Misterul unei călătorii “de inspectare”

Faptul că nivelul reînnoit al receptării şi interpretării operelor semnate de autorii importanţi ai literaturii postbelice din Basarabia înseamnă (am spus lucrul acesta în cîteva rînduri) şi redefinirea locului şi semnificaţiei lor în spaţiul literar românesc în ansamblu, nu încape îndoială. Mai mult ca revelatoare sunt, în acest sens, exerciţiile analitice ale lui Ion Simuţ care s-a dedat cu toată pasiunea, pe paginile României literare, (re)citirii prozelor autorilor basara­beni consacraţi, clarificării estetice a valorilor din spaţiul interriveran. Notele date de Simuţ romanelor basarabene radiografiate lasă impresia că, deocamdată, exegetul nu intenţionează (nu are cum?!) să îmblînzească/rafineze tratamentul aplicat literaturii “moldoveneşti” - ”a cincea roată la căruţă”.

O bună parte a nuvelisticii lui Ion Druţă, care nu are reputaţia unui autor greu de frec­ventat (ne declarăm solidari cu Mircea V. Ciobanu care consideră că partea rezistentă a operei druţiene rămîne a fi proza scurtă), îşi păstrează valabilitatea nu numai pentru lectorul obligat să asimileze materiile programelor de studii din liceu sau facultate.

Nu sunt un fan (a nu se citi detractor, după obiceiul pămîntului) al romanelor druţiene şi pentru că ele, estetic vorbind, comparate cu modelele performante din Ţară şi din Europa, nu prea au cum să ia Nobelul (ţin să precizez că nimeni nu e obligat să-mi împărtăşească părerea). Ceea ce nu le împiedică, contextual vorbind, să rămînă reprezentative pentru o epocă anume şi demne de atenţia sau chiar de admiraţia necondiţionată a cititorului nepretenţios.

În ceea ce priveşte interpretările/receptările adecvate ale operei druţiene ca atare, ele rămîn a fi, deocamdată, insuficiente şi situaţia ei (a operei) poate fi definită, o spun fără bădărănie, drept “Badea Mior adormit în cîmpul de mohor al exegezei”. Şi e mare păcat, or, Ion Druţă are cîteva proze scurte (şi “Ultima lună de toamnă” se numără printre ele) care continuă să incite interesul prin indeterminările latente ce adastă în apele freatice ale textelor, prin conotaţii care depăşesc intenţiile auctoriale iniţiale, precum şi capacităţile de interpretare ale criticii literare a momentului.

O lectură atentă, o receptare adecvată a mesajului ideatic a nuvelei date, proză care are un dosar critic impresionant, ar fi în stare să corecteze, dacă nu chiar să anuleze multe eforturi exegetice anterioare.

Ne considerăm mobilizaţi în realizarea aces­tui exerciţiu analitic şi de aserţiunea teoretică a lui Gheorghe Crăciun: „Opera literară se află întotdeauna dincolo de orice experienţă creatoare şi dincoace de orice experienţă de lectură. Ea este altceva decît crede că a lăsat în ea cel care a creat-o şi mai mult decît descoperă în ea cel care o interpretează”.a

Ceea ce ni se pare mai ales demn de reinterpretare în această naraţiune fluentă este raţiunea călătoriei bătrînului tată, or, comentatorii au insistat (exagerat de mult) pe finalitatea social-moral-filozofică a acesteia.

Definind fondul naraţiunii, Andrei Hropotinschi, ca de obicei, nu se complică. El constată senin că: “Nuvela “Ultima lună de toamnă” este o răscolitoare dramă a omului ajuns la o vîrstă crepusculară, cînd îşi face un bilanţ al vieţii, un rechizitoriu dureros şi nemilos” şi, mai încolo: ”… pe acest fundal, idilic doar la prima vedere, se desfăşoară mai pregnant drama omului ajuns la adînci bătrîneţe, a omului cu care legea nemiloasă a vieţii  joacă veşnicul joc al existenţei şi dispariţiei pămînteşti.”b

Bine îmbăiat în şampon patetic, exegetul nostru consideră că semnificaţia călătoriei bătrînului populează cu preponderenţă zona metafizicului: ”La capătul vieţii bătrînul tată îşi face examenul cosmic, stelar, solar, de cîntărire a sensului vieţii”.c

Ion Ciocanu, la rîndul său, vede pusă în dezbatere o problemă mai largă – relaţiile dintre părinţi şi copii plus obligativitatea sentimentului patriotic în dotare:”necesitatea dragostei copiilor pentru părinţi, pentru baştină”d – datele căreia sunt anunţate în chiar debutul nuvelei: “În fiecare toamnă sîntem zguduiţi cu cîte o telegramă de acasă:”Bolnav. Grav bolnav. Foarte tare grav bolnav”. Vine neapărat doar fiica, Marinca.

