Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 10-11 (108-109), octombrie-noiembrie : Polemici în artele plastice : Vladimir Bulat : Posteritatea: câmp de bătălie?

Polemici în artele plastice

Vladimir Bulat

Posteritatea: câmp de bătălie?

M-am gândit adesea cum trebuie să fie şi cum trebuie să interacţioneze cu semenii urmaşii oamenilor importanţi, după decesul acestora din urmă... Cum preiau ei "bagajul"(operă, drepturi de autor, arhivă, glorie sau lipsa acesteia) moştenit, şi ce anume fac cu el? Cum se încarcă cu povara memoriei despre un Autor? Cum devine viaţa lor după ce ilustrul "vecin" din proximitatea lor (părinte, frate, concubin(ă) etc.) se desparte de tărâmul convenţiilor/legităţilor în care ne este dat să trăim?

Există mai multe scenarii posibile. Două sunt mai la îndemână, chiar dacă oarecum reducţioniste. Să presupunem (scenariul I) că un important artist plastic (important pentru o comunitate anume), gratulat, iubit şi hulit deopotrivă în timpul vieţii, lasă în urma sa o operă de atelier mai interesantă decât cea expusă sau reprodusă. Către sfârşitul vieţii, răpus şi scos din circuit de o apăsătoare suferinţă, petrece o perioadă de vreme izolat de semenii săi. Deja urmaşii încep să-şi intre în rol: îl ţin  cât mai departe de ochii celorlalţi, urzind planuri de tot felul. Accesul către artist devine tot mai "filtrat", apoi – interzis cu desăvârşire. Contactul cu exteriorul îi este curmat. Moartea l-a surprins într-un moment în care, oricum, comunitatea începea să-l uite, ca în cazul, deja celebru, al scriitorului norvegian Knut Hamsun (moartea biologică a căruia a survenit departe în timp, după ce uitarea autorului se aşternuse, grea şi nedreaptă, în conştiinţa publică a compatrioţilor săi). Este ca un dat al vremurilor actuale: exişti numai în măsura în care semnele existenţei tale îşi fac loc (ca act de prezenţă palpabilă) printre ceilalţi. Autorul nostru, cu o operă relativ vastă şi o "panoplie" de distincţii, devine proprietatea exclusivă a urmaşilor de drept. O proprietate "ferecată" în spatele unor interese obscure şi înţelese doar de cei care o deţin. Din exterior lucrurile nu sunt clare deloc, par învăluite de întrebări multiple. Dar dialogurile sau negocierile cu aceşti deţinători nu par posibile. Între timp, apar diverse proiecte şi planuri culturale care iau în calcul valorificarea operei artistului, dar care se ciocnesc de obtuzitatea, suspiciunea şi lipsa de colaborare a moştenitorilor. Nici un fel de acces la opera autorului nu este, astăzi, cu putinţă. Ea se pomeneşte, finalmente, scoasă pentru multă vreme din circuit.  

Să mai presupunem încă o dată (scenariul II) că un alt plastician, cu o carieră şi o operă nu mai puţin cunoscute decât primul, trece şi el în rândul celor drepţi, cum este datul celor muritori. Opera lui este cea pe care toată lumea o cunoaşte, pentru că este de for public, în cea mai mare parte a ei. Operă sub formă de monumente şi ansambluri monumentale. Diverse suspiciuni îl expediază într-un ungher umbrit al memoriei colective. Uitarea se aşterne, dar nu ca ceva controlat, dorit şi pus la cale. Amnezia este impusă de public, în timp ce moştenitorii devin neputincioşi în calea unui astfel de mers nefiresc al lucrurilor. Bucuria lor este potenţată de orice interes ce vine din exterior. Chiar dacă, pe alocuri, chiar şi opera lui îi este scoasă din circuit. Prin înlocuire, suprimare sau profanare...

În 10 octombrie 2003, publicaţia Kişinevskie novosti a inserat un articol cu titlul subtil-tendenţios Krug zabvenia ("Cercul vicios al uitării"), în care se relatează pe larg despre discuţiile şi animozităţile viscerale ce s-au iscat în jurul creării, în fostul atelier de creaţie al artistului plastic Mihail Grecu, a unui "muzeu-memorial". Nu neagă nimeni - eu personal, cu atât mai puţin – necesitatea unei astfel de iniţiative, numai că instituţionalizarea şi legalizarea acesteia ţine de un lung şi plicticos proces juridic şi birocratic – asupra căruia nu vreau să insist câtuşi de puţin. E treaba celor implicaţi direct să o facă, cu răbdare şi pricepere.

Ce interesează aici este să fac lumină asupra unor afirmaţii înşirate într-un subcapitol al textului amintit. Subtitlul acestuia conţine aluzii calomnioase – Instalaţie sau "blasfemie"? (Installatia ili "izgalatia"?) la adresa sus-semnatului. Gazetarul Nelli Tornea relatează despre o primă convorbire telefonică pe care am avut-o cu doamna Tamara Grecu în 4 aprilie 2003, nu pe 9 – ziua de pomenire a morţii pictorului Mihail Grecu (căci în acea zi fusese deja, cred, a patra "rundă" de "negocieri" umilitoare, istovitoare şi sterile!) – în care îi ceream, cu amabilitate, permisiunea şi îngăduinţa de a lucra cu materialele legate de creaţia şi viaţa artistului, deţinute şi conservate în arhiva familiei (fotografii, scrisori, ciorne ale textelor scrise de‑a lungul timpului de M. Grecu, schiţe pentru viitoarele pânze etc.); eu, având la acea dată convingerea fermă că editura ARC – care mi-a comandat (încă de la finele anului 2002) un text introductiv şi o selecţie iconografică pentru un album Mihail Grecu - că aceasta a pus deja la punct toate formalităţile contractuale legate de copyright. Oarecum, a fost firească uimirea doamnei Tamara Grecu că eu am fost cel dintâi care a luat legătura cu ea, înainte să fi fost pusă în cunoştinţă de cauză de editorul viitorului volum! De aici încolo, însă, încep în text, după opinia mea, neadevărurile. Întrebarea: "de ce despre tatăl meu, un uriaş artist, i s-a poruncit ("veleno"- sic! - cuvânt la ordinea zilei în epoca carcerală a comunismului primar, abhorat deja de mulţi!) să scrie unui critic oarecare, cunoscut de foarte puţini, şi pe deasupra, puţin familiarizat cu opera lui Grecu"?, mi se pare complet lipsită de sens şi de logică. Apoi, cine a decretat că despre Leonardo sau despre Pollock, despre Grecu sau despre Dubinovschy au voie să scrie numai anumite persoane? Credeam că actul cultural nu mai este demult rodul unor injoncţiuni, unor "parohii" exclusive... De ce neapărat un membru al familiei artistului trebuie să fie "coautor" sau "recenzent"? De ce munca şi cercetarea unui critic sau istoric de artă, care scrie despre un artist, trebuie "dădăcită" şi supervizată de urmaşii acestuia? E, la mijloc, un rudiment de gândire paternalistă, cred eu. Iar cât de bine sunt eu "familiarizat" cu opera lui Mihail Grecu, familia nici nu mi-a permis să-i "demonstrez"... De fapt, moştenitorii pictorului nu cunosc o sumedenie de amănunte. Nu ştiu că, bunăoară, în 1992, când Grecu a avut prima sa expoziţie în Bucureşti, la Muzeul Colecţiilor de artă, acest "critic oarecare" a scris despre ea în revista "22" (3-9 iulie, 1992) – publicaţia Grupului pentru Dialog Social. Text, din câte ştiu, cam singular în presa românească. Din acel moment am urmărit foarte atent (cu acribie şi fără tapaj) traseele creaţiei lui Mihail Grecu, deşi primul meu contact cu aceasta s-a produs încă în 1986 - când avusese loc marea şi ultima retrospectivă importantă din viaţa autorului, găzduită de incinta Catedralei din Chişinău... În anul 1999 am călătorit la Bacău, pentru a vedea mica retrospectivă Grecu, organizată de familia pictorului. Am şi scris atunci un text, în Contrafort, intitulat "Veriga ce dă sens lanţului". Iar propria mea "arhivă", cu reproduceri, articole, eseuri şi publicaţii despre autor, creşte pe zi ce trece. Este chiar terenul meu de studiu.

"Suspiciunea că opera artistului va fi servită într-un mod convenabil cuiva...", este o altă insinuare fără temei. Se citează, de pildă, expoziţia-eseu "Ruptura. Devieri de la realismul socialist. 1944-1987", ce s-a desfăşurat între 14-29 mai 1998, şi pe care eu am conceput-o şi curatoriat-o în incinta Muzeului de Artă din Chişinău. Iar nu la începutul anilor ’90, cum spune articolul. Despre manifestaţia respectivă autorul articolului pretinde că ar fi fost un proiect de vulgarizare şi de hulire a moştenirii artistice din epoca totalitară. Cine a lansat această "cheie de lectură" a expoziţiei pregătite de mine? Că nu este deloc aşa voi încerca să explic în cele ce urmează.

Într-adevăr, panotarea s-a făcut în clădirea veche a acestei instituţii, în "Casa Hertza"(1902-1903), unul din edificiile cele mai spectaculoase ale urbei noastre. Două au fost raţiunile principale: 1) în acest edificiu s-au organizat primele expoziţii de artă stalinistă, totalitară, din RSS Moldovenească, şi tocmai aici am dorit să înscenez o posibilă întâlnire dintre creaţia din acea epocă cu rudimentele, atât de timide, ale devierilor de la "realismul socialist". Mihail Grecu şi Valentina Rusu-Ciobanu erau personalităţile cele mai importante în această ecuaţie problematică, "liantul" care dădea sens demonstraţiei mele; 2) am dorit să adun ce era (şi cred, că este şi astăzi!) de valoare în materie de pictură între pereţii schimonosiţi şi dărăpănaţi ai acelei clădiri, care de aproape două decenii este lăsată să moară în voie. Am vrut ca această expoziţie să fie un semnal "SOS", aruncat în obrazul autorităţilor şi al opiniei publice, să atrag atenţia asupra stării jalnice în care staţionează de prea mult timp edificiul-monument de arhitectură. Că anume astea au fost raţiunile iniţiativei mele, se poate verifica consultând bibliografia referitoare la acel proiect, iar despre ea s-a scris, suprinzător chiar şi pentru mine, impresionant de mult, în Republica Moldova (ART-hoc, Flux, Contrafort ş.a.), România (22, Arhitext Design, Contrapunct), Franţa (Liberation). Din lucrările lui Grecu am selectat tocmai piesele cele mai emblematice: "Răscoala de la Tatarbunar" şi "Fetele din Ceadâr-Lunga". Doar doi ani le despart. Dar aceste lucrări demonstrează un moment de ruptură plastică unică. Consider că tocmai Grecu a funcţionat ca prim model pentru generaţiile tinere, în încercarea lor de a cuteza, de a sfida un sistem care numai liberal nu era... În consecinţă, expoziţia mea nu era un "praznic"-"sabat" distractiv şi pervers – cum sugerează în deplină necunoştinţă autorul articolului – ci o grea asumare. Mi-am asumat responsabilitatea de a analiza la rece: cazuri, situaţii, artişti concreţi: Gamburd, Sevastian, Nesvedov, Vasiliev, Rusu-Ciobanu, Grecu, Ţăruş, Sârbu, Horovschy, Moşkov, Ischimji. Am dat lista completă a autorilor lucrările cărora au figurat în expoziţia "Ruptura. Devieri de la realismul socialist. 1944-1987". N-a fost vorba, deci, acolo, câtuşi de puţin de "un tribut plătit modei timpului", nici de o "batjocură la adresa "realismului socialist" (deşi, în paranteză fie spus, nu cred deloc că această deformaţie ideologică a artei, care s-a numit "realismul socialist", merită tratată cu solemnitate, cum pare să sugereze – involuntar? - oponentul meu, însă, oricum, nu persiflarea "realismului socialist" m-a interesat în acel moment). Sunt afirmaţii făcute, din nou, în completă necunoştinţă, de către dna Tornea. Acuzaţii grave, fără acoperire. Acuzaţii calomnioase.

