'Voroninismul' – regionalism politic modern sau dictatură 'modernă regională'?

A discuta la început de mileniu trei pe tema dictaturii, nu mi se pare un lucru inoportun şi lipsit de temei. Dimpotrivă, consider că abordarea acestui subiect se justifică atât pe plan mondial, cât şi cu referinţă la R. Moldova. Mai mult, această oportunitate nu se va diminua într-un viitor apropiat şi chiar mai îndepărtat. Avertismentul scriitorilor, istoricilor şi filosofilor politici ai secolului XX cu privire la perpetuarea pericolului dictaturii nu constituie un simplu procedeu de suscitare a interesului public. Acest avertisment, de fapt, ni-l oferă însăşi evoluţia omului şi lucrul cel mai bun pe care ar trebui să-l facem rezidă în a conştientiza cât de util şi urgent este să studiem dictatura în perspectivă istorică. Trebuie să precizăm că dictatura se înscrie în şirul formelor tiraniei, împreună cu absolutismul, autocraţia, autoritarismul, cezarismul, despotismul, totalitarismul etc. O retrospecţiune asupra tiraniei denotă faptul că aceasta s-a menţinut şi a evoluat o dată cu lumea, adaptându-se cu abilitate la noile realităţi. Astfel, tirania cunoaşte forme şi culori diferite, specifice timpului, macro şi microsocietăţilor, constanta de substanţă fiind continuitatea sa. Aşa stând lucrurile, şi cum firea omului nu se schimbă, putem spera că fenomenul tiraniei va dispărea de la sine? Aici mai trebuie precizat un detaliu. Dictatura con­tem­porană nu poate fi asociată doar cu Stalin şi Hitler. Nicidecum unicele, dictaturile lor au fost cele mai paroxistice, aceşti monştri se singularizează prin faptul că sunt părinţii totalitarismului. Din momentul apariţiei sale şi până în prezent, caracterul specific al tiraniei nu constă în uzurparea puterii sau în recurgerea la violenţă, ci în arbitrarul puterii materializat prin inexistenţa unui sistem de protecţie a indivizilor şi a libertăţii. Astăzi, tiraniile au la îndemână suficiente mijloace şi metode pentru a-şi disimula abuzurile sub aparenţele legalităţii şi legitimităţii. Altfel spus, se modernizează şi tiraniile, devenind poate chiar mai sigure pe ele, mai durabile şi mai periculoase, deşi parcă mai blânde.

La fel cum căderea Zidului Berlinului a provocat discuţii pe tema naţională în ţările Europei de Est congelate sub regim sovietic, "Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova" ("CPNS") a provocat discuţii pe tema regimului politic în Basarabia, înlăturând îndoielile care ne frământau. Din momentul apariţiei acestui document programatic, întrebarea dacă există dictatură în Republica Moldova încetează a mai fi una retorică. Conţinutul "CPNS" serveşte mai multe argumente  în această privinţă. În primul rând, este vădit caracterul extremist al fantasmagoricei concepţii, judecând după finalitatea nedeclarată pe care o fixează aceasta: diminuarea, iar ulterior lichidarea elementului românesc în Basarabia. Afişând pretenţiile unui program al patriotismului de stat, "CPNS" îşi trădează naţionalismul primitiv şi xenofob pe care îl comportă. Or, devotamentul faţă de naţiune transformat în principii sau în programe conţine o dimensiune diferită de simplul patriotism, care poate fi devoţiune faţă de ţară sau naţiune lipsită de orice proiect de acţiune politică. Este limpede că iniţiatorul şi "gânditorii" concepţiei au fost ignoranţi şi la acest capitol. De fapt, în cazul dat, ignoranţa li se trage din tentativa de a stoarce dividente politice maxime, etalând un naţionalism regional exacerbat. Dictaturile, de regulă, exaltează aspectul naţional, la fel, tot atât de bine cunoscute sunt numeroasele cazuri în care doctrinarii extremişti şi acoliţii lor încearcă să ajusteze anumite precepte politice sănătoase la viziunea lor odioasă despre lume. După cum le stă în fire şi fideli stilului atâtor predecesori în materie, autorii "CPNS" încearcă să reactiveze mecanismul moldovenismului antiromânesc, percutând coarda afectivităţii "poporului moldovenesc". Nu puteau decât să sfârşească prin a politiza morala, a teoretiza şi impune un surogat de patriotism de esenţă rusofilă, care nici măcar moldovenesc nu este.

În aceeaşi ordine de idei, avem tot temeiul să considerăm că prin "CPNS" şi-a făcut apariţia o nouă ideologie extremistă gen marxism-leninismul, naţional-socialismul şi fascismul, şi anume: corporatismul, care ar însemna un aşa-zis naţional-comunism. Desigur, nu-l putem identifica cu vreo una din paradigmele enumerate, "naţional-comunismul" nefiind o copie exactă şi neavând puritatea unui arhetip anume. În acelaşi timp, un studiu comparat demonstrează o asemănare edificatoare între monstruozitatea moldovenească şi naţional-socialism. De exemplu: ambele doctrine sunt gândiri ale spaimei (dozată diferit) şi vânează inamicii potenţiali bănuiţi că ar dori moartea civilizaţiei/societăţii, cărora ele le asigură armonia. În plus, cele două extremisme omoloage – moldovenismul şi naţional-socialismul - sunt viciate de certitudinea unui complot (fireşte, iluzoriu) urzit împotriva lor şi de certitudinea propriei excelenţe. A propos: cunoscutul sociolog american, Daniel Chirot consideră că modernitatea tiraniei secolului XX constă în faptul că aceasta este întemeiată pe o "certitudine", în acelaşi timp, ideologică şi ştiinţifică. Revenind la -ismele despre care vorbeam, ele sunt ideologii ale unei perfecţiuni visate, ale transformării naturii umane, şi presupun de asemenea unui ţap ispăşitor, care reprezintă originea răului. În privinţa punctelor esenţiale comune, ca valoare umană, germanul-arian şi homo moldovanus, prin natura lor, sunt "oamenii autentici", iar românul, ca şi evreul, reprezintă imaginea unei antivalori, fiind nişte sub-oameni. Numai germanul-arian şi "supermoldovanul" îşi pot iubi cu adevărat patria. Mitul moldovean, prin analogie cu mitul arian, este fructul unei denaturări a cunoştinţelor ştiinţifice. În ambele cazuri, ideologia este o parodiere a ştiinţei. Culmea coincidenţei, nazismul şi moldovenismul sunt ab initio o reacţie împotriva latinităţii. Un studiu detaliat şi complet al acestei premise ar necesita un spaţiu amplu, de aceea adăugăm doar, glumind puţin, că moldovenismul cedează teren prin faptul că nu s-a încumetat (deocamdată) să susţină că Adam şi Eva vorbeau "limba moldovenească", aşa cum potrivit arianismului, Adam şi Eva vorbeau limba germană. Ne întrebăm care au fost raţiunile apariţiei şi adoptăriii aşa-zisei Concepţii a Politicii Naţionale de Stat? Pentru că aşa a vrut Voronin, cel care se erijează în singura sursă de drept şi care nu consideră "drept" decât ceea ce declară el însuşi şi impune ca atare? Dacă-i aşa, atunci este vorba de o manieră dictatorială de a-ţi exercita mandatul de şef al statului.

Este foarte dubios însuşi faptul că, practic, toate iniţiativele referitoare la aspectele de importanţă vitală în RM sunt lansate exclusiv de preşedintele Voronin. Se creează impresia concentrării şi întăririi autorităţii acestuia, stare a lucrurilor caracteristică dictaturii, chiar şi fiind vorba de o manieră curentă de exercitare a puterii. Prin felul cum funcţionează, parlamentul de la Chişinău îşi confirmă statutul de anexă docilă a Şefului de Partid. Dacă adăugăm celor de mai sus multe alte aspecte ale guvernării comuniste, precum distribuirea şi utilizarea mijloacelor băneşti din Bugetul de Stat, încălcarea gravă a mai multor drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor, suprimarea spiritului întreprinzător sănătos, antireforma administrativă, subordonarea justiţiei şi a organelor de drept, tentativa de rescriere a istoriei naţionale, ideologizarea învăţământului şi a unor ramuri ale ştiinţei, manipularea crasă a opiniei publice etc., nu exagerăm deloc, afirmând că dictatura este o realitate în Basarabia. Sintagma "voroninismul" şi-a pierdut semnificaţia unui simplu regionalism cu sens peiorativ din vocabularul politic modern al acestei zone. Voroninismul deja defineşte un regim dictatorial cu specific regional de tipul celor care au existat în secolul XX şi de care mai există astăzi în diferite părţi ale lumii. Este, dacă vreţi, "despotism democratic", o formă particulară de tiranie. Dictatura Voronin este una modernă, disimulată şi blândă în aparenţe, dar tiranică şi dezastruoasă în esenţa ei. Şi n-ar trebui să ne inducă în eroare păstrarea mai multor instituţii democratice, pentru că modernitatea voroninismului mai constă şi în faptul că el rezervă acestora un rol de simplu decor democratic. Iar recunoaşterea de jure a principiului separării puterilor nu constituie un inconvenient serios în calea concentrării de facto a puterii în mâinile preşedintelui Voronin şi a exercitării ei discreţionare. Altfel spus, principiul separării puterilor este înlocuit, în fapt, cu principiul centralismului de partid. Suveranitatea poporului este confundată cu interesele partinice, asupra vieţii publice fiind instaurat monopolul partidului comunist. Dictatura moldovenească se autoconsideră legitimă pentru că este menită să asigure "salvarea patriei". Ea s-a născut din anarhia "democraţiei" moldoveneşti rezultată din "excesul" de libertate. "Ameninţat" şi speriat de democraţie, poporul şi-a chemat în ajutor un protector. Foartemoldovanul Primul Fiu al Statalităţii îşi sporeşte puterea, înmulţeşte făgăduielile, elimină pluralismul politic. Lui  i-ar plăcea să fim convinşi că nu putem avea niciodată dreptate împotriva conducătorului statului.

Anul politic 2003 s-a scurs în Basarabia sub semnul jocului hazardat "De-a dictatura". Particularitatea acestui game, în cazul nostru, rezidă în faptul că Jucătorul nu joacă pe cont propriu. Fără să chibzuiască, el se joacă cu trecutul nostru, prezentul şi viitorul, cu demnitatea şi sufletele noastre, cu entitatea românească din acest spaţiu. Anul 2004, privit prin optica Jucătorului, se vrea un început de nouă epocă a statalităţii moldoveneşti. Epoca unui fel anume de dogmatizare, de îndoctrinare ireversibilă şi de cădere din istorie în moldovenismul... ireal. Un timp al  coruperii etnice – o practică nu mai puţin medievală decât coruperea religioasă. Epocă a "revenirii la rădăcini" printr-un extremism mai puţin terorizant şi mai sărac pe linie dogmatică decât cel sovietic totalitar, dar oricum tiranic în esenţă.