După patru zile de boală bătrînul:”Pare un sfînt coborît dintr-o icoană, apoi sfîntul începe a se supăra. Adună pe plapumă doi pu­mni palizi şi seci. Se miră cît de puţin a rămas din ei, coboară fruntea şi şopteşte cu voce de copil nedreptăţit: - Dacă-i aşa vorba, las’că mă repăd eu sîngur la dînşii. Să-i întreb, cum vine asta…”

Interpretînd ad litteram cuvintele protagonistului, s-ar putea crede că decizia în cauză este luată de un tată care, căzut pradă unui impuls vindicativ, e pornit să le ceară socoteală odraslelor pentru indiferenţa reprobabilă.

A. Hropotinschi forţează nota, în acest sens, afirmînd fără precauţii că bătrînul e pornit într-o călătorie de inspecţie (un fel de “turism didactic” – trebuie să înţelegem - n.n.) şi îşi supune copiii unor examene severe: Marinca la proba de foc, „Lipsă de rădăcini” şi rămîne, cum ştim, restanţieră, Andrei susţine cu brio disciplina “Demnitate”, Nicolae va eşua la proba “Ospitalitate”, Anton se va achita onorabil la materia “Datorie”… Numai Serafim şi naratorul-personaj sunt, după Hropotinschi, cruţaţi de severul examinator, dar cititorii deştepţi îşi dau seama că aceştia şi aşa sunt eminenţi ai moralei şi civismului.

La o lectură atentă ne dăm seama că bătrînul nu face figura unui tată hiperexigent, moralizator, pornit să remodeleze, să refacă lucrurile, situaţiile, caracterele. Dimpotrivă, cunoscîndu-le pe dinafară, el le conservează şi, de cele mai multe ori, se limitează în a le aprecia cu un ameliorator “Las’că-i bine”, ceea ce nu semnifică totuşi o exaltare a sentimentului patern. Lucrul devine evident, cînd punem în calcul succintele, dar relevantele definiţii auctoriale ale profilurilor fizice, spirituale, moral-caracterologice ale personajelor, definiţii care rămîn în vigoare, nu sunt infirmate sau corectate de bătrîn în timpul fiecărei vizite în parte. Şi atunci te întrebi cu inocenţă: dacă ştii cum îţi sunt copiii, dacă ştii din start cum se vor comporta, dacă înţelegi că nu poţi schimba nimic, de ce să abandonezi casa, baba, cocoşul şi celelalte orătănii preţ de‑o săptămînă ca să afli lucruri ştiute de demult, de la începutul vieţii mature?

Conotaţia acestei călătorii – axă a naraţiunii – este, cum spuneam, cu totul alta...

Mihai Cimpoi susţine, pe bună dreptate: “Călătoria bătrînului e, de fapt, o călătorie “în sine”: ea prilejuieşte o desfundare de zăcăminte spirituale nebănuite şi o risipire generoasă de experienţă morală”.e

Andrei Hropotinschi semnalează şi el periferic acest aspect: “El se caută şi se regăseşte parţial şi în Andrei, şi în Anton, şi în Serafim.f” Punînd în ecuaţie aceste consideraţii, ţinem să afirmăm că e vorba, mai degrabă, de o călătorie recuperatoare în planul afectiv, a uneia de genul refacerea timpului pierdut şi sunt de găsit în text destule argumente în favoarea acestei ipoteze.

