Uşa de hârtie

Dacă tânăra editură Aula încearcă să se impună cu unele titluri ce scandalizează cumva, adică scot din amorţire literele româneşti, o altă editură, Paralela 45, începe să devină una care clasicizează  experimentul. Mai multe cărţi care au apărut la această editură s-au remarcat printr-un suflu proaspăt, cu toate că nu au căutat cu tot dinadinsul expresia scandaloasă. Poate e vorba de viziuni editoriale diferite sau de un concurs de împrejurări, dar, oricum, ambele tipuri de apariţii editoriale se completează reciproc, ambele tipuri de scriitură au fost comentate şi în presa culturală din Basarabia atunci când experimentul sau scandalul au avut suport valoric.

Volumul de poeme, Ideile bursuce, al lui Iulian Băicuş, apărut la finele anului trecut, la editura Paralela 45, se înscrie în "strategia" editurii nu numai prin titlul său а rebour, ci şi prin instituirea unei tonalităţi generale echilibrate şi, totodată, printr-o infuzie substanţială de inovaţie, ce încununează şi cristalizează unele tendinţe începute mai de mult.

Cartea conţine şi o prefaţă, de fapt un profil scris de Ion Bogdan Lefter, în care în doar câteva trăsături sumare, aşa cum ne-a obişnuit şi cu alte scrieri, prezintă biografia imediată a tânărului cu ochelari şi detectează, la fel de sumar şi exact, datele esenţiale ale poeziei colegului de catedră, dar şi o posibilă evoluţie a poeziei lui Iulian Băicuş, bănuind nişte resorturi abia punctate în volumul recent.

Una dintre primele trăsături ce se desprind la lectura textelor este dorinţa nestăvilită a autorului de a deschide cât mai larg porţile poeziei, de a înlătura toate barierele în calea cuvintelor şi imaginilor. O astfel de abordare a artei pune accentul pe tot ce ţine de convenţia ei. Iulian Băicuş nu obscurizează discursul, închistându-l în nişte tipare strâmte, cum fac alţi poeţi, pentru a crea profunzimi veritabile sau false, ci, dimpotrivă, oferă cât mai multă transparenţă, democraţie, îi descrie, cu maximă dărnicie, convenţiile şi gratuităţile. Cu alte cuvinte, poezia lui Băicuş e ca şi cum însoţită şi de un ghid extins. Arta contemporană nu mai e sedusă de păstrarea unor mistere sau a unui "adevăr al vieţii". Ea operează conform principiului: dacă arta e convenţie, atunci convenţie să fie. În timp ce provocarea artistică de tip clasic, de la folclor la modernitate, era preocupată de exagerarea anumitor fobii umane sau de a le sublima, textul postmodern pur şi simplu le ignoră. Dacă arta postmodernă e mai puţin implicare afectivă, ea nu are altă alternativă decât să scoată în prim plan ironia şi tot ce se referă la detaşarea de obiect, să reliefeze trăsăturile convenţionale, aţa albă a cusăturii. Al. Dumas-tatăl a avut grijă să zugrăvească cât mai veridic evadarea Contelui Monte Cristo. Astăzi puşcăriaşii evadează – în artă – cu duiumul fără ca autorii să se obosească prea mult cu veridicitatea. Contează senzaţia. Arta e mai puţin spectacol, e mai mult spectaculozitate.

În acest context apare interesul exacerbat pentru procesul artistic, pentru facere. Are loc o înlocuire a produsului final prin proces. În trecut, procesul era considerat ceva neinteresant, trivial, periferic sau chiar un domeniu privat în care accesul era interzis. Astăzi o astfel de perspectivă nu mai  este insolită. Arta literară înglobează totul.

Iulian Băicuş acceptă aceste reguli ale jocului şi îşi caută o nişă a sa în care vocea să se facă auzită. Tonul este deschis-glumeţ: "Numai eu râd de cititorii mei, cei care nu pot înţelege nimic, închişi într-o cutie de tablă/ Plină cu suc de tomate" (Salata de legume).

Pe de altă parte, se remarcă la Iulian Băicuş un univers suprasaturat, burduşit de obiecte. Câmpuri lexicale întregi migrează în poezia autorului bucureştean, lucru care se repercutează asupra proporţiilor poeziilor sale. Pagina este plină, iar poemul, aglomerat, nu sufocat,  se poate întinde pe mai multe pagini. Având aceste date, dar şi altele, Iulian Băicuş şi-l ia drept maestru pe Mircea Cărtărescu din perioada când scria Totul. Este vorba de aceeaşi foame de obiecte, de acelaşi temperament de a integra în poezie un univers obiectual enciclopedic (dar şi a rescrie pagini cunoscute din literatura română). Iulian Băicuş nu ascunde "obiectofagia" sa, ci, de o manieră tipic postmodernă, o mărturiseşte franc: "Am visat întotdeauna să înregistrez în poem obiecte" sau mai încolo: "Un text cu serii infinite de obiecte ce se reflectă în alte obiecte" (Salata de legume). Privite din acest punct de vedere, poemele sunt adevărate comori lexicale.

Poezia optzecistă a tins, cu anii, spre o esenţializare a limbajului, adoptând formule concise şi directe. Însuşi Mircea Cărtărescu spunea într-un interviu că renunţă în mare parte la poezia pe care a făcut-o în anii ’80, o poezie caracterizată la fel prin verbiaj. Poeţii mai tineri nu mai sunt atraşi în aceeaşi măsură de realitatea concretă, nu mai depun patos atunci când o descriu. Aceştia se delimitează de optzecişti tocmai prin abordarea unei atmosfere mai degajate, se orientează mai mult, ca să zic aşa, spre un obiect de fundal. Ei creează o reverie lexicală, impregnată, ca şi a predecesorilor, de intertextualitate. Cu toată devierea lor spre story, rădăcinile cele mai apropiate şi mai importante ale acestei poezii se află în poezia optzecistă.

Densitatea mare pe centimetru pătrat a obiectelor nu reprezintă pentru Iulian Băicuş un capriciu, un scop în sine. Obiectele sunt purtătoare de mesaje, de mărci stilistice sau corpuri ale ideilor. În lumea ticsită cu obiecte îşi face loc o altă lume, paralelă, cea a ideilor (bursuce), multe dintre care se referă chiar la artă, scris, creaţie, poezie. Acestea nu sunt ideile lui Platon care convertesc obiectele. Totuşi ele au o relevanţă, întrucât un ton descriptiv obiectual riscă să cadă în reportaj şi monotonie. Bunăoară, în Podul de piatră poetul parcă ar începe o descriere ordinară a unor flori de cireş: "Flori de cireş curg pe pârâul disperărilor noastre./ Nici o floare nu seamănă cu cealaltă, graţioasă,/  Dansând deasupra valurilor, ca o lebădă". Apoi se produce o uşoară schimbare de macaz: "Privind apele niciodată aceleaşi/ curgerea lor fură cu ea florile din pupilele mele" ca în final să se ajungă la fondul problemei care e altceva: "Am ştiut din totdeauna că ideile şi imaginile unui poem/ Trebuie să fie aidoma florilor de cireş./ Cât aş dori să prind într-un instant poem,/ Un poem-instantaneu, delicata curgere a acestor dalbe peţioluri spre Nimic!" Un poem nu poate pretinde la o viaţă mai lungă decât cea a unor flori de cireşi. (Idee care este ilustrată în alte poeme, cu alte imagini). Drama artistului este schiţată delicat, într-un limbaj impersonal.

Atmosfera de basm, cu acorduri intertextuale – care este şi a lui Iulian Băicuş – imprimă textului o alură arhaic-postmodernă. E ca o încercare de a rescrie naraţiunile Şeherezadei într-un registru postmodern-computerist. Aceşti poeţi merg dinspre ironie spre ludic, dinspre auto-reflexivitate spre o reflexivitate de ordin general, dinspre implicarea afectivă spre o detaşare şi  imparţialitate, dinspre legile artei spre convenţiile acesteia.

 O poezie care construieşte nesfârşite turnuri-Babel de cuvinte nu poate să nu apeleze la unele rime, în măsura în care o poezie de ultimă oră are nevoie de această susţinere fonică. Adevărul e că rimele îţi oferă multiple ocazii de a împerechea şi alătura cuvinte cu efecte neaşteptate asupra conţinutului poetic: "Doar scamatorul cu mustăţi de argint, ca şi iepurele/ Pe care îl extrage dintr-un joben din mătase ruginie/ E privit de o femeie sută la sută din catifea, cu sâni sută la sută din lână/ Şi cu coapse uriaşe de smântână" (Cabinetul de cristal). Rimele ajută stilul "neserios", săltăreţ şi jucăuş al  autorului.

Mai există o coordonată specifică viziunii "narative" a lui Iulian Băicuş. Tot furnicarul este privit de undeva de sus, de la o altitudine apreciabilă. De aceea în unele poeme autorul Ideilor bursuce adoptă figura de "zburător", de spirit care se roteşte deasupra domeniilor asemenea unei acvile. Perspectiva este programată: "Eu sunt mai presus de fire, sunt un Zeppelin al Revoluţiei Roşii,/ (…)/ Privesc din stratosferă trupurile înşirate pe caldarâm/ (…) / Eu mă pogoram, fără trup, pe umerii măturătorilor" etc. (Al doilea cântec general). Optica lui Hyperion, distanţarea nu sunt altceva decât relaţia cu textul, relaţia dintre creator şi creaţia sa. Modelul e cunoscut: tot ce se întâmplă în lumea textului este strict supravegheat, dar supravegherea are doar de departe o înfăţişare dumnezeiască sau mistică, mai degrabă caracterul ei este burlesc: "Nu-ţi fie teamă, cititorule, dacă vei călca pe o aspidă sau pe un scorpion,/ îngerii textului te or apuca de subsuori şi te vor ridica în grădină,/ unde se întâlnesc toţi poeţii, la cafenea, "La «Amicii Textului»" (Alchimia textului).

Poezia lui Băicuş este sută la sută  emanaţie a lecturilor sale făcute din autori şi lucrări variate. Dar este şi o literatură a tinereţii celei mai fragede când tot ce atingi se transformă în cuvinte iuţi şi rostogolitoare. Iulian Băicuş face o poezie vivace ( locvace, cum o numeşte Ion Bogdan Lefter), în ciuda faptului sau cu regretul că din dubla viziune, despre care aminteşte în Cabinetul de cristal, rămâne mereu doar cu imaginea lumii de hârtie.

Este o sarcină dificilă, chiar imposibilă de a cita din Băicuş, din poemele sale fluvii. Foarte multe nume, repere culturale şi tehnologice, geografice şi farmacologice. O simplă enumerare ar umple spaţiul cronicii. Ca de altfel, citarea integrală a unui singur poem. Totuşi voi risca să reproduc un mic fragment, în care, mi s-a părut, arta lui conţine toate componentele: cuvinte-realii, butaforie, admiraţie pentru figura unor mari creatori, suavitatea poeziei însăşi a lui Iulian Băicuş: "Martie a sosit la capătul podului …"/ Mi-ai întins poezia copiată din Ezra Pound,/ De ziua mea, cu mersul tău de gheiko / Cu paşii mici, adunaţi, treci prin holul Facultăţii de Litere./ Ramurii piersicilor şi ramurii caişilor sunt plini de  florile putrede/ În care au pierit zemoasele fructe şi milioane de muşte albastre/ Bâzâie peste Palatul celor o Mie de Porţi/ În spatele cărora doarme, tăcută, uriaşă felină/ Marea Poartă de Jad a Poeziei lui Ezra" (Poezia podului de la Ten Şin).

Mai mult decât promiţător acest volum de poezii al lui Iulian Băicuş. Te poţi plimba prin el ca printr-o imensă bibliotecă, dar poţi şi să guşti din "combustia" poetică a unei singure cărţi.

1