Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 10-11 (108-109), octombrie-noiembrie : Meridian : : Andrei Bitov: 'Absurdul face parte din fiinţa Rusiei'

Meridian

Andrei Bitov: 'Absurdul face parte din fiinţa Rusiei'

Die Zeit: Domnule Andrei Bitov, există un neobişnuit şi foarte original "registru" de responsabilităţi atribuite unor ţări în această lume: Franţa este responsabilă de intelect/de minte, Germania se îngrijeşte de inimă, iar Rusia păzeşte sufletul acestei lumi.

Andrei Bitov: Voi continua şi eu în acelaşi registru, cu precizarea că mie îmi este mai apropiat domeniul lingvistic. Aşadar: limba engleză ş verbul, limba germană ş subiectul, limba rusă ş  adjectivul... Revenind la un ton mai serios, trebuie să mărturisesc că în ultimul timp, când am şi fost foarte bolnav, m-am gândit destul de mult la Rusia. S-a răspândit ideea, însuşită de majoritatea, că Rusia este o ţară înapoiată. Nu e adevărat. Rusia este mai curând o ţară-precursoare, o ţară care demonstrează acum condiţia pe care o va avea lumea de mâine, globalizată. Oamenii din ţara mea sunt pregătiţi să se înfrunte şi cu ceea ce încă nu a fost formulat cu claritate...

Die Zeit: Rezultă din ceea ce spuneţi că Europa trăieşte o "viaţă consumată", pe când Rusia are în faţă o viaţă neîncepută?

A. B.: Şi Rusia şi-a consumat mai multe vieţi, fiind nevoită să înceapă de multe ori de la zero. Însă zero este o cifră bună: energia creşte în putere începând de la zero.

Die Zeit: Cum vă simţiţi în plan istoric - obosit sau plin de viaţă?

A. B.: Mă simt epuizat, mai ales când mă gândesc că abia am încheiat o confruntare foarte dificilă cu o boală cum este cancerul. Cred că am o condiţie fizică care se aseamănă foarte mult cu aceea a ţării mele.

Die Zeit: Şi Rusia a învins cancerul?

A.B.: Cred că numai Rusia putea să învingă socialismul. Rusia, care e o ţară sălbatică şi necivilizată, n-a putut să stea mult timp în acest corset. Şi cum cineva pe lumea aceasta trebuia să treacă şi prin experienţa socialismului, noi, ruşii, ne-am asumat această aventură.

Die Zeit: Vă mulţumim mult.

A.B.: Sperăm să fie de învăţătură şi pentru alţii... Să ne amintim că sunt lucruri mai vechi decât Europa. De pildă, China şi India. Ruşii se află la mijloc, între civilizaţia/cultura indo-chineză şi cea europeană. Asta explică într-un fel situaţia actuală, când trăim în epoci istorice diferite... Vă amintesc un proverb georgian: când întorci o turmă de oi într-o direcţie opusă, ultimul berbec din această turmă devine primul. Cred că Rusia are nevoie acum de nişte schimbări în trepte, făcute cu multă consecvenţă, şi nu sunt deloc recomandabile schimbările bruşte şi totale.

Die Zeit: Pentru care din epocile trecute în istorie aveţi o nostalgie?

 A.B.: Nu poţi alege aşa ceva, trăieşti şi mori într-o anume epocă. Se mai spune că poţi iubi cu adevărat doar ceea ce cunoşti. Eu iubesc epoca lui Puşkin.

Die Zeit: Când v-aţi născut, în 1937, la putere se afla Stalin, iar când s-a prăbuşit imperiul sovietic aveaţi trăită, cum se spune, o jumătate de viaţă. Ce simţiţi astăzi când vă gândiţi la Uniunea Sovietică?

A.B.: Eu n-am fost un "acţionar" al lumii sovietice, însă întotdeauna mi-am recunoscut o anume legătură cu imperiul rus. Şi această pierdere îmi provoacă încă destulă durere. Pentru mine nu a existat nici un fel de putere sovietică, totul a fost o minciună. Puterea sovietică a funcţionat doar pentru a salva imperiul după primul război mondial. Totalitarismul a fost ca un sloi de gheaţă care a permis păstrarea, conservarea imperiului. Iar oamenii, indiferent în ce mediu trăiesc – în tranşee sau în camerele unei închisori - au capacitatea de a însufleţi, de a umaniza aceste locuri, construind chiar relaţii umane. La fel a fost şi în imperiul sovietic, un imperiu care s-a menţinut în ultimii săi ani numai datorită vodcii şi a unei foarte originale forme de bazar. Acesta a fost "imperiul bunătăţii" noastre, un imperiu după care mai suntem încă nostalgici.

Die Zeit: Unde a dispărut energia aceea uriaşă pe care o demonstra imperiul sovietic?

A.B.: Presiunea ideologică asupra maselor a fost puternică şi neîndurătoare. Creduli, oamenii şi-au investit sufletul şi credinţa în acel sistem, dar au fost minţiţi. Nemţii ar trebui să înţeleagă bine acest lucru, pentru că şi ei sunt idealişti. Principala crimă a Uniunii Sovietice a fost aceea că s-a împotrivit unui idealism normal, firesc al omului.

Die Zeit: Dar există şi opusul acestui idealism, absurdul care s-a instalat în Rusia. Pentru Franţa absurdul este o chestiune elitară şi există doar pentru a fi discutat la o ceaşcă de cafea, pe când în Rusia absurdul este peste tot.

A.B.: Aveţi dreptate, cred că absurdul face parte din fiinţa Rusiei. În Rusia absurdul nu se leagă de experiment sau de vreo cercetare în laborator, aşa cum se întâmplă în alte părţi, ci este un dat al realităţilor noastre. Pentru mine, de zona absurdului ţine şi faptul că marea şi inepuizabila cultură rusă a rezistat, rezistă mereu, în nişte condiţii foarte potrivnice. Ca fost geolog, eu ştiu cum se formează rocile. E nevoie pentru aceasta de o uriaşă presiune şi temperatură care să schimbe în cele din urmă chiar structura pământului. Tot în felul acesta s-a născut şi absurdul în Rusia. N-a fost nici o intenţie de a şoca pe cineva, dimpotrivă, aş spune că ruşii există pe lumea aceasta doar pentru a confirma premoniţiile lui Kafka. 

Die Zeit: Cele două cărţi ale Dv. care au apărut acum în Germania – "Prelegeri armeneşti" şi "Album georgian" – nu conţin nici măcar o mică doză de absurd. Eu le-am citit ca pe un tulburător document de căutare, foarte personală, a lui Dumnezeu. Care a fost scopul călătoriilor Dv. în Armenia şi Georgia?

A.B.: Dacă aş fi trăit în secolul XIX, cred că aş fi fost un cercetător-călător. Şi în secolul XX aş fi călătorit cu plăcere în întreaga lume, dar nu mi s-a permis acest lucru, am fost "închis", ca mulţi alţii, între fruntariile unei ţări cu dimensiuni enorme. Cu alte cuvinte, împotriva voinţei mele, am devenit un imperiolog – un om care cercetează o disciplină (o ştiinţă) pe care mi-am inventat-o singur. Privit din exterior arătam ca un călător prin imperiu, în interior însă eram omul care încerca să înţeleagă sensul vieţii. Cel mai bine îmi iese acest lucru atunci când scriu. Doar când îmi aştern gândurile pe hârtie încep să înţeleg totul mai bine.

Die Zeit: Aţi reuşit să vă apropiaţi mai mult de Dumnezeu?

A.B.: Eu nu am avut o educaţie religioasă, însă ca oricare copil am avut şi eu un moment când m-am întrebat ce este infinitul. Momentul acela e ca şi cum s-ar învârti lumea în jurul tău. Îmi amintesc de o zi din copilăria mea, era prin 1944, când am întrebat-o pe mama dacă eu am existat înainte de a mă fi născut. De fapt, atunci m-am temut să întreb dacă eu voi mai fi şi după ce voi muri. Toate acestea sunt simţăminte cât se poate de fireşti pentru fiinţa umană. Ele capătă o anume formă în timp şi mulţi le consideră drept un cadou divin.

Die Zeit: Aţi avut în viaţă vreo întâmplare deosebită care să vă fi transformat într-un om credincios?

A.B.: Credinţa vine peste tine ca o lovitură de fulger. Aveam 27 de ani şi coboram, într-un şuvoi de oameni, pe scara de la o intrare în metrou. Deodată am văzut o inscripţie care m-a speriat foarte mult: "fără Dumnezeu viaţa nu are nici un sens". A fost ca o străluminare. Deşi eram sub pământ, am simţit ca şi cum deasupra mea era cerul.

Die Zeit: La ce v-aţi gândit în acea zi?

A.B.: La Dumnezeu. De fapt, nici nu ştiu. Atunci când îmi imaginez cum arată cosmosul sau mă gândesc ce înseamnă viaţa pe pământ, începe să se învârte lumea cu mine, aşa cum mi se întâmpla în copilărie.

Die Zeit: Credeţi că Dumnezeu este o ficţiune, o minciună?

A.B.: Viaţa nu poate fi explicată. Totul poate fi explicat, însă nu poţi explica viaţa.

Die Zeit: Cine credeţi că a făcut acea inscripţie în metrou?

A.B.: Este o întrebare la care nu am nici un răspuns. Când se întâmplă asemenea lucruri, e ca şi cum cineva ar bate din palme cu o singură mână.

Die Zeit: Aţi crescut şi v-aţi format într-un mediu ateist. Înseamnă aceasta că a trebuit, mai târziu, să descoperiţi într-un mod cu totul nou cerul, religia?