Chiar în debutul lucrării reţinem cîteva momente sugestive: “La o cotitură apare o fîntînă veche cu un cioroi urcat sus pe cumpănă (…) Tata vine să cerceteze fîntîna. Se uită înăuntrul ei, la faţa apei, sluţită de cîteva beţe aruncate de cineva. Încearcă stîlpul cumpenei cu umărul şi se clatină stîlpul. Îl scobeşte cu unghia şi se clatină lemnul. Oftează. Găseşte alături o piatră pe jumătate suptă în pămînt, o suflă cu podul palmei, se aşază şi împreună cu aşezarea lui pare că s-au oprit toate în jur - nici soarele nu mai coboară, nici tufele de salcie nu mai freamătă, nici Căinarul nu mai curge.”

Se produce, într-un fel, încremenirea timpului, fenomen care pregăteşte rememorarea afectivă a vieţii trăite, introspecţia care surprinde începuturile esenţiale, a genezei familiei: “Popas. Tata hodineşte. Încotro nu ar fi pornit, de fiecare dată îşi începe drumul cu valea asta şi aici, la fîntînă, face primul popas. Poate hodineşte, poate îşi aminteşte (subl. noastre) cum odată, de demult, pe vreme de arşiţă, se întorcea el, băiat tînăr, cu căruţa încărcată cu snopi. Colo sub deluşor era un izvoraş şi stătea la facerea apelor o copilă cu ulciorul plin. Tata a rugat-o să-i potolească setea şi de la ulcioraşul cela jilav am pornit noi, toţi şase.”

Contemplarea acestui peisaj, o adevărată matrice a familiei, declanşează, putem presupune, fluxul memoriei involuntare care poate, cum se afirmă, reanima un trecut, capabil de a fi trăit ca un prezent viu, iar bătrînul se pricepe în a se abandona reveriilor.

Că această călătorie este una deosebită ne anunţă şi itinerarul bine stabilit: “Aici, în Frumuşica, trăieşte Andrei, cel mai mare dintre noi. Tata, cînd ajunge cu vorba la el, pare a uita că şi Andrei i-a fost cîndva fecior în casă. (…) Acum şi Andrei e cărunt, are copii de însurat. Totuşi, cînd porneşte să ne vadă, tata începe de fiecare dată cu Frumuşica, pentru ca să steie puţin de vorbă cu un om deştept şi cuminte, ce drag îi este şi el singur nu mai ţine minte pentru ce anume”.

Observăm lesne că bătrînul tată nu-şi consideră odraslele redevabile, nu e pornit să le certe, să le furnizeze sfaturi utile-călăuze întru buna navigaţie pe mările zbuciumate ale vieţii sau să rostească testamentar “pohta ce-o pohteşte”, deşi parcă aceasta ar trebui să-i fie “profesia” în “ultima lună a vieţii”. Practic, nu intervine, acceptă şi aprobă cu toleranţă situaţiile:”… bătrînul, rămînînd singur, îşi mîngîie creştetul:

- Las’ că-i bine… (…) Nevasta lui Andrei îmblă prin casă ca un titirez (…) Vorbeşte iute, mărunţel, tata o ascultă atent, dar neînţelegînd prea multe din cele ce-i spune ea, rosteşte blînd:

- Las’ că-i bine…”

Caracteristicile (pozitive, negative, neutre) făcute de naratorul-personaj celorlalţi actanţi, CV-uri care anticipă vizitele, se adeveresc întru totul prin comportamentul, atitudinea lor faţă de bătrînul tată: “Gurile rele susţin că Nicolai e cel mai avut în familia noastră şi se poate întîmpla să aibă dreptate aceste guri rele. Ni­co­­lai e magazioner la fabrica de zahăr, iar dulcele mai rămîne a fi o slăbiciune a moldovenilor. Ce-i drept, cu toată averea lui Nicolai, noi trecem rar de tot pe la dînsul. Nu s-a plîns niciodată că i s-ar fi făcut dor de noi. De venim singuri, nepoftiţi, în casa lor începe sfadă. Pe cît de mult îi place lui Nicolai  să se plîngă de sărăcie, pe atîta nevestei lui îi place să se fudulească cu toate pe cîte le are”.

Astfel, la întrevederea cu taică-su, Nicolai nu-şi dezminte zgîrcenia agresivă: “După ce îl aşază pe un scăunaş, scoate dintr-un dulăpior făcut în perete un sac cu vechituri şi le varsă la picioarele bătrînului. Cuşme vechi, încălţăminte stricată, nişte resturi de cojocică. Tata se uită cu multă scîrbă la vechituri, dar Nicolai se aşază, începe aşa de-o glumă a drege ba una, ba alta şi mîinile lui subţirele, deprinse cu munca uşoară, aţîţă mîinile noduroase ale tatei”. Sau: ”Tîrziu noaptea Nicolai îi aşterne tatei în bucătărie. (…) Zăreşte la cingătoarea bătrînului un cuţitaş şi face cuţitului semn cu degetul să vie la el. Cum îl vede în de aproape, îl scapătă în buzunar, îi aduce tatei o ruginitură veche şi i-o pune în schimb”. Bătrînul, repetăm, nu încearcă şi nici nu are intenţia să schimbe ceva în această stare anormală de lucruri, deşi conştientizează perfect că e, poate, ultima întrevedere cu Nicolai: ”… tata stă noaptea întreagă cu ochii deschişi, mai frămîntînd o dată marile necazuri şi amărăciuni trezite de Nicolai. Şi îl doare pe bătrîn, şi ar fi vrut ceva să schimbe, dar acum nu mai poţi schimba nimic, şi ar fi vrut ceva să uite, dar nici de uitat nu se putea.”

Următoarea staţie a itinerarului tatei e cel de-al treilea fecior, Anton, pădurarul: “Anton a fost cel mai cuminte, cel mai ascultător dintre noi. A păscut vitele în pădure cît era mic şi trebuia să le pască, le-a păscut cînd s-a ridicat mai mărişor şi-l rugam noi să se ducă în locul nostru, apoi tata, cînd n-avea pe cine trimite, îl trimitea tot pe dînsul. Şi pădurea s-a răzbunat. Ni l-a luat pădurea pe Anton”.

Şi în acest caz complicat bătrînul nu face nici cea mai mică tentativă să schimbe radical situaţia. Deşi nu mai rosteşte creştineşte “Las’ că-i bine…”, pe de altă parte, dinamica reacţiilor sale rămîne previzibilă - el nu-i cere lui Anton să părăsească acest spaţiu acaparator, devorator - pădurea - şi să-şi întemeieze o familie: ” - Să nu te superi, tuţă, că n-am putut să te primesc. Poate peste o vreme m-oi descurca şi eu de cele griji şi atunci, dacă îi veni…

Adînc mişcat, tata îi răspunde, înghiţind în sec:

- De şi-ar primi, dragul tatei, toţi copiii părinţii aşa cum m-ai primit tu, n-ar mai fi supărare pe lume…”

Vizita la Serafim se reţine, e locul unde bătrînul, marcat de exuberanţa, bravada aces­tui juvenil Don Juan de Soroca, care manifestă un surprinzător interes pentru actul marital, se angajează emoţional, îşi trăieşte parcă live propria-i adolescenţă şi se simte fericit: ”De prin clasa a şasea Serafim umblă să se însoare şi nu se mai poate astîmpăra. Noi cînd ne întîlnim, îl cam luăm peste picior cu însurătoarea, dar tata nu-şi permite să facă glume pe socoteala copiilor.

- Apoi, să te ajute Dumnezeu, măi băiete. (…) Noaptea tîrziu Serafim îşi face lecţiile la o lumină scăzută, iar tata  stă culcat într-un pat studenţesc şi licăresc a mirare, a fericire ochii bătrînului. Se gîndeşte tata - ca să vezi ce drac de băiat a crescut el la casă! Anină cu vorba orice fată, de parcă ar fi crescut într-un leagăn cu dînsele”.

La naratorul-personaj, la Chişinău, tata vine cu avionul. Ajuns la destinaţie, bătrînul realizează, preţ de cîteva ore, zboruri imaginare (şi, într-un fel, recuperatoare) prin spaţii, de altfel, deja inaccesibile: ”… tata se opreşte la ieşirea din gară, se aşază pe ciment lîngă portiţa de fier, pune alături de el cuşma ţuguiată şi petrece cîteva ore în şir. Zboară întruna. Se duce cu avioanele la Moscova, la Leningrad, pleacă în străinătate, în România, în Bulgaria. De abia izbuteşte să se întoarcă şi iar urcă”. Autorul lasă să se înţeleagă că bătrînul este un înzes­trat, posedă o constituţie interioară profundă, e capabil să gîndească lumea, ştie arta smulgerii din contingent: “Farmecul înălţimilor e un mare dar al naturii, o rară înzestrare cerească şi cu atît e mai trist cînd întîlneşti această rară înzestrare la un moş de şaptezeci de ani. Scînteia dumnezeiască a rămas, dar blestemata pojghiţă a acestei scîntei, omul în carne şi oase s-a trecut”.