Articolul din "Kişinevskie novosti" conţine, după părerea mea, şi alte aserţiuni eronate, tendenţioase, pe marginea cărora este mai potrivit să se pronunţe Uniunea Artiştilor Plastici, vizată direct. Eu aş dori să menţionez că după proiectul expoziţional pe care l‑am evocat au mai urmat altele două: editarea cărţii Artă şi ideologie. De la "realismul socialist la "noua sensibilitate"1940-2000 (Editura "Cartier", Chişinău, 2000), precum şi a catalogului Rugina&Co, despre ansamblul de sculpturi în aer liber de la Bariera Sculeni ((ksak), Chişinău, 2001).

Şi încă o precizare, ultima. "Autorităţile" artistice nu sunt proprietatea exclusivă a celor dintr-o seminţie cu ele, ci devin, de la un moment dat, valori publice asupra cărora poate discuta oricine, oricând - în limitele civilităţii, legalităţii şi ale profesionalismului, fireşte. Biologia e una, arta cu totul altceva. Iată o banală axiomă. Monopolul autoritar al moştenitorilor poate fi la fel de păgubos şi de zadarnic, ca şi încercarea de a readuce pe "linia de plutire" memoria cuiva, într-o vreme în care uitarea s-a aşternut, apăsătoare şi definitivă. Cred cu tărie că în momentul în care editura ARC a venit la mine cu propunerea de a scrie o mini-monografie despre artistul Grecu, se avea în vedere anume scrierea unui text inedit, serios, matur, analitic, fără prejudecăţi şi resentimente... deloc un nou panegiric sau o nouă piesă compilativă, admirativă şi paralelă cu creaţia plastică a lui Mihail Grecu.

Bucureşti, octombrie-noiembrie, 2003

 

P.S. Reproduc mai jos scrisoarea pe care am expediat-o dlui M.Ionko, redactor-şef al publicaţiei Kişinevskie Novosti, în data de 27 octombrie curent, solicitându-i dreptul la replică, din convingerea că cititorul de limbă rusă ar trebui să cunoască adevărul despre contribuţia mea la proiectatul album "Mihail Grecu". Din păcate, nu am primit nici până azi vreun răspuns la această interpelare, astfel încât, până la proba contrarie, trebuie să presupun că "ascultarea celeilalte voci", aşa cum o cere o politică editorială onestă, nu convine intereselor redacţiei sau anumitor "calcule" ale familiei pictorului, cea care pare să fi inspirat articolul d-nei Nelly Tornea.

 "Stimate domnule Redactor-şef, M. Ionko, în nr. 49 din 10.10.2003 al ziarului pe care îl conduceţi, a apărut în pag. 6 textul cu titlul "Krug zabvenija", în care apare citat şi numele meu (incorect ortografiat!) "Vlad" Bulat, în loc de Vladimir Bulat, şi care conţine o serie de inexactităţi, păreri tendenţioase şi chiar calomnii.

Textul semnat de Nelly Tornea (cred că este un pseudonim?) pare mai degrabă o mostră de răzbunare şi de rea voinţă decât o informare corectă a opiniei publice asupra unei stări destul de neplăcute de lucruri. Prin urmare, redactez acum un text, ca "drept la replică", în care doresc să rectific anumite informaţii şi stări de lucruri. Cer permisiunea personală a d-stră pentru publicarea acestuia. În caz contrar, mă voi simţi nevoit să-l fac public acolo unde mi se va acorda spaţiul necesar. Dar asta va însemna o încălcare flagrantă a dreptului oricărei persoane de a-şi exercita prerogativele de apărare a bunului renume - în caz că ştiţi ce înseamnă asta! Cu speranţă că veţi înţelege necesitatea unei astfel de intervenţii, aştept răspunsul d-stră,

                                                   Vladimir Bulat"

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova