Ştefan Bolea s-a născut la 13 octombrie 1980. A absolvit Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. În prezent este student în anul III la Facultatea de Istorie şi Filosofie a aceleiaşi universităţi şi este redactor-şef la Revista on-line EGOPHOBIA dedicată poeziei şi filozofiei. (www.egophobia.tk). A publicat versuri în revistele Apostrof, Euphorion, Respiro...
Au Lecteur
aş vrea să-ţi downloadez pe creier zilnic de trei mii de ori opera lui Lautreamont
la frecvenţa de 3000 de Giga, în fiecare secundă o strofă să-ţi brodeze cortexul,
să devii un zombie fără să ştii, să te apuce ura de om, să nu mai poţi să le suporţi mirosul
să te plimbi pe stradă ca într-un labirint, să-ţi uiţi numele,
să te priveşti în oglindă ore în şir, să nu-ţi mai recunoşti trăsăturile,
ca un somnambul vei fi surghiunit în acest oraş străin,
în acest suflet de monstru
şi când vei muri, să fii teleportat la nivelul următor, în cazanul cu iele, care este opera mea
dar până atunci vreau să trăieşti Infernul Lui,
el şi-a scuipat revelaţiile într-o Biblie,
şi-a ejaculat monştrii pe hârtie,
demoni cu ochii rânjiţi, ce aşteaptă să te cunoască
mă primeşti în casa ta? îmi pot face cuibul în cotloanele tale?
auzi o bătaie în geam? un scârţâit la uşă?
Poe va fi fost norocos, tu vei înghiţi stoluri de corbi, tigva ta va fi sfâşiată de milioane de golemi
şi din toate oglinzile pe care le vei alege să-ţi răspundă privirii
doar oglinda spartă care sunt eu îţi va mai suporta imaginea,
eu voi fi singura ta mângâiere, singurul tău alint,
te voi îmbrăţişa ca un leagăn făcut din cuţite
te plimbi prin Infern? este ultima noapte a vieţii tale de om
îţi vei aminti cu nesaţ de neprihănirea şi de visele tale
citeşte, asumă-ţi moartea, şi, poate, vei învăţa să exişti
un monstru nu ucide niciodată,
instinctul său de perpetuare îi şopteşte să posede
Requiem pentru sinucigaşi
Pentru M.I.
sinucigaşii, merită, ei singurii, requiem
când ţi-ai luat singură destinul în mâini, în noaptea cu lună în eclipsă
când ţi-ai retezat firul vieţii cu siguranţa celui care a privit îndelung în abis
când te-ai rupt, tu singură de lume, de viaţă, de tine
când ai desferecat acel cordon ombilical sinistru, pe care ţi l-a strâns iadul în jurul gâtului ca pe-o podoabă, ca pe un colier, ca pe-o zgardă de preţ
te-ai despărţit de sufletul tău mort, te-ai despărţit de moartea din tine, tu singură, te-ai mântuit
unii se sinucid în crâşme, alţii se sinucid pe cruce, unii se sinucid prin slujbe, alţii se sinucid ca să rămână fantome în inima cuiva
unii se sinucid ca să-şi dovedească existenţa, alţii se sinucid dintr-o ură perfectă faţă de tot ce simbolizează ei
lumea va spune că te-ai spânzurat, este restul vizibil pe care îl lasă faţa ta sculptată de diavoli cu pumnalul,
frica lor atotputernică va recunoaşte doar imaginea fricii pe faciesul tău contorsionat
faţa ta de înger mort, spălată cu lacrimi de fericire, reprezintă pentru mine mai mult
vezi, mie nu-mi e frică de tine, nu mă ruşinez cu falsa ta nimicnicie,
nu mă înspăimântă nebunia ta
cadavrul tău este stema mea; tu sfârşindu-te, ai mărturisit şi pentru mine,
te-ai aruncat în neant cu prospeţimea unei bombe detonate pe creierul lui Dumnezeu,
i-ai vorbit despre iad pe singura frecvenţă pe care o asculta
ai confesat cu însuşi trupul şi sufletul tău
i-ai tulburat asietatea pentru o singură secundă
este secunda care a contat
ai fi putut vorbi cu oamenii, dar oamenii sunt altfel – îşi dăruiesc zeci de mii de secunde construirii unei măşti
le e teamă de ceea ce zace îndărătul măştii schimonosite de rânjete de circumstanţă,
le e teamă de promisiunea unei eternităţi a chinului pe care o regăsesc în tine
tu mi-eşti oglindă doar mie, şi-n rugile aruncate unei divinităţi a nimănui
am să te pomenesc doar pe tine
nu există iad pentru tine, casa fricii ai lăsat-o pentru tot timpul în urmă, ştiu doar atât: dacă Dumnezeu te condamnă, eu îl condamn pe Dumnezeu
|