Se întîmplă apoi, în proză, un moment de importanţă: “O casă lungă cu cinci etaje, o inscripţie pe poartă – strada Lenin, 64. Bătrînul deschide o poartă naltă de fier, intră în curte zîmbind trecătorilor, bănuindu-i pe toţi vecini şi prieteni ai feciorului său. Urcă la etajul doi, ţinteşte cu degetul o sonerie, dar după o mică frămîntare renunţă la ea. Cineva l-a amăgit că dacă întrerupi un scriitor la un mijloc de carte, n-o mai scoate el la capăt (subl. noastră)”. Îmi amintesc, în acest context, de un caz celebru. După cum menţiona poetul lachist din prima generaţie de romantici en­glezi, Samuel Tylor Coleridge, el a visat în somn ceea ce era poemul Kubla Khan. S-a trezit dimineaţa şi a început să-l transcrie. A venit cineva neenglezeşte în ospeţie şi Coleridge a trebuit să-i acorde atenţie. Mai apoi, oricît s-a străduit să-şi amintească continuarea poemului sau să trăiască situaţii similare, nu a reuşit - poemul aşa a şi rămas neterminat. Ei bine, iată că o situaţie cu origine într-un spaţiu geografic şi estetic distanţat considerabil de literatura basarabeană a momentului, e reluată cuminte într-o proză autohtonă. Îmi vine greu să mă pronunţ dacă Ion Druţă l-a citit (în original) pe Coleridge, dar reeditarea ideii surprinde plăcut.

La Chişinău, un fel de staţie terminus a voiajului, bătrînul tată primeşte asigurări că, şi cu cel mai titrat, valoros produs al său - feciorul-scriitor, totul e în ordine.

Un alt argument în favoarea ipotezei pe care o susţinem este finalul nuvelei. Tata se întoarce acasă: “La marginea altui sătişor bătrînul se opreşte, repezind cuşma pe ceafă în semn de mare mirare. Vede alături, peste gard, într-o livadă, un copac fără pic de frunze, dar îşi ţine pe crengi toată roada. Mere mari, gălbui, cu stropi de rumeneală, iar în jur livezi goale, degerate. E o minune pe care tata o întîlneşte pentru prima oară în cei şaptezeci de ani. Se reazemă de gard să vadă mai bine roada copacului. Latră un cîine în ogradă, apare în prag un omulean puţin la trup, ceva mai tînăr decît tata.

- Auzi mata, şi cum se face că nu chică merele celea?

- Apoi, pentru că au codiţe.

Omuleanul vine în livadă, alege un măr frumos, îl duce şi-l întinde peste gard. Nainte de-a-l fi luat, tata îşi scarpină o tîmplă şi-i spune puţin ruşinat:

- Apoi, dacă vrei să-ţi faci o pomană, fă-o încaltea întreagă. Că am o babă acasă şi nu crede pînă nu gustă.

Omuleanul se întoarce înapoi în livadă, dis­pare pe jumătate în coroana mărului cu roadă şi după o clipă de şovăială întreabă:

- Poate mai ai pe cineva?

Tata coboară fruntea în jos şi, înfruntînd o straşnică durere pe care n-o cunoscuse pînă atunci, dă moale şi trist din cap în semn că nu mai are acum pe nimeni. Numai cu baba a rămas”.

Comentînd finalul, Ion Ciocanu insistă pe ideea disoluţiei familiei: ”Încheierea lecturii ne umple şi pe noi, cititorii, de acea “straşnică durere”, alimentată de conştientizarea rupturii dintre copii şi părinţii lor”.g Consideraţia criticului intră în conflagraţie cu factologia textului pentru că, dacă tata s-a bucurat pentru Andrei, s-a simţit bine la Anton şi fericit la Serafim, mîndru de naratorul-personaj, de ce ar trebui să afirme “că nu mai are acum pe nimeni”? Ne întrebăm şi noi - oare tata nu trăia această ruptură deja de ani buni, nu înţelegea cauza liniştii etice a odraslelor sale? Ba da, pur şi simplu senzaţia acestei rupturi iremediabile se acutizează acum şi, în această ordine de idei, de ce să nu invocăm, nu cu intenţia de a epata, şi un sens psihanalitic al situaţiei, adică teoria freudiană a dorinţei inconştiente de a ucide tatăl:”În cele mai vechi timpuri ale omenirii tatăl era stăpîn peste hoarda primitivă. Mai tîrziu, fiii se unesc, îşi ucid tatăl şi îl mănîncă în timpul unui ospăţ totemic. Aceasta este structura de bază a păcatului primordial şi a diverselor ritualuri religioase.h Astfel, detaşarea, înstrăinarea fiilor de bătrînul tată ar putea fi interpretată drept o “ucidere” simbolică a lui, lucru pe care, se pare, acesta îl conştientizează plenar. Pledează involuntar cauza ipotezei noastre şi Ion Druţă, care a făcut o mărturie creditabilă despre biografia naraţiunii: ”După o călătorie prin meleagurile natale mi-a venit în gînd să scriu o povestire veselă despre familia noastră, despre viaţa noastră. Scrisul avansa uşor, dintr-o răsuflare, însă, cu toată veselia ei, povestirea spre sfîrşit a prins a deveni plină de amărăciune, şi cu eroul central, care nu avea încă nici un nume, ci pur şi simplu se numea Tata, eu ca şi cum îmi luam rămas bun pe multă vreme, poate că pentru totdeauna. Aceasta era neverosimil şi de aceea că în anii aceia tatăl meu era în plină putere, plin de viaţă şi prin urmare despre ce fel de rămas bun putea fi vorba? (subl. noastre).i

Trecem pasager şi cu eleganţă pe lîngă fericitul prilej de a realiza consistente speculaţii pe teme pomicole (cît ar cîntări numai reflecţiile despre consecinţele gustării frugale a Evei), dar un moment cu valoare simbolică nu-l vom neglija. Reţinem răspunsul gospodarului la întrebarea bătrînului tată - “merele celea nu chică pentru că au codiţe”. Ne rămîne doar să decodificăm analogia - merele - feciorii bătrînului - nu se mai ţin de pom - de tată - pentru că nu mai au codiţe.

Vizitîndu-şi copiii după un anumit itinerar - mai întîi pe Andrei, feciorul cel mai mare, apoi pe următorul copil, Nicolai, apoi pe altul - Anton, cu o excepţie - a mers la Serafim şi nu, la Chişinău, cum urma, bătrînul tată şi-a mai trăit o (ultimă) dată, cu aceeaşi intensitate afectivă, vîrstele vieţii întruchipate prin toţi ei, realizînd astfel o recuperare, refacere simbolică a unui timp existenţial comprimat aici într-o săptămînă (o altă formă a Genezei Eului!). Aceasta pare să fie raţiunea voiajului şi nu o pasiune paternă crepusculară sau “un examen cosmic, stelar, solar, de cîntărire a sensului vieţii”.

Ultima lună de toamnă rămîne a fi, credem, proza prin care Ion Druţă îşi păstrează viabilitatea mesajului literar.

Note bibliografice:

^a Crăciun Gheorghe. Introducere în teoria literaturii, Chişinău, Cartier, 2003, p. 104.

^b Hropotinschi Andrei. Problema vieţii şi a creaţiei, Chişinău, Literatura artistică, 1988, p.65.

^c  Ibidem, p. 69.

^d Ciocanu Ion. Literatura română. Studii şi materiale pentru învăţământul preuniversitar, Chişinău, Prometeu, 2003, p. 395.

^e După Hropotinschi Andrei. Op. cit., p. 84.

^f Ibidem, p. 83.

^g Ciocanu Ion. Op. cit., p. 396.

^h Kraus, Wolfgang. Sigmund Freud şi literatura// Lettre internationale, 1996, nr. 9, p. 53.