Lecţia (fragment de roman)

Şed acum la prelegerea lui Agamemnon, cum l-am supranumit pe Miron Secăreanu, proful de antică, şi casc de plictiseală ca un pompier vigilent. El debitează despre posibilele motive ale exilării lui Ovidiu la Tomis. Mare treabă, ştii. L-au luat dintre sînii curtezanelor Romei şi l-au trimis "la ţară" să-i înveţe "arta amorului" pe barbari care mai erau şi războinici. Cît pe ce era să-i îngheţe sentimentul avansat prin zăpezile geto-dacice. Un moment, vrea să-mi spună ceva Stelian, colegul.

- A vorbit Sandu Ursu cu tine?

- Nu, dar ce s-a întîmplat?

- Vrea să treacă cu traiul la noi în cameră.

- Bine, discutăm după ore.

Agamemnon a dat-o pe mituri. "Marele cîntăreţ Orfeu, fiul zeului rîurilor Eagru şi al muzei Kaliope, trăia în îndepărtata Tracie (o fi rămas marcat, se vede, proful nostru de cartea lui Dabija "Pe urmele lui Orfeu"). Orfeu avea de soţie pe frumoasa nimfă Euridice, pe care o iubea fierbinte." Ceea ce mă enervează la el este patetismul (îi sare saliva din gură cu randamentul, trebuie să recunosc că exagerez puţin, havuzului din Bahcisarai) cu care înşiră poveştile astea greceşti bune de adormit copiii de la grădiniţa "Îngeraşul", unde activez eu în calitate de security nocturn... "Şi atunci, zeii şi zeiţele, mişcaţi de jalea enormă a lui Orfeu, cîntată pe strunele lirei de aur, fermecaţi de muzica lui i-au permis s-o scoată pe Euridice din infern. Citez: "Bine, Orfeu, a zis Hades, eu ţi-o întorc pe Euridice. Du-o înapoi la viaţă, la lumina soarelui. Însă ţi-o întorc cu o condiţie: tu vei merge în urma zeului Hermes, care te va conduce, iar după tine va merge Euridice şi atîta timp cît te vei afla în împărăţia subpămînteană tu nu ai dreptul să te uiţi îndărăt".

Uneori, am impresia că Agamemnon practică şedinţe de hipnoză la ore. Vorbeşte cu pauze şi modulaţii frecvente ale vocii mai şi pipăindu-ne cu ochii lui bulbucaţi de cucuvea neadormită nici ziua, încît te paralizează, te adoarme cu miturile lui. M-am uitat pe fereastră. În faţa blocului, Tiberiu, Vladlen şi Sorin din anul întîi, porecliţi de mine Tache, Mache şi Fanache (au terminat toţi liceul la Soroca şi s-au lăudat fetelor că au fost protagonişti în "Tache, Ianche şi Cadîr"), taie atent, supravegheaţi de prodecan şi de femeia de la vestiar, crengile de jos ale celor trei brazi. Ian te uită ce operativi mai sunt. Azi-dimineaţă, în timp ce fumam un "Kent" în faţa blocului, am auzit cum paznicul, care fusese noaptea de gardă, se lamenta decanului: "Ştiţi aseară, pe la 22, am ieşit din bloc şi m-am dus după apă rece la fîntînă. Cînd mă întorceam şi am ajuns în dreptul brazilor, parcă am auzit o vînzoleală, dar nu se vedea nimic. Apoi a răsunat o voce sugrumată de băiat: "Haide, Marie, că nu mai pot, mor". Maria, ori cum o mai chema acolo, i-a răspuns gîfîind: "Şezi bine, Ionele, că mă-nghimpă coniferul". Apoi au început a forfoti ca o maşină de treierat pe arie. Ştiţi, domnule decan, nu am vrut să mă amestec. De, îs tineri, dar consider că totuna nu-i frumos. Ce vremuri mai trăim, Doamne, Dumnezeule. Au ajuns să facă dragoste pe teritoriul Universităţii!"

- Nu aţi observat, erau de la facultatea noastră?, a întrebat cu mult tact pedagogic decanul.

- De unde să ştiu, era întuneric.

- Bine, ne vom documenta şi vom lua măsuri, a concluzionat şeful facultăţii.

Şi iată că brazii sunt curăţaţi cam pînă la un metru şi jumătate înălţime. Mda, nu vor mai avea nerăbdătorii unde să-şi coreleze sentimentele, la o adică.

"Şi ajungînd la ieşirea din Infern, Agamemnon acesta o să mă înnebunească, zău, Orfeu a încălcat condiţia pusă de zei, citez: "Pînă la urmă, uitînd de toate, el se opri şi privi îndărăt. Orfeu văzu umbra Euridicei aproape de tot. El întinse mîinile, însă umbra începu să se îndepărteze şi dispăru în întuneric. Şi atunci, ultimele mele iubiri din secolul acesta, Euridice s-a mistuit în întunecimea infernului şi Orfeu a înţeles că vinovat de această moarte era el însuşi".

Ce naiba, Agamemnon repovesteşte "Metamorfozele" lui Ovidiu… Interesant, oare cum arăta mesajul nerostit al Euridicei? Cred că ceva de genul: "Măi artistule, ce trebuia numaidecît să te uiţi îndărăt? Te temeai că nu vin din urmă, ai? Ce mă cunoşti de azi sau de ieri? Eu sunt nimfă delicată şi nu umblu din satir în faun ca altele. Nu ai înţeles oare că a mă scoate din infern e un lucru serios. Tu atîta ştii - să scîrţii zilnic, cu treabă şi fără, la scripca ceea a ta de harpă, mutînd pietrele împrăştiate de zeii cei nebuni şi iniţiind în arta audiţiei muzicale leii, hipopotamii şi caii lui Prejevalski. Of, măi Orfeu, măi, folos din tine ca dintr-o babă fără slip".

"Mda, iată că am ajuns şi profanator de mituri. Ce pervers mai sunt, o, zeilor!".

A intrat, frumoasă foc, Indiana Belciug. Iarăşi a întîrziat. Uimitor, de regulă, Agamemnon ţipă la cei intraţi după sunet ca un Laocoon îmbrăţişat concomitent de toate reptilele terariumului grădinii zoologice din Berlin. Acum însă, a răspuns amabil la salutul tipei, preferînd să-i radiografieze nedisimulat fundul apetisant pe care mini-jupa de blugi nu putea să-l mai încapă, teritoriu liric care, managerial vorbind, dat în arendă în vreun bar din Turcia, Albania, Macedonia, Bosnia sau Kosovo, iar aduce averi.

Ehe, pare-mi-se că Agamemnon a căzut în extaz - a uitat textul. Indiana a trecut pe alături şi mi-a atins senzual obrazul cu degetele-i fine. Sincer să fiu, deşi mă asaltează demult, Indiana nu mă atrage, cred că s-a culcat din dragoste cu jumătate de universitate. Are elaborat şi un scenariu eficient: cînd dă peste un mascul care o interesează, îl invită la ziua ei de naştere, la care, nu ştiu cum se întîmplă, dar alţii nu pot veni, cum explică ea, şi tipul aterizează în patul ei. Are la vreo două sute de zile de naştere pe an. Ultima, din cîte ştiu, a făcut-o cu vodcă, fasule şi pepeni muraţi în loc de tortă. Fenomenală tipă, ce mai. De cîte ori o văd, mi-o imaginez negreşit pe femeia din "Noaptea de Sînziene", care striga isterizată în mijlocul nopţii, într-un hotel din Braşov: "Violează-mă, Ştefănescule, şi nu mă respecta! Violează-mă!" 

