cel puţin să cinstească o vodcă. Mama lua ceva pentru durerile de cap. Îi reproşa faptul că n-a putut intra la universitate şi-l dădea de exemplu pe un oarecare Pogreban – un prost şi jumătate – care avea două apartamente, o maşină jiguli, un garaj, o vilă şi care se odihnea verile în staţiunile din Caucaz. Cu capul în piept, Iulian asista la aceste certuri ce deveniseră o constantă a copilăriei sale. De cele mai multe ori se situa de partea mamei, dar se întâmpla să-i dea dreptate şi tatei, mai ales atunci când îşi amintea de Stahanov. Tata muncea ca Stahanov, era sârguincios şi Iulian nu înţelegea de ce mama nu are bani suficienţi.  Într-o seară, când cearta părea să nu mai aibă un sfârşit, Iulian o zbughi din apartament, trântind uşa şi uitând cu desăvârşire de interdicţia mamei. Seara în curte veneau nişte derbedei pletoşi care perturbau liniştea, consumând bere, cântând la chitară, jucând pocher şi înjurând ca la uşa cortului. Unii veneau călare pe motociclete huruitoare, resus­citând exasperarea cronică a locatarilor. Iniţial, huliganii au îndrăgit băncile din faţa blocului lui Iulian. Oamenii ieşeau la balcoane, chemându-i la ordine. “Zakroi ebalo, ciucelo!” răcneau huliganii, ignorând făţiş avertismentele. Locatarii chemau miliţia. Huliganii dispăreau pentru a reapărea a doua seară mai întărâtaţi şi mai gălăgioşi. La sugestia lui Aleksei Petrovici şi în pofida împotrivirii băbuţelor flecare, încărcate de ani, locatarii revoltaţi au luat topoarele şi au distrus toate băncile. Motocicliştii pletoşi s-au retras pe terenul de sport din apropiere şi părţile beligerante au încheiat un armistiţiu…

Aşadar, într-o seară Iulian o zbughi din apartament şi, uitând cu desăvârşire de huligani, se pomeni pe terenul de sport pes­te care pogorâse deja întunericul. O voce dogită, acompaniată de chitară, îl paraliză.

Gop-stop! Mî podoşli iz za ugla!

Gop-stop! Tî mnogo na sebea vzeala…

Credea că va fi coşit în bătaie. Însă huliganii s-au dovedit a fi, surprinzător, nişte flăcăi de treabă. I-au propus să dea o bere pe gât. Refuză cu timiditate. Un vlăjgan, care ţinea în braţe o tânără nurlie în minijupă, îi întinse o ţigară. Refuză din nou. L-au rugat să vorbească moldoveneşte, s-au amuzat pe socoteala lui, i-au dat un prezervativ şi l-au sfătuit să fie galant cu fetiţele. Prezervativul era un fel de balon unsuros.

Era cu frica în spate din ziua în care fusese bătut de Baranov şi Ţukerman. A destăinui părinţilor ce păţise însemna să-şi taie craca de sub picioare. Pârâtorii erau pedepsiţi cu severitate în curte, erau arătaţi cu degetul. Un băiat, care nu şi-a pus lacăt la gură, a dat din lac în puţ: l-au obligat să bea apa tulbure şi puturoasă din băltoacele de lângă tomberoane. Cel mai înspăimântător lucru care i se putea întâmpla era ca Aleksei Petrovici să-i spună totul tatei şi el să fie considerat pe nedrept pârâtor. Era slab de vână şi cam fricos. Îi plesnea obrazul de ruşine când colegele de clasă sau fetele din curte îi spuneau, blazate, că e numai piele şi os şi-l sfătuiau să mai pună ceva în gură. Una din legile pionierilor din Uniunea Sovietică spunea că pionierul “apără întotdeauna cu mult curaj adevărul”. El n-avea curajul nici măcar să se apropie pe furiş de duşmani şi să-i lovească în ceafă cu piatra. Dar ar putea oare să-şi apere patria cu arma în mână? Ar putea să ucidă, ca şi tânărul Lionia Golikov, un general neamţ? Ar putea să se avânte într-o luptă inegală cu hitleriştii, ca pionierul Marat Kazei, şi să ucidă vreo zece fascişti? Erau nişte întrebări retorice care-l deprimau. Mult râvnita insignă “GMA” (Gata pentru muncă şi apărare), cu care se mândrea muşchiosul Baranov, părea un ţel imposibil de atins.

Era ora 15.30. Părinţii nu se mai întorceau. Deschise televizorul după ce în prealabil îşi aduse din bucătărie o sticlă cu lapte şi o franzelă. O bucurie a copilăriei era să ingurgiteze fără grabă laptele şi pâinea cât timp se uita la televizor. Emisiunea Po zaiavkam rabotnikov jivotnovodstva făcea parte din clasamentul preferinţelor lui doar pentru că se încheia cu un film. Protagonista emisiunii din ziua aceea era mulgătoarea stahanovistă Frăsâna Paierele de la ferma satului Crişcăuţi.

...Afară abia mijeşte de ziuă. Satul colhoznic Crişcăuţi mai doarme încă cufundat într-o linişte desăvârşită. Numai în ferestrele câtorva case licăreşte lumina. Se aude scârţâitul unor uşi. Răsună voci pe hudiţele aproape pustii. Sunt mulgătoarele din echipa Frăsânei Paierele care se grăbesc la fermă. Ele se duc primele la muncă. Câte şi mai câte griji au mulgătoarele! Să ţesăle şi să adape vacile, să le mulgă şi încă de trei ori pe zi, să spele şi să maseze ugerele. În toate aceste privinţe se cere şi o mare iscusinţă: trebuie să cunoşti firea fiecărei vaci, pofta ei de mâncare. Căci fiecare joiană îşi are năravul ei…

Iulian ştia care-i buba. Baranov şi Ţukerman îl urau pentru că îl considerau un bîc. Laric Şraibman îi explicase totul de-a fir a păr. Bîcii parcă ar fi crescut în pădure, erau smoliţi, bronzaţi, prostănaci, ţărani, inculţi, grobieni, se îmbrăcau fără gust şi vorbeau prost ruseşte. Îndeletnicirile lor cotidiene erau prăşitul, recoltarea, mulsul. “Fii pe pace! îl linişti Laric, punându-i mâna pe umăr. Dacă ai fi bîc, n-aş fi prietenul tău! Cunoşti rusa la fel de bine ca mine, eşti cel mai tare ping-pongist din curte, joci bine fotbal, eşti inteligent, porţi blugi, nu iţari. Ştii de ce bîcii murează legumele în putină? Pentru că nu le încape capul în borcan! ” Laric râse în hohote. Iulian râse galben: îşi aminti că văzuse o putină în beciul mătuşii Taliusea din Tătărăuca Veche...

În decurs de mii de ani mulsul era o operaţie manuală: femeia, şezând în pirostrii sau în genunchi, mulgea vaca. La sfârşitul mulsului o dureau mâinile, de parcă ar fi cărat cu ele poveri nesfârşite. Astăzi mulgătoarele au la îndemână mecanisme moderne, adăpătoare şi hrănitoare automate, maşini electrice de muls. La unele ferme mulsul se face cu maşini portative, la altele – cu ajutorul unor instalaţii permanente de muls...

“Adevărul e că maică-mea s-a născut în sat…” mărturisi Iulian, uitându-se în gura lui Laric. “Nu e bîcovcă, dacă are un aşa fiu! Baranov şi Ţukerman sunt idioţi! Lumea e plină de bîci, iar ei îi caută nod în papură unui om normal.” I se luă o piatră de pe inimă.

…Vacile intră în încăperea pentru muls pe rând, îşi ocupă locurile în faţa ieslelor. Mulgătoarele “îmbracă” cu dibăcie aparatele de muls pe sfârcurile ugerelor şi le pun în funcţiune. În timp ce vacile îşi iau “dejunul”, “prânzul” sau “cina”, laptele curge printre conducte spre rezervoarele de depozitare...

Laric Şraibman era prietenul lui cel mai bun. Erau vecini, locuiau pe acelaşi palier. Tiotia Haia, bunica lui Laric, îi dădea deseori bomboane şi biscuiţi fărâmicioşi care nu se vindeau în magazinele şi pieţele oraşului şi-l mângâia pe cap. Venea uneori la ei şi discuta îndelung cu mama în bucătăria mică în care frigiderul huruia ca un tractor. Era uimitor faptul că tiotia Haia vorbea perfect moldoveneşte. Avea un accent plăcut şi neobişnuit deopotrivă. Dar tiotia Haia vorbea moldoveneşte numai cu mama la bucătărie. Cum şi de ce o fi învăţat moldoveneasca? Iulian auzise odată, în ciuda frigiderului care bruia discuţia, cum tiotia Haia îi spunea mamei că ar vrea să plece din Uniunea Sovietică. Gândul că prietenul lui ar putea ajunge sclavul imperialiştilor îl îngrozi. Laric îl calmă, asigurându-l că nu vrea să plece nicăieri. Când venea lunaparcul cehoslovac şi disperarea îl copleşea pentru că părinţii nu-i puteau da bani, tiotia Haia găsea câteva ruble ca să-i facă pe băieţi fericiţi. Îşi cumpărau gume de mestecat “Pedro” şi intrau intrigaţi şi înfioraţi în “camera groazei”. Iulian n-avea bicicletă. Nu era o problemă pentru că Laric avea un “Orlionok”. Când mama îi cumpăra lui Iulian un pulover sau nişte adidaşi, era o sărbătoare. Ei bine, Laric i-a dăruit o superbă vestă de sport impermeabilă în ziua lui de naştere. E adevărat că Iulian nu pleca în fiecare vară în Crimeea, ci arareori în Koblevo, şi locuia într-un apartament comandat cu două camere, nu în unul spaţios cu trei, dar asta nu avea mare importanţă. Îşi aminti cum descoperise surprins în camera lui Laric posterul lui Carter. Şeful imperialiştilor mergea călare şi avea pe cap o pălărie de cow-boy. “Fii de acord că pălăria asta e mai simpatică parcă decât medaliile lui Leonid Ilici” se dezvinovăţi Laric.

...Fiecare mulgătoare îngrijeşte de 30, 50, ba chiar de mai multe vaci. Mulgătoarea fruntaşă Frăsâna Paierele participă în fiecare an la Expoziţia Realizărilor Economiei Naţionale a URSS din Moscova, unde îşi demonstrează iscusinţa, izbânzile în muncă. Măiestria Frăsânei Paierele este foarte apreciată, ea a fost distinsă cu titlul de Erou al Muncii Socialiste.

   Iulian holbă ochii. Era cât pe ce să i se oprească dumicatul în gât. Frăsâna Paierele semăna leit cu o bîcovcă dar, bineînţeles, o bîcovcă nu putea fi Erou al Muncii Socialiste.

Ţârâi telefonul. Era Laric. “Iulic, eşti mujic? Trebuie să punem la respect un bîc din blocul vecin. Şi-a luat nasul la purtare… Vii cu noi? ”

1