A.B.: Omul vine pe lumea aceasta ca un ghemuleţ care răcneşte, face pipi şi "treabă mare". E tot ce poate să facă atunci când se naşte un om. Restul este obligat să înveţe şi în acest sens îl ajută părinţii şi învăţătorii la şcoală... Cerul, universul de deasupra lui fiecare trebuie să şi-l descopere, să şi-l construiască singur. Unora li se dăruieşte chiar această calitate de a vedea, de timpuriu, cerul. Există şi oameni cu un maniacal sentiment al măreţiei, oameni care cred că sunt, cel puţin, egalii lui Napoleon. E o boală. Dar o nebunie şi mai mare este să-ţi imaginezi că crezi în Dumnezeu. Credinţa, în opinia mea, este o dimensiune care nu poate fi atinsă de om, este mai mult decât ne putem închipui noi. Nu se poate explica aşa ceva, însă se poate trăi – puţin, e drept - şi cu această enigmă apăsătoare.

Die Zeit: În Occident viaţa este considerată un fel de business în pierdere. Cu cât omul înaintează în vârstă, devine tot mai puţin util pentru societate. Dv. aveţi acum 66 de ani. Ce aţi pierdut, ce v-a răpit viaţa până acum?

A.B.: Mai întâi vă spun că sunt bucuros că mai trăiesc. În viaţa aceasta am pierdut dar am şi găsit multe. Pierderea curajului de a trăi mi se pare unul din cele mai mari şi grele păcate ale omului. Eu am o regulă pe care încerc s-o respect: să nu măsor totul cu arşinul meu. Ruşii – o spun cu părere de rău - întotdeauna au încălcat această regulă. E ca un complex istoric. 

Die Zeit: Ce este rusesc în acest complex?

A.B.: Vă dau un răspuns indirect. În călătoriile mele văd prin aeroporturi copii din diferite ţări. Ei plâng şi se joacă la fel, ceea ce înseamnă că ne-am născut egali. Deosebirile dintre noi se ivesc mai târziu. Cred că despre fiecare viaţă se poate povesti ca despre un şir de minuni. E greu să vorbeşti în felul acesta despre cei care au murit, însă despre cei care trăiesc poţi să vorbeşti ca despre o minune. Eu am evitat, cel puţin, de vreo zece ori moartea până acum.

Die Zeit: Credeţi cumva şi într-o "minune" a morţii?

A.B.: Moartea este o taină pe care Dumnezeu o ascunde de noi. Omul de mult ar fi găsit o cale de a cunoaşte totul despre moarte, dacă acest "program" de descifrare a morţii n-ar fi fost blocat în creierul nostru. Această "blocare" este,  poate, cel mai mare argument că există Dumnezeu. Poate că moartea este şi ea o minune, la fel ca şi naşterea noastră. Probabil că este chiar cea mai mare minune...

Die Zeit: Moartea nu este un fenomen la care să reflecteze prea multă lume în Occident. Dacă eu, de exemplu, mă voi gândi că mâine am să mor, atunci s-ar putea să nu mă mai intereseze, de pildă, noua linie de producţie a companiei Cibo.

A.B.: În acest sens îmi vin în minte câteva versete din Evanghelie: "Dumnezeul meu, nu sunt încă pregătit să mor, îngăduie puţin, vreau să mă pregătesc pentru moarte". Ar trebui să fim pregătiţi pentru moarte şi să o întâmpinăm cu demnitate, însă omul este o creatură slabă. Mandelstam scria foarte memorabil: "L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea o viaţă uşoară, când de fapt ar fi trebuit să-l rog de o moarte uşoară". Numai în luna iunie a acestui an am mers la şapte înmormântări. "Întâmplările" acestea mă marchează mult mai mult decât propria mea moarte.

Die Zeit: Vreţi să spuneţi că nu vă temeţi de moarte?

A.B.: Frica este unul din cele mai urâte simţuri ale omului. Eu nu cred că există un Dumnezeu-pedepsitor de care ar trebui să mă tem, pentru că întotdeauna I-am simţit dragostea Lui infinită pentru mine.

Die Zeit: Nu vă enervează niciodată faptul că aţi irosit în viaţa aceasta atâta timp, că l-aţi cheltuit în zadar?

A.B.: Sunt un om liber, iar cel mai mare lux pe care şi-l poate permite un om de o asemenea construcţie este să consume timpul în zadar. 

Die Zeit: Aveţi vreo dorinţă pe care ar trebui să o îndepliniţi în viitor?

A.B.: Întotdeauna mi-am dorit să împlinesc, să fac ceva din ceea ce încă n-am reuşit să înfăptuiesc încă. Cred că trebuie să existe o continuitate în faptele şi în dorinţele noastre. Pe de altă parte, nu cred că se poate adăuga ceva esenţial la ce am făcut până acum. Cum se spune: fondul problemei rămâne de neatins. Poţi să scrii în continuare prin aluzii foarte subtile, să compui poezii foarte frumoase, să bei vinuri bune şi să construieşti un scaun excelent. Mai mult de atâta nu vei reuşi. Dar mă opresc aici. Întotdeauna în finalul unor asemenea convorbiri te simţi cumva incomod, jenat de ceea ce-ai spus. Cred că universul, lumea în care trăim este mai fericită decât noi. Noi murim, iar universul este veşnic.

 

Interviu realizat de Iris Radisch pentru revista "Die Zeit", Germania,

octombrie 2003

 

Traducere şi adaptare de Vasile GârneŢ

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova