Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 1 (99), ianuarie : Interviul revistei : Caius Dobrescu : 'Ceea ce contează pentru oamenii cu adevărat creativi este ceea ce vor realiza de aici încolo'

Interviul revistei

Caius Dobrescu

'Ceea ce contează pentru oamenii cu adevărat creativi este ceea ce vor realiza de aici încolo'

Mihai Vakulovski: Domnule Caius Dobrescu, care e prima dv. amintire legată de poezie?

Caius Dobrescu: Sincer, n-am o primă amintire legată de poezie, ci de proză. În perioada fragedei alfabetizări (7-8 ani) am fost brusc izbit de ideea că aş putea eu însumi să scriu texte asemenea celor din colecţia "Poveşti nemuritoare". Am cîntărit îndelung această posibilitate, am luat în calcul toate riscurile posibile şi imposibile şi, ajungînd mereu la concluzia că nimic nu-mi stă în cale, am pornit să scriu povestea "Viteazul cel din ou". Era vorba despre o bătrînă care primea un ou fermecat din care i se năştea un fiu care… Evident, aplicam inconştient schema lui Propp. Nu atît creaţia mea de debut este interesantă, cît sentimentul de nesiguranţă dar şi de excitaţie cu care înaintam în acest demers. Senzaţia că ai nimerit într-o junglă, nu ştii la ce pericole să te aştepţi, nu cunoşti locurile.

M.V.: Cum aţi început să scrieţi literatură/poezie?, cum aţi debutat?

C.D.: Dacă facem abstracţie de episodul de mai sus – nu ştiu exact ce să răspund. S-ar putea ca debutul să fi avut ceva legătură cu serbările şcolare, în primul moment. Fie din cele nevinovate, (8 martie, de exemplu), fie din cele cupide, comuniste. Cred că învăţătoarea mea ne încuraja pe al doilea drum – era o doamnă a cărei figură o asociez astăzi cu aceea a unor comsomoliste şirete pe care le-am văzut mai tîrziu în filmele sovietice. Avea aerul că făcuse pe vremuri propagandă la sate pentru intrarea în colectivă. Îmi amintesc că am scris o poezie legată de 1907, ceva cu ţăranii împuşcaţi fiindcă au cerut pîine şamd. Ceva mai tîrziu, am umplut un caiet cu un fel de imitaţii după Marin Sorescu. Găsisem în casă, întîmplător, un exemplar din volumul "Astfel", care mi se părea foarte ciudat. Marea mea satisfacţie era să scriu ceva ce le-ar putea produce altora perplexitatea pe care mi-o produceau mie versurile lui Marin Sorescu. Într-o altă fază, am continuat să imit servil, dar am avut totuşi norocul să cad peste un poet mult superior: Bacovia. Această mult mai bună alegere se datora totuşi nu vreunui instinct înnăscut al valorii ci, mai degrabă, ireversibilului proces de maturizare sexuală, fiindcă îmi amintesc şi acum senzaţia de intensă excitaţie pe care mi-o producea libertatea de a putea scrie, în semisecret, despre morţi, schelete, descompunere. Cînd profesoara mea de română a văzut ce compuneam, s-a speriat rău, a crezut că am o problemă psihică. Mă întreba mereu de ce scriu despre lucruri aşa triste şi asta constituia pentru mine un imbold să continuu să descompun şi mai abitir cadavrele pe catafalc. Dar, sincer, nu cred că era ceva genuin morbid în mine, nu aveam nici un fel de traumă psihică. Aveam o familie perfect normală, cu părinţi care mă iubeau foarte mult şi care făceau totul pentru mine. Ba chiar, pe vremea aceea, cred că bananele şi şunca de Praga nu erau o problemă şi în plus eram chiar abonat la Pif-Gadget. Aşa că aceste arcane gotice erau simple mofturi.

Singurul lucru mai serios este, poate, legat de sexualitate, de faptul că nu atît moartea şi descompunerea, cît senzaţia încălcării interdicţiei îmi provocau o senzaţie de voluptate. Cam din acest timp am însă şi o amintire intensă privind relaţia dintre sexualitate şi moarte. Am dat din întîmplare peste un almanah mai vechi în care se povesteau, cu titlu senzaţional, încercările repetate de sinucidere ale lui Hemingway, încununate cu faptul că omul s-a avîntat în cele din urmă spre o elice de avion care i-a făcut capul ţăndări (dacă-mi amintesc bine). Ei, lectura asta mi-a provocat o erecţie extrem de intensă, pe vremea cînd nu înţelegeam prea bine ce este o erecţie.

În ce priveşte debutul: prima dată am publicat nişte versuri în revista ieşeană "Dialog", cea mai liberală publicaţie din România anilor ’80. Două poezii scurte. Am apărut împreună cu Simona Popescu, Andrei Bodiu şi Marius Oprea. Eram studenţi pe vremea aceea şi ni s-a părut incredibil că lucruri scrise de noi, în lumea noastră (post)adolescentină (semi)secretă, puteau ajunge la un public. Marius a scris chiar o poezie despre ce-a simţit el cînd s-a văzut prima dată publicat. Cred că a exprimat ceea ce simţeam de fapt cu toţii.

M.V.: Cum i-aţi întîlnit pe ceilalţi 3 colegi din "Pauză de respiraţie"? Vorbiţi-mi despre Cercul Literar 19. Despre Grupul de la Braşov: cum s-a format şi ce înseamnă el pentru membrii grupului?

C.D.: Toate aceste întrebări, dle Vakulovski, se leagă profund între ele. I-am cunoscut pe prietenii mei Simona Popescu, Andrei Bodiu şi Marius Oprea la Cercul Literar 19, unde, pînă la urmă, s‑a format grupul nostru. Acest cerc fusese creat de un număr de tineri intelectuali braşoveni, marginalizaţi în sistemul cultural oficial al oraşului şi care simţeau nevoia de a-şi crea un mediu propriu, alternativ la ceea ce se făcea pe "aleea principală" a culturii locale. Era vorba aici de reflectarea, în mic, a unei crize ce caracteriza întreaga societate românească: în general, nu numai în domeniul literaturii, generaţia care fusese educată în perioada cea mai deschisă a epocii postbelice – perioadă care a durat de la jumătatea anilor ’60 cam pînă spre jumătatea anilor ’70 – se afla expediată la marginea societăţii. Şi asta nu doar la figurat, ci şi la propriu – dată fiind politica închiderii oraşelor mari şi a repartiţiilor obligatorii în afara acestora.

Aceşti oameni erau victimele avortăţii iniţiativelor liberale pe care părea să le promoveze regimul Ceauşescu în prima sa fază. Educaţi pentru a deveni profesionişti, specialişti autentici, obişnuiţi să aibă un acces destul de larg la informaţie şi să-şi exercite spiritul critic cu o anume libertate, ei descopereau acum că atmosfera din afara serelor universitare se răcise rău de tot şi că linia oficială o cotise de la relaxarea relaţiilor cu lumea liberă, la un naţional-comunism de un primitivism inimaginabil. În concluzie, descopereau o lume care nu mai avea nevoie de ei, care căuta să‑i uite, să-i "bage sub covor".

Această catastrofă socială, datorată tradiţionalei iresponsabilităţi de natură criminală a comunismului românesc, a făcut ca tinerii de atunci să încerce să se grupeze, la limita acceptabilităţii şi la marginea "legalităţii socialiste", pentru a putea rezista. În acest fel, i-am cunoscut, la Braşov, pe Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Paul Grigore, Angela Nache, Vasile Gogea, Ioan Pop Barassovia, Claudiu Mitan, Al. Ţion, grupaţi în cadrul acestui Cerc Literar 19, găzduit de Casa de cultură a oraşului. Pentru ei, acest spaţiu reprezenta atît un loc de întîlnire şi dezbatere publică a chestiunilor literare, cît şi un loc în care se aşteptau să întîlnească tineri, liceeni în special, cărora să le comunice mesajul lor "cripto-liberal".

Întîmplarea fericită a făcut să nimeresc şi eu aici. Eram elev la liceul "Andrei Şaguna", unde, pe vremea aceea, cursurile intensive de matematică erau împănate cu materii de genul tehnologia construcţiilor electrotehnice şi studiul materialelor, şi cu perioade de practică în care tăiam şi sudam singuri nişte probabil foarte folositoare cutiuţe de tablă pentru depozitat cuie. Este adevărat, profesorul nostru de literatură, Constantin Cuza, era o legendă vie – un adevărat erudit şi un autentic gentleman, unul din acele produse fermecătoare ale Vechii Românii (profesorul Cuza provenea dintr-o veche familie ieşeană). Dar nuanţa dominantă a educaţiei pe care o primeam era cenuşiul închis. Astfel încît experienţa Cercului 19 a fost extraordinară.

Pe lîngă întîlnirea cu aceşti tineri scriitori, care erau cu totul altfel decît toate modelele noastre de rol de pînă atunci – părinţi şi profesori deopotrivă (în special Sandu Muşina ne-a uimit şi fascinat de la început, prin stilul lui personal, extrem de relaxat şi direct, de "american") – extraordinară a fost întîlnirea noastră, a celor "mici". Simona, Andrei şi Marius veneau de la alt liceu, "Unirea", cu profil filologic. Acesta n-avea o faimă prea grozavă, se considera că e lipsit de disciplină, că nu face carte "serioasă", că recoltează doar pe cei ce nu îndrăznesc să dea la licee mai bune. În general, filologia era văzută, atunci ca şi acum, ca fiind "pentru fete". În consecinţă, în clasa lor (fiindcă erau colegi de clasă şi cu un an mai mari ca mine) băieţii erau o minoritate. Prin ei trei am descoperit atmosfera acelei clase, care părea într-un perpetuu carnaval. Dar un carnaval inteligent, cu oameni care citeau tot felul de lucruri interesante, aveau idei, discutau în libertate aproape orice subiect. Oricît ar părea de ciudat, la nici o săptămînă de cînd ne cunoscusem, discutam împreună cu noii mei prieteni, Andrei, Marius, dar şi Sorin Matei, Claudiu Secaşiu, Valeriu Median, dacă şi cum s-ar putea termina cu comuniştii în România. Şi asta în modul cel mai relaxat din lume. I-am amintit numai pe băieţi, dar şi fetele erau extraordinare, aveau personalităţi foarte distincte, erau inteligente şi atrăgătoare. Probabil şi datorită acestei experienţe am ajuns să resping total ideea că femeile ar fi în vreun fel inferioare intelectual bărbaţilor. Aşadar, în acea epocă exista o intersecţie de cercuri care crea un mediu propice pentru mine: contactul cu tinerii scriitori din Braşov, contactul cu cei trei prieteni împreună cu care experimentam noi limbaje poetice, contactul cu prietenii mei de la "Şaguna" şi contactul cu prietenii prietenilor mei, de la liceul "Unirea", care păstrau, printr-un miracol inexplicabil, ceva din atmosfera de creativitate neîngrădită a anilor ’65 – ’70.

Pînă la urmă m-am mutat la liceul lor, atras de această magie. Dar m-am păcălit, fiindcă ei erau în anul terminal, învăţau pentru facultate şi nu prea aveau timp de pierdut. Iar după ce au plecat de acolo, m-am simţit foarte izolat şi trist. Ceea ce înseamnă că acel spirit magic care mă atrăsese nu avea nimic de-a face cu liceul propriu-zis: întîlnirea tuturor acelor oameni în acea clasă fusese pur şi simplu o întîmplare fabuloasă. Deja îmi venea să cred că visasem. Mă apropiam cu paşi repezi de cenuşiul trist, monoton, sufocant al anilor de facultate, petrecuţi în perioada cea mai sordidă a ceauşismului.

M.V.: Despre Al. Muşina şi despre rolul lui în ceea ce vă priveşte pe voi, Grupul de la Braşov, am dori să vă ştim opinia.

C.D.: Rolul lui Alexandru Muşina a fost, cum se spunea pe vremea aceea, "hotărîtor". Am menţionat deja efectul pe care l-a produs asupra mea la prima vedere: articularea şi volumul lui de cunoştinţe absolut impresionant stăteau în mod curios alături de spontaneitate şi de un stil direct şi relaxat, prietenesc, "democratic". Pînă la urmă am primit această întîlnire ca pe o revelaţie a libertăţii. Visam de ceva vreme să devin Pohet şi dezvoltasem acea nevroză egocentrică pe care preadolescenţii o iau drept marcă a destinului, dar undeva în fundul sufletului meu ezitam totuşi să cred, asemeni liderului încarcerat al minerilor din Valea Jiului, dl. Miron Cosma, că aş fi reîncarnarea lui Eminescu. Întîlnirea cu Sandu Muşina a avut un dublu efect: pe de o parte, m-a adus mai cu picioarele pe pămînt, revelîndu-mi că adevărata forţă a poeziei stă în viaţa noastră imediată, nu în reveriile "cosmice"; pe de altă parte, în mod contrar, mi-a dat sentimentul destinului: e drept, nu mă mai raportam la Eminescu, mă gîndeam mai degrabă la intersecţia "astrală" dintre Ezra Pound şi T.S.Eliot.

Prin asta am mai spus ceva important: întîlnirea cu Sandu a însemnat o totală schimbare de modele, de standarde intelectuale, de concepte, de sisteme de referinţă. El ne-a făcut să ne reinventăm, la o vîrstă încă foarte fragedă, cînd creierele noastre nu fuseseră cartografiate de ideologiile oficiale şi pseudo-oficiale (vezi, de pildă, protocronismul) ale epocii. El a dezvoltat în noi un mecanism al reflecţiei critice pe care îl puteam aplica în oricare domeniu, şi în raport cu literatura, şi în raport cu politica, ideologia sau discursul filozofic. Astfel, am învăţat să avem opinii nu doar în legătură cu manipularea comunistă la care eram supuşi, dar şi în legătură cu discursurile naţionaliste, cu exaltarea "subversivă" a lui Antonescu sau a legionarilor, cu exaltările misticoide ale ortodoxiştilor sau cu aspiraţiile culturale generice şi, în opinia noastră, inconsistente ale noicolatrilor. Acest exerciţiu al inteligenţei ne-a dezvoltat şi simţul moral: a început să ni se pară ciudat că unii pot fi şi poeţi ortodoxişti şi secretari de partid sau funcţionari ai cenzurii în acelaşi timp, că pot scrie, la aceeaşi maşină, poezie pură şi ode închinate partidului şi poporului, că se dedică, patetic, studiului originilor spiritului european, în timp ce navighează dibaci între supravieţuitorii vechilor elite interbelice şi mandarinii PCR, obţinînd poziţii confortabile şi burse de studii în străinătate.

 M.V.:  Am auzit multe lucruri despre maşscriism, dar e multă confuzie, nu se ştie nimic concret. Ce e, de fapt, maşscriismul?

C.D.: Maşscriismul reprezenta, înainte de orice, dorinţa noastră de a reprezenta ceva. De a contribui la istoria universală a poeziei. Modelul nostru erau, în mod evident, avangardele. Doream propriul nostru manifest şi visam la genul de dinamică literară dar şi, cum să-i spun, socială sau existenţială, din anii ’20 sau ’30. Termenul provenea de la versul "ca şi cum aş scrie" – cred că dintr-o poezie de-a mea. Ideea era că simţeam că mă mişc, respir, reacţionez ca şi cum aş scrie: o suprapunere între existenţă şi scris. Dar sensul nu era metafora textuală, nu era "totul este text", aşa cum s-ar putea greşit înţelege. Mai degrabă invers, încercam să exprimăm, probabil stîngaci şi relativ confuz, (asta ţine de farmecul vîrstei aceleia), descoperirea că scrisul este legat indisolubil de viaţa noastră, mai mult, că este o formă a vieţii. Era un mod de a injecta în mediul nostru patriarhal şi paralizat de cofrajul ideologiei comuniste o doză de spontaneitate şi de firesc, de încredere în propria personalitate. Am prescurtat caşicumaşscrismul în maşscriism – şi atunci şi sensul s-a schimbat, exprimînd mai degrabă o ezitare: m‑aş scrie, dar nu sînt convins că vreau s-o fac, fiindcă viaţa mea este mai importantă decît poezia, ea este adevărata poezie, şi punîndu-mă pe scris, încep s-o falsific. De altfel, acesta era nucleul reacţiei noastre faţă de o bună parte din poezia generaţiei ’80, scrisă în numele experienţei "personale", "spontane", "nealienate": ni se părea mult prea livrescă, prea greoaie, prea metaforizată, prea asemănătoare cu ceea ce se făcuse şi pînă atunci. Trebuie să subliniez, însă, foarte tare că acest "trăirism" nu avea legătură cu cel practicat în anii ’30 de generaţia lui Eliade. Nici unuia dintre noi aceste fanatisme autenticiste interbelice nu i-au spus prea mult. Modelele noastre erau poeţii americani, Şcoala de la Black Mountain, Şcoala de la New York, Renaşterea de la San Francisco.

M.V.: Cum aţi ajuns la Cenaclul de Luni? Ce vă amintiţi din/despre atmosfera de acolo, văzută prin prisma şi ochii unui elev? Cînd aţi citit pentu prima oară acolo şi cum aţi fost primiţi?

C.D.: Am ajuns la Cenaclul de Luni fiindcă am fost făcuţi pachet şi expediaţi de Alexandru Muşina. El era membru fondator al Cenaclului. Plictisindu-se în exilul său braşovean – de fapt pe vremea aceea făcea naveta zilnic la Întorsura Buzăului, unde, în stilul epocii, preda franceza într-un liceu agricol – şi simţindu-se, aşa cum spune în poemul său, Budila Express, precum Ovidiu printre sciţii cei îmbrăcaţi în blănuri, încerca să domine situaţia educîndu-şi mica lui curte de discipoli şi semnalîndu-le "egalilor" săi de la Bucureşti că n-a dispărut de pe terenul de joc. Ei bine, tocmai acest spirit de competiţie l-am simţit la Cenaclu. Era un mediu tensionat, efervescent şi viu, în care oamenii abia aşteptau să termini de citit ca să sară. Urma o înşiruire spectaculoasă de analize şi calambururi, de inteligenţă şi spirit ludic. Marius, Andrei şi cu mine am fost "pionierii", Simona a venit cu noi abia a doua oară. Am avut succes, şi probabil că asta a contribuit la imaginea feerică cu care am rămas în cap. Reacţia lor pozitivă se explica, presupun, şi prin altceva decît surpriza pe care le-o producea inventivitatea noastră literară. Era vorba de sentimentul că, în pofida politicilor culturale ale PCR, de spălare a creierului şi de ştergere a urmelor "liberalizării" începute în anii ’60, procesul totuşi continua, elevii de liceu se îndreptau, în mod spontan, spre această poezie. Asta le dădea încredere.

M.V.: Cum era Nicolae Manolescu la Cenaclul de Luni?

C.D.: Din păcate, eu unul n-am amintiri prea clare în această privinţă. La Cenaclul propriu-zis n-am fost, după cum am mărturisit deja, decît de două ori. Ţin minte că dl. Manolescu exercita o autoritate carismatică asupra tuturor. Cînd intervenea, spiritele efervescente se calmau imediat. Iar cînd vorbea, la urmă, respectul emana prin porii tuturor. Dar aceasta nu înseamnă că domnia-sa exersa o influenţă conceptuală directă şi semnificativă asupra celor prezenţi. În opinia mea, nimic din activitatea de critic a dlui Manolescu prealabilă întîlnirii sale cu Cenaclul nu anunţa noua orientare de care numele domniei-sale este legat astăzi. Cred că tinerii scriitori l-au făcut pe acest critic cu un instinct extraordinar să perceapă noii curenţi care străbăteau literatura Occidentului. Este adevărat, şi dl Manolescu le-a transmis ceva important: standarde de rigoare, de coerenţă intelectuală, preocuparea pentru acurateţea formală, pentru "profesionalismul" literar, şi deschiderea liberală de a accepta o varietate de formule estetice şi de a judeca textele în sistemul de referinţă care le este propriu. În acest sens, există o doză de îndreptăţire în a vorbi despre un "postmodernism românesc", fiindcă n-a fost un simplu import, ci o interacţiune între fervoarea de tip Flower Power a tinerilor formaţi în spiritul lui Mai ’68 şi acest liberalism estetic şi intelectual, tolerant şi sceptic, prin care dl Manolescu ducea mai departe tradiţia lovinesciană. O sinteză extrem de interesantă şi de originală, din care ambele părţi au avut de profitat.

Dar acestea sînt, vedeţi bine, reconstrucţii. Din păcate, am avut doar într-o foarte mică măsură relaţii directe cu dl Manolescu. Cînd am intrat în facultate, Cenaclul de Luni fusese suspendat. Eu am participat la Cenaclul "Universitas", condus de dl Mircea Martin, şi, inevitabil, am dezvoltat o relaţie personală mai degrabă cu domnia-sa. Pe de altă parte, dl Manolescu preda numai la Facultatea de limbi străine, la cei ce aveau româna ca specializare secundară – nu mă număram printre ei. În schimb, m-am adresat dlui Manolescu ori de cîte ori am avut probleme cu "autorităţile", şi în timpul facultăţii, şi după ce am terminat. Vedeam în domnia-sa, ca foarte mulţi dintre autorii tineri din epocă, pe unul dintre foarte puţinii cărora le păsa în mod real de soarta noastră şi care ar fi încercat să facă ceva ca să ne protejeze. Evident, şi dl Mircea Martin era unul dintre aceştia.