Nu m-aş mira prea tare, dacă şi Agamemnon se va lăcomi la nurii Indianei. Cu atît mai mult cu cît am auzit zilele acestea de la Grig Ursu, feciorul şefului Laboratorului de Sociologie, un mit erotic modern, protagonistul căruia este Miron Secăreanu, adică tot el Agamemnon. Zice-se că soţia plecase la Cluj, la o stagiere. Agamemnon rămăsese de capul lui (fiică-sa face Dreptul la Braşov). Locuieşte la etajul întîi, într-o casă cu două etaje. A adus într-o zi, pe la amiază, cînd credea că toţi locatarii îşi fac siesta, o femeie iubită. Intrarea lor în apartament n-a rămas însă neobservată de patru vecine, cărora, cum am înţeles, li se putea spune temerar şi fără remuşcări şi babe. Agamemnon a condus firesc tipa în apartament şi nu cred că a început să-i vorbească despre valorile civilizaţiei eline. Îmi închipui că, mai degrabă, realizau nişte exerciţii erotice, imitînd cu inspiraţie poze reţinute din Kamasutra. Între timp, colegul său şi proful nostru de retorică, Samuel Prepeliţă, a venit la Agamemnon după o carte. A sunat de cîteva ori, dar nu deschidea nimeni. A ieşit dezamăgit în curte, or, cartea era mai degrabă un pretext, trăgea nădejde că vor epuiza vreo sticlă-două de vin şi vor juca (alte) cărţi. Băbuţele de pe banca de la intrare s-au uitat lung la domnul profesor şi, ca să-i adune grămadă iluziile gata-gata să se destrame, i-au zis cu multă sinceritate: "Domnul Secăreanu e acasă , dar nu credem să vă deschidă, căci, cum să vă spunem… e cu o (altă) doamnă". Samuel Prepeliţă le-a mulţumit şi a intrat în prima cabină telefonică întîlnită în cale. A cules, animat de sentimentul solidarităţii, numărul de telefon al colegului. Nu ridica nimeni. A insistat. În sfîrşit, la celălalt capăt al firului s-a auzit vocea niţel speriată a lui Agamemnon. Samuel i-a explicat colegului că opinia publică are acces la informaţia confidenţială şi că treaba-i slută. Vecinele, convertite de vreo două decenii la moralitate, condamnă hotărît fapta nedemnă a domnului profesor şi nu trebuie să fii numaidecît nepoţel al lui Nostradamus ca să înţelegi că vor avea grijă să-l toarne, din sentimentul datoriei, doamnei Lucreţia, cînd se va întoarce cu bine de la Cluj. Agamemnon i-a mulţumit şi i-a fixat o întîlnire pentru a doua zi, promiţînd că-i va dezvălui toate detaliile aventurii. Apoi, s-a îmbrăcat, a luat o cîrpă, a deschis geamul şi a început să şteargă sticla pe din afară. Pe urmă, a încălecat încetişor pervazul şi a început să lucreze cu şi mai multă conştiinciozitate. Trecătorii se gîndeau, se vede, la deficitul de fericiri diurne şi puţin le păsa de hărnicia rar întîlnită la bărbaţi în ale spălatului ferestrelor. Ceea ce-i deruta, poate, era că exemplarul locatar efectua exerciţiul de salubrizare echipat mai degrabă ca pentru o cumetrie, adică la cravată. Agamemnon a pus ambele picioare pe trotuar, a mai exersat puţin, apoi a aruncat cîrpa înăuntru şi a închis fereastra. Cîrpa umedă a aterizat exact pe pajiştea subombilicală şi pluşată a doamnei partenere de pasiune care privea la televizor emisiunea "Iartă-mă". Atletul nostru erotic s-a îndepărtat de casă, a aşteptat puţin pe trotuar, apoi a oprit o "Volgă" neagră cu numere de înmatriculare aparţinînd Consiliului Judeţean. S-a înţeles cu şoferul pentru 20 de lei. Automobilul a intrat lin în curte şi s-a oprit la scară. Agamemnon a ieşit vajnic, a trîntit portiera, a aşteptat calm pînă ce "Volga" a dispărut. Apoi, şi-a salutat ceremonios vecinele înţepenite, a urcat sprinten scările şi a intrat nerăbdător în apartament ca să continue călărirea în amiezi…

După ce au epuizat rezervele din buzunare, băbuţele au trimis-o pe cea mai tînără la farmacie, după validol.

- Stai puţin, stimabile, or, nu am ştiut că eşti un libertin consacrat. O fi fiind voi, ăştia tineri, fără complexe, dar nici chiar aşa nu se poate, sunt profesorii tăi doar?

- Ce mă mai sîcîie şi genialul ăsta de autor. Nu sunt un libertin incurabil, ci mai degrabă un free-thinker, adică un liber cugetător şi aş vrea ca autorul să observe diferenţa. Sigur, în fibra mea rămîn a fi un individ necertat cu etica, nu pledez pentru o libertate degajată de orice moralism, am avut o atitudine admirativă faţă de profesori. Dar, cînd eram la anul întîi, am trăit o experienţă şocantă care m-a dezarmat, mi-a modificat într-un fel atitudinile. Intrasem în WC şi abia am reuşit să-mi trag şliţul că l-am zărit într-una din cabine, aşezat pentru meditaţii, ca un Buddha într-un lotus, pe proful de fonetică, hiperexigentul Teo-Teodor Vişină. M-am pierdut, l-am salutat şi renunţînd la exerciţiul de deshidratare, mi-am tras şliţul spre buric şi am ieşit contrariat în lumină. În primul rînd, nu ştiam dacă, în asemenea încăperi şi situaţii, eticheta cere să te saluţi şi să-i strîngi mîna cunoscutului sau prietenului. Apoi, mai nutream încă o admiraţie enormă faţă de profesori, mi se păreau nişte semizei, o castă aparte, fiecare un J-J Rousseau clonat cu un J.H. Pestalozzi. Sincer să vă spun, acum îmi vine să rîd în hohote, dar atunci credeam că ei nici nu frecventează WC-ul. Nu mai sunt un inhibat, mi-au rămas doar vreo patru-cinci preferinţe printre membrii echipei de profi de la facultate. De aceea, nu cred că e vorba de o perversitate etică, cum aţi putea‑o clasifica, cînd le decodific dosarele.