M.V.: Pe ce se ţine trăinicia grupului vostru, doar, în fond, sînteţi foarte deosebiţi ca oameni şi caractere?

C.D.: Există o teorie care spune că societăţile nu sînt ţinute la un loc de valorile asupra cărora oamenii sînt de acord, de "cultura publică minimală", ci de conflicte, de faptul că nu pot cădea de acord cu nici un chip asupra chestiunilor fundamentale. În cazul microgrupului nostru, teoria se verifică: ori de cîte ori minimum doi dintre noi sînt incluşi în aceeaşi dezbatere, regula este că între ei doi se va naşte cea mai intensă polemică.

M.V.: Despre antologia poeziei generatiei ’80. De ce a rămas unică pînă acum?

C.D.: De ce, în general, generaţia ’80 a rămas unică pînă acum? De ce valorile ei, (contra)cultura intelectuală şi politică pe care o propunea, au rămas marginale, în timp ce autori care se revendică de la "generaţia de aur" a anilor ’30, sau chiar fostele glorii ale acomodării confortabile la comunism ocupă centrul scenei culturale? Ţine asta pur şi simplu de faptul că societatea în care trăim este orientată spre trecut, că este parohială şi provincială, că nu este integrată încă pe deplin în libera mişcare europeană a ideilor? Poate că Generaţia ’80, prin autorii ei cei mai explorativi, a sărit prea în faţă. Pe de altă parte, canalele de difuziune şi de modelare a canoanelor culturale sînt controlate, în mare măsură, de reprezentanţii vechiului sistem, oameni care nu au nimic de propus, dar care domină aparatul cultural, fiindcă acesta rămîne el însuşi neschimbat în resorturile sale fundamentale şi este normal ca tot cei ce-l cunosc ca pe propriul lor buzunar să-l poată folosi cel mai bine.

Esenţială ar fi, pe de altă parte, schimbarea sistemului de învăţămînt, a modului în care e predată literatura, a sensului care i se dă acesteia în ansamblul educaţiei. Fiindcă, pentru a asimila mesajul Generaţiei ’80, nu ajunge să introduci în manuale cîteva dintre operele reprezentanţilor ei. Asta e prea puţin. Este vorba despre o asimilare a valorilor ei liberale şi critice în modul însuşi de a preda literatura, de a înţelege literatura ca un fenomen de comunicare, cu o foarte importantă funcţie civilizatorie. În bună măsură, în şcoli, literatura este astăzi principalul resort al naţionalismului. Or, partida este cîştigată în momentul cînd educaţia literară va deveni civică şi liberală, capabilă să stabilească un raport civilizat între emoţii şi idei, să modeleze pasiunile şi să propage toleranţa prin stimularea capacităţii de empatie. Predarea literaturii este un element esenţial al educaţiei pentru o gîndire critică, raţională, autonomă, tocmai fiindcă aici putem ajunge să ne exprimăm/identificăm emoţiile cele mai intime, să le distingem între ele şi să le distingem, mai departe, de discursul argumentativ. Una dintre marile probleme ale societăţii româneşti este promiscuitatea dintre idei şi emoţii, dintre principii şi reacţiile viscerale, or asanarea spaţiului public nu se poate face fără o profundă, complexă şi inteligentă educaţie a exprimării. Tocmai în acest punct, o pătrundere a limbajelor Generaţiei ’80 în sistemul de educaţie ar putea avea efecte dintre cele mai benefice şi, aş îndrăzni să spun, imediate.

M.V.: Sînteţi un radical deadevă şi aceasta se vede din tot ce scrieţi şi faceţi. Cînd aţi simţit această trăsătură devenită, iată, stare de spirit?

C.D.: Depinde de ce înţelegem prin radicalism. Nu cred că sînt radical în sensul avangardei clasice – simpatia mea de tinereţe pentru ea s-a atenuat. Nu cred că trebuie să delirezi în numele unei viziuni apocaliptice a viitorului. Sensul radicalismului, pentru mine, este o angajare personală, un mod de a cere în primul rînd mai mult de la tine însuţi (mai multă luciditate sau coerenţă, de exemplu), decît de la ceilalţi. De altfel, atitudinea dominantă a volumului la care faceţi referire, Deadevă, este una ironică, sceptică, relativistă, valorile pe care le propune volumul sînt cele familiare şi chiar familiale, burgheze. Doar experimentul formal poate părea radical, în raport cu contextul poetic imediat. Dar această formă reprezintă nu o opţiune "revoluţionară", ci efortul de a adapta valorile "conservatoare" ale intimităţii şi confortului la o lume aflată într-un proces de rapidă diversificare şi accelerare. Cu alte cuvinte, trebuie să înveţi să te mişti foarte repede, ca să poţi recompune starea de reverie reflexivă înăuntrul unui univers dinamic prin excelenţă.

Aşadar, în nici un caz nu e vorba de acel radicalism care înseamnă adoptarea unei atitudini extreme, violente, în numele unui presupus adevăr pe care numai tu l-ai deţine. Isteria mistică îmi este la fel de antipatică indiferent că este vorba despre inerţia ortodoxismelor interbelice sau de resuscitarea penibilelor saturnalii ale anilor ’60, care amestecau cultul unor "revoluţionari" de tip Che Guevarra (un asasin fanatic cu nimic mai breaz decît contemporanul Bin Laden) cu expansiunile cosmice yogine. Pot să spun că sînt radical împotriva radicalismului, din acest punct de vedere. Dar poate că atitudinea mea, care valorizează simţul comun, caracterul rezonabil, liberalismul sceptic, poate părea "radicală" faţă de convingerea încă dominantă la noi, nutrită de cei mai craşi semidocţi şi de cei mai rafinaţi esteţi, că poezia este un delir divin, un orgasm celest.

M.V.: Ce rol are socialul pentru poezie şi, mai ales, pentru poezia dv.?

C.D.: Sincer, simt că nu pot vorbi despre "social" – este un cuvînt care nu-mi spune mare lucru. Cred că-l foloseam înainte de 1989 pentru a vorbi, pe ocolite, de impactul politic al literaturii. Cu politica, da, cred că poezia are legături prin origine şi prin natură. Cîmpul politic este cel în care jocul dintre raţiune şi pasiune are implicaţii incalculabile asupra vieţii fiecăruia dintre noi. Or, tocmai aceasta este sfera în care acţionează poezia: aceea a întrepătrunderii raţiunii cu pasiunile sau, altfel spus, a raţiunilor minţii cu raţiunile inimii. Pur şi simplu despre asta este vorba: ceva ce era binecunoscut deja de autorii secolului al XVII-lea. Nu mi se pare că este ceva de inventat aici – problema este asta: cum poţi stăpîni pasiunile, astfel încît ele să nu distrugă civilizaţia? Cum poţi educa raţiunea astfel încît să nu devină un instrument, pe cît de banal, pe atît de periculos, al frustrărilor şi fantasmelor dezlănţuite? Poezia are de-a face cu politica fiindcă ea reprezintă o faţetă a artei de a stăpîni şi supune forţa, puterea brută a imaginarului. Mai mult decît atît: ea reprezintă un depozit multimilenar de experienţă în privinţa observării patologiei imaginarului. O asemenea acumulare nu poate fi ignorată de nici o civilizaţie, oricît de sofisticată tehnologic. Este absurd să-ţi închipui că o asemenea moştenire culturală poate să devină caducă, numai fiindcă s-ar fi schimbat "tipul de societate". Oricît ar evolua mediile de comunicare, ele nu modifică principiul conform căruia civilizaţiile au datoria esenţială de a se prezerva pe ele însele, şi deci de a reţine şi transmite toate strategiile posibile de deviere şi control ale violenţei. Sub aspect politic, literatura în general, poezia în special codifică o străveche înţelepciune legată de conţinerea nebuniei distructive, a fanatismului orb. Şi despre modul în care pasiunile cele mai intense pot fi puse în slujba unor principii constructive şi lucrative.

M.V.: Aş putea spune că poezia dv. e rezultatul radicalizării unor discursuri poetice radicale, cum ar fi neoantropocen­trismul şi poezia cotidianului. Dacă Muşina punea în prim-planul teoriilor sale poezia, fie ea şi a cotidianului, la dv. mai importantă e viaţa, realul…

C.D.: Da, nu vă contrazic, în bună măsură literatura pe care am scris-o îşi propunea să radicalizeze discursuri poetice anterioare, printre care, evident, şi cel al prietenului şi "profesorului" meu Alexandru Muşina. Dar această radicalizare nu este urmarea unui impuls spontan, schimbarea nu vine dintr-un preaplin de energie biologică. Dimpotrivă, şi Sandu Muşina şi alţi prieteni ai mei din Generaţia ’80 mi se par mult mai energetici şi mai vitali decît mine. Îmi amintesc, de exemplu, cum, pe vremuri, Sandu a făcut în faţa mea şi a lui Andrei Bodiu 100 de flotări – o performanţă de care eu n-am să fiu niciodată în stare. Aşadar, dacă la mijloc nu este energia mea spontană, înseamnă că "viaţa" şi "realul" despre care vorbiţi sînt, într-o importantă măsură, nişte produse ale minţii. Deci ar fi fals să spun că văd o opoziţie abruptă între "teorii" şi "viaţă". În orice caz, pe vremea cînd gîndeam aşa, cînd susţineam că poezia ar trebui să fie expresia directă a vitalităţii (cultivam, adică, un nietzscheeanism confuz, la mîna a treia, în stilul celui mai faimos semidoct febricitat al celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, răposatul Allan Ginsberg), ceea ce scriam era mult mai artificial, mai preţios, mai rigid decît este acum. Uităm prea adesea un adevăr care era monedă curentă printre criticii noştri importanţi din perioada interbelică – spontaneitatea şi firescul sînt în primul rînd produsele inteligenţei şi civilizaţiei, nu ale instinctului "sălbatic".

M.V.: Toate cărţile dv. de poezie pot fi considerate experimentale. Aceasta e o urmare a aceluiaşi radicalism?

C.D.: Cred că v-am comunicat cîte ceva în legătură cu sentimentele mele ambivalente faţă de conceptul de "radicalism". Asocierea lui cu "experimentul" mă satisface, în măsura în care ne îndepărtează de reprezentarea curentă a radicalului ca fanatic agresiv, ca "nebun al Domnului". Dacă prin "radicalism" înţelegem efortul de a dezvolta pînă la capăt anumite premise, cum ar fi cele ale personalismului, biografismului, colocvialismului în poezie, atunci eticheta devine aproape suportabilă. Totuşi, trebuie să vă spun că nu sînt perfect împăcat nici cu noţiunea de "experiment". Mi se pare în bună măsură inadecvată. Nu cred că e cine ştie ce inovaţie să foloseşti ritmuri şi structuri ale limbii vorbite, după, să spunem, e.e.cummings. Nu pun preţ pe această latură "experimentală", "inovatoare" a poeziei mele. Ceea ce vreau să fac este să dau substanţă şi naturaleţe unei lumi care, în operele experimentaliştilor, este un simplu proiect abstract. Marile revoluţii în limbaj s-au consumat, sînt în urma noastră. Nu se mai pot forţa decît uşi deschise. Desigur, poţi avea satisfacţia meschină de a fi primul care face "asta" în România sau în Republica Moldova. Dar dacă te iei în serios ca poet, dacă vrei să propui ceva într-un cadru mai aerisit, european, atunci miza trebuie să fie în altă parte. Este vorba pur şi simplu de a transforma poetica avangardei şi experimentalismului, dintr-un continuu manifest, dintr-un continuu proiect, într-un mod de viaţă efectiv, într-un stil de viaţă. Şi, totodată, este vorba de a regăsi atitudini şi valori pe care ideologia experimentalismului le-a refulat. Cum ar fi relevanţa şi forţa morală a literaturii, capacitatea acesteia de a deveni un vehicol al ideilor-forţă (ca pe vremea lui Tolstoi şi Dostoievski), relevanţa şi îndrăzneala publică, idealul eroic al clasicismului, încrederea în libertate, atît sub aspectul ei intelectual, cît şi sub cel al liberei întreprinderi. Cu alte cuvinte, aş vrea să pun aceeaşi energie şi pasiune a avangardei istorice sau chiar a prolectultismului, în sprijinul a ceea ce Friedrich Hayek numeşte "Constituţia libertăţii", în sprijinul unei societăţi a riscului şi a întreprinderii private, în care oamenii să aibă încredere în puterea competiţiei cinstite de a institui o ordine larg satisfăcătoare.

M.V.: Una dintre temele majore din poezia dv. e prietenia. Ce şi cît înseamnă pentru un scriitor prietenii şi prietenia?

C.D.: Pentru mine au însemnat foarte mult. Dar cred că în a trăi experienţa puternică a unui grup constituit pe afinităţi intelectuale sau afective există şi un anume risc. Atunci cînd te simţi prea bine într-un asemenea mediu, cînd el se identifică pentru tine cu o reprezentare vie a utopiei "bunei societăţi", rişti să devii un frustrat profesionist, absorbit în a acuza la nesfîrşit "indiferenţa", "egoismul", "cinismul" societăţii. Or, experienţa fundamentală a maturităţii este să realizezi că societatea umană este prin natura ei altceva decît familia ta sau decît grupul de prieteni din care faci parte. Noi ne-am maturizat într-un regim aberant, care avea în centru tocmai această confuzie tragică: aşa cum s-a mai spus, Ceauşescu era un individ pre-urban, care îşi închipuia că poate conduce o ţară industrială din secolul XX cu mijloacele cu care ţăranul îngrijeşte de gospodărie. E adevărat, grupul/grupurile de prieteni avea/aveau funcţia unui spaţiu securizant, a unui spaţiu de refugiu şi – implicit – de rezistenţă (sîntem prea înclinaţi să opunem refugiul şi "evaziunea" rezistenţei – în lumea naturală, iepurii se ascund tocmai fiindcă încearcă să supravieţuiască, deci să reziste). Fără prietenii mei, cei pe care i-am evocat aici, dar şi alţii, nescriitori, nu ştiu cum aş fi putut suporta lumea abjectă a comunismului ceauşist. Dar astăzi trebuie să ne eliberăm de ideea că asemenea relaţii intime, prieteneşti, pot să fondeze o societate mare şi complexă. Demersurile noastre literare trebuie să prevină derapările care s-au petrecut în alte părţi, care au transformat literatura într-o nesfîrşită văicăreală împotriva "banilor", "capitalismului", a "pieţei libere". Lumea care se naşte nu trebuie respinsă, închisă într-un sistem de idei fixe, de clişee ideologice – această lume trebuie înţeleasă în complexitatea ei. Literatura trebuie, aşadar, atît să păstreze acest sens profund al prieteniei, cît şi să tempereze crizele de disperare ale celor care descoperă adevărul elementar că nu putem trăi cu toţii într-o frăţietate nediscriminată, într-o sărbătoare continuă – ci că sîntem responsabili în cea mai mare măsură pentru noi înşine, pentru, vorba Constituţiei S.U.A., "fericirea" noastră.

M.V.: Pe lîngă poezia "autobiografică" sau hiper-realistă cu eul poetic identificabil cu eul scriitorului, alt tip de poezie dominant la dv. e poezia în care eul poetic e altcineva, cineva care cu siguranţă nu e autorul, unde personajul e foarte natural, de parcă ar vorbi fără ajutorul scriitorului. Ce simţiţi cînd priviţi prin ochii personajelor, să zicem femeia din "O femeie tînără spune", sau "Vasile" din Balamuc?

C.D.: Evident, încerc în acest fel să simt altceva decît simt în calitatea mea de "eu însumi". Explicaţia interesului meu pentru monologul dramatic se poate lega de răspunsul la întrebarea precedentă. Spuneam mai sus că poezia este, în egală măsură, atît afirmarea ireductibilităţii prieteniei, cît şi a limitelor ei "fatale". Prietenia, altfel spus, este centrală în lumea mea, dar lumea mea nu este, neapărat, în centrul Lumii cu L mare – există în lume şi altceva decît prietenia şi afecţiunea. În secolul al XVIII-lea, sesizarea acestei "indiferenţe" a lumii în raport cu fiinţa umană a reprezentat una dintre cele mai importante experienţe emoţionale – şi deci literare. Voltaire spunea, la un moment dat, că soarta tragică a omului nu impresionează mai mult universul decît soarta şobolanilor de pe un vapor care se scufundă. Acesta era modul patetic de a sesiza că nu poţi atribui cu impunitate intenţiile şi aspiraţiile tale universului în ansamblu. În sensul reflecţiei şi sensibilităţii morale, însă, însemna o recuperare a stoicismului antic, care era ştiinţa de a rămîne imperturbabil în faţa unui univers instabil şi imprevizibil. O formă, adică, de "ieşire din tine", care dă măsura civilizaţiei. Ei bine, poeziile "cu personaj" reprezintă asemenea exerciţii de distanţare – sînt forme de a realiza o impersonalitate personalizată, ca să spun aşa. A te transporta în altă perspectivă reprezintă – spun asta tot în spiritul moralei stoice pe care am evocat-o deja – un leac împotriva angoaselor şi nevrozelor. Adică, o alternativă la toată acea linie de evoluţie a modernităţii care sacralizează nevrozele şi angoasele.

M.V.: Deşi ultima dv. carte de poezie publicată, "Deadevă", e un experiment deosebit de radical, carte în care e exploatată o combinaţie mai puţin obişnuită dintre oralitate şi limbajul scris, se mizează iarăşi pe autenticitate, ca-n "Efebia" sau "Spălîndu-mi ciorapii". Ar fi o întrebare despre următoarea dv. carte de poezie, care, bănuiesc, se scrie.

C.D.: Nu, din păcate nu se prea scrie. Proiectele mele prioritare ţin de alte genuri. Însă mă gîndesc cu seriozitate că, în momentul cînd aş reveni la poezie, mi-ar plăcea să scriu un gen de poeme-conversaţie de o politeţe ostentativă – puţin în spiritul secolului clasic –, în care ironia cea mai muşcătoare trebuia îmbrăcată întotdeauna în hainele unei perfecte sociabilităţi şi ale unei infinit de subtile deferenţe. Ar fi un fel de contrapondere la figuraţia plebee din Deadevă.

M.V.: Cum vă par scriitorii şi mai ales poeţii tineri? Cum vedeţi poezia viitorului apropiat?

C.D.: Întrebarea dumneavoastră mă forţează, cumva, să mă plasez în poziţia unui "adult" faţă de "tineri". Într-un fel, mi se pare normal să fac asta – ţin să-mi afirm convingerea că la 35 de ani oricine se află în deplinătatea facultăţilor mintale trebuie considerat o persoană adultă. Astfel încît nu sînt dispus să accept ifosele paternaliste ale nimănui, tutuiala nesimţită care ţi se aplică pe motive de "vîrstă" sau aerele de superioritate ale celor ce se cred legitimaţi de o "bogată experienţă de viaţă". Într-o democraţie funcţională, persoanele mature sînt virtual egale şi îşi datorează acelaşi respect. Din punctul meu de vedere, ceea ce primează în relaţiile publice este obligaţia acestui respect reciproc: dacă principiile noastre sînt clare şi împărtăşite, atunci este evident că sîntem egali în raport cu ele; dacă principiile noastre sînt eterogene, incomunicabile sau incomparabile, înseamnă că stăm pe un butoi cu pulbere şi este cu atît mai necesar să avem un mod de raportare reciprocă prudent-echitabil, profilactic-"egalitar", lipsit de afirmarea agresivă a priorităţilor şi privilegiilor de orice fel – incluzîndu-le aici şi pe cele bazate pe vîrstă.

Dacă simt asta în raport cu cei "mai bătrîni", mi se pare firesc să aplic regula şi celor care sînt mai tineri decît mine. Îi consider egalii mei, fiindcă indiferent cît a realizat fiecare dintre noi pînă în acest punct, ceea ce contează pentru oamenii cu adevărat creativi este ceea ce vor realiza de aici încolo, pe asta sînt concentraţi şi asta îi aduce într-o condiţie de egalitate, într-o poziţie de start în competiţie. Aşadar, cred că nici "tinereţea", nici "bătrîneţea" nu au handicapuri sau privilegii inerente şi că ne aflăm într-un moment de transformare generală, în care generaţiile sînt, cu atît mai mult, aduse în acelaşi plan.

În ceea ce priveşte poezia viitorului apropiat – lucrul care aş dori să se întîmple ar fi diminuarea cantităţii de văicăreală, de autocompătimire, reducerea cotelor de condamnare a "politicii" şi "societăţii de consum" (toată această "critică socială" de trei parale, care nu face decît să zornăie la infinit două-trei idei primite de-a gata), ca şi temperarea unor elanuri misticoide care ţin, de atîtea ori, de neputinţa de a înţelege complexitatea. Îmi doresc asta fiindcă tot acest "kitsch acru" are, pe termen lung, o funcţie corozivă pentru cultură. Şi pentru că îmi asum complet ideea lui Carl Popper că pesimismul este cel mai mare duşman al democraţiilor.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova