Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 10-11 (108-109), octombrie-noiembrie : Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu : Carmen Vlad : Mărturia documentului şi altitudinea cercetării filologice

Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu

Carmen Vlad

Mărturia documentului şi altitudinea cercetării filologice

Cunoscut în primul rînd ca teoretician al limbajului, exponent al unui sistem de gîndire original şi exigent, integrator şi în acelaşi timp pătrunzător, Eugeniu Coşeriu ni se revelează şi ca un filolog desăvîrşit, în linia celor mai remarcabile contribuţii din acest domeniu cu tradiţie milenară. Publicată iniţial în limba germană în 1980, Limba română în faţa occidentului. De la Genebrardus la Hervas. Contribuţii la istoria cunoaşterii limbii române în Europa occidentală (în româneşte de Andrei A. Avram, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994) este cartea care ilustrează în modul cel mai strălucit resursele şi valoarea actuală ale studiului filologic, cînd acesta era profesat cu rigoare şi onestitate ştiinţifică, în spiritul respectului faţă de adevărul documentului.

Ca în toate celelalte cărţi ale lui Eugeniu Coşeriu, şi în cea menţionată mai sus, expunerea clară şi logică asigură accesul, fără dificultăţi, la bogăţia de informaţii şi de comentarii, făcîndu‑l pe cititor părtaş la un veritabil joc al ideilor, convingător prin rigoare şi altitudine intelectuală, fascinant prin galeria spectaculoasă de figuri – oameni, locuri şi întîmplări – scoase din umbra binevoitor-învăluitoare a istoriei culturale de pe bătrînul continent, pentru a creiona o imagine exactă, mai corectă decît pînă în acest moment, care să reflecte drumul parcurs de cunoaşterea limbii române în gîndirea lingvistică europeană a unei epoci revolute.

În cele 180 de pagini ale cărţii sunt dezbătute probleme legate de "istoria cunoaşterii limbii române în Europa occidentală" pe parcursul a două sute de ani, 1580-1787, temele majore fiind: (i) originea limbii române, locul ei între celelalte limbi romanice şi statutul său de limbă unitară; (ii) consideraţii despre istoria românilor; (iii) cuvintele româneşti menţionate ca atare în lucrări occidentale apărute în intervalul amintit; (iv) "itinerarul" european al rugăciunii "Tatăl nostru" românesc.

Această cercetare coşeriană ni se înfăţişează ca un autentic edificiu argumentativ, consolidat continuu fie prin probe de confirmare, fie prin eforturi de corijare: erudiţia şi inteligenţa, conjugate, fac lumină în chestiunile controversate sau eronat soluţionate anterior. Numeroasele Note care acompaniază capitolele cărţii au rolul de a contribui, şi ele, la restabilirea unor adevăruri, prin sancţionarea în tonalitate ironică, dar nu maliţioasă, a celor mai mărunte erori. Cele trei anexe: I. Listele de cuvinte ale lui Lucius Troester, Del Chiaro şi Griselini publicate în Europa occidentală între 1666 şi 1780; II. Texte ale lui Hervas, referitoare la română şi la români şi III. Versiunile Tatălui nostru ale lui Hervas, ca documente (inaccesibile din varii motive, pentru o bună parte dintre cercetători, lingvişti sau istorici) se constituie în mărturie de fidelitate faţă de textul autentic, nemutilat (arbitrar) şi interpretat fără părtinire.

(i) Lista completă (incluzînd şi autori est-europeni) a celor care în cărţile lor au amintit româna este dată de E. Coşeriu în Addenda, la p. 23. Contribuţia unora dintre aceştia este evidenţiată în mod expres. Se detaşează, mai întîi, numele eruditului călugăr benedictin francez Gilbert Genebrardus şi a spaniolului Andrйs de Poza, ca fiind primii în ordine cronologică (1580 şi, respectiv, 1587), în ale căror texte i se recunoaşte românei poziţia de "limbă romanică de sine stătătoare, alături de italiană, spaniolă şi franceză, şi nu doar o formă a romanicei care să poată fi explicată printr-o alta" (p. 13). Din spaţiul est-european sunt amintiţi istoricul maghiar din Transilvania, Stephanus Zamosius (Istvan Szamoskцzy), episcopul maghiar Nicolaus Isthvanfius Pannonius şi sasul sibian Johannes Troester care în 1593 şi, respectiv, în 1622 şi 1666 au afirmat în lucrările lor originea latină a limbii române şi egala sa romanitate cu a celorlalte continuatoare ale latinei.

Corectînd o serie de erori comise de Lazăr Seineanu şi Carlo Tagliavini în valorificarea unei alte contribuţii, aceea a lui Hieronymus Megiser, vitregită şi ea prin cunoaşterea parţială şi indirectă, Eugeniu Coşeriu restabileşte cîteva elemente importante. Astfel se arată că în Thesaurus Polyglottus, Frankfurt, 1603, lucrare ce "nu a fost luată în considerare în istoria cunoaşterii românei în Europa occidentală", Megiser înregistrează totuşi româna ca "Valachorum/lingua/" în Tabula sexta, consacrată celorlalte limbi europene (pe care Megiser nu le poate clasifica genealogic), împreună cu Hungarica, Hibernica, Finnonica, Cantabrica (seu Vasconica, seu Vetus Hispanica) Vallica, Dacica Antiqua ş.a." (p. 36), după ce, în aceeaşi lucrare Megiser încadrase alte două "limbi", Moldavorum /lingua/ şi Transilvanorum /lingua/, la un loc cu albaneza şi cu alte limbi neslave, în Tabula quinta. Sclavonica. De asemenea, este demn de subliniat şi că "Megiser pune (numai din motive de ordin geografic?) româna în mod evident în legătură cu daca veche şi socoteşte, în consecinţă, numele dace de plante drept valahe" (p. 37), precum şi că el "nu a confundat nicidecum româna cu chineza", idee acreditată în mod eronat de-a lungul timpului în lucrări de romanistică importante, de circulaţie europeană.

Un relief aparte dobîndeşte în Limba română în faţa occidentului contribuţia unei personalităţi complexe, suedezul Georg Stiernhielm. Lucrul cel mai important la acest autor – subliniază E. Coşeriu – este că printre cele şapte "linguae novae" apărute din latină, el menţionează şi româna, în următoarea enumerare: Italica, Hispanica, Gallica, Rhaetica, "Sardica", "Sardica vulgaris" şi Walachica, adică italiana, spaniola, franceza, retoromana, catalana, sarda şi româna (cf. p. 48).

Un alt cărturar care la 1680, într-o lucrare publicată la Berlin, "clasifică expressis verbis româna ca limbă romanică" (p. 66) a fost Andreas Muller. După o sută de ani, la 1780, Francesco Griselini, readus în panorama istorică a lingvisticii romanice prin investigaţia efectuată de E. Coşeriu, a exprimat în a sa Încercare pentru o istorie politică şi naturală a Banatului Timişorii în scrisori ... (publicată la Viena) o "poziţie fără echivoc şi originală cu privire la derivarea limbilor romanice din latina vulgară" (p. 72).

Dar cel care oferă "mai mult decît simpla constatare a latinităţii românei" este Lorenzo Hervas y Panduro, "primul lingvist care priveşte familia limbilor romanice (inclusiv româna) ca pe un întreg; de aceea, el este primul care, în Europa occidentală, tratează româna la un loc cu celelalte limbi romanice, tocmai ca ramură a acestei familii de limbi" (p. 107). Din lucrările acestui mare lingvist se mai desprinde şi ideea că româna este continuatoare imediată, autentică, a latinei, această origine a limbii române fiind indubitabil demonstrată de lexicul ei şi de structura sa gramaticală. În acelaşi timp, "Hervas este, între lingviştii vest-europeni, unul dintre primii care constată că valaha şi moldoveneasca sînt pur şi simplu aceeaşi limbă", folosind uneori expresia "Valako, o Moldavo" iar alteori (mai frecvent în lucrările sale scrise în italiană) doar termenul valah, "aşa cum utilizează pur şi simplu Valahia pentru întreaga arie lingvistică românească" (p. 112).

Există, aşadar, suficiente probe care – cum rezultă din cercetările întreprinse de Coşeriu – atestă că simultan cu apariţia şi consolidarea conştiinţei romanităţii limbii noastre şi a unităţii ei la populaţia şi la cărturari autohtoni, în acelaşi interval de timp (sec. XVI-XVIII), printr-un proces în mod firesc mai lent, dar ferm, această conştiinţă s-a impus treptat şi în activitatea filologică apuseană, prin contribuţia unor reputaţi învăţaţi ai vremii.

(ii) Tot Hervas este acela care, în mod explicit, distinge între originea unei limbi şi originea poporului respectiv, fiindcă "pentru înrudirea lingvistică (inclusiv originea limbii) el întrebuinţează termenul "affinita", "affinidad" (...) în schimb, pentru originea etnică el utilizează termenul "discendenza", "discendencia" (...)" (p. 116). Cu privire la acest din urmă aspect este foarte importantă şi observaţia că, pentru Hervas, spaţiul locuit de romani este, implicit, identificat cu spaţiul Daciei antice, "Valaqui, Moldavia y Transilvania" şi că, precum italienii, "românii ar fi - ca urmaşi ai coloniştilor romani – romani autentici, în vreme ce spaniolii şi francezii nu ar fi, din punct de vedere etnic, popoare romane, ci doar popoare romanizate lingvistic" (p. 118). O concepţie asemănătoare cu a lui Hervas, exprimată aproape simultan, dar independent de ea, susţine Griselini, aşa cum se poate observa din următorul pasaj (citat de Coşeriu din scrisoarea a VIII-a, p. 77): "Eu trăiesc într-o ţară (este vorba de Banatul românesc - n.n. CV) unde am cunoscut o naţiune a cărei limbă dovedeşte că ei sînt urmaşi ai acelor vechi colonişti romani, despre care se ştie că Nerva Trajan i-a strămutat aici după cucerirea regatului dac".

(iii) Printre primele atestări în occident ale unor cuvinte româneşti se află, conform cercetărilor lui Eugeniu Coşeriu, cele datorate, spre sfîrşitul secolului al XVI-lea, învăţatului italian Giovanni Botero, care menţionează trei: apa (apă), callo (cal), pa (pîine) preluate apoi (direct sau indirect) de Megiser în al său Thesaurus Poliglotus: vel Dictionarium Multilingue ... din 1603, unde le adaugă cuvîntul Zeul. Dar cuvinte româneşti au fost menţionate în Europa occidentală şi în alte lucrări, anterioare lui Thesaurus, editate însă extrem de tîrziu. Astfel, într-o lucrare scrisă pe la 1545, dar publicată doar în 1857, sunt atestate "două cuvinte româneşti foarte importante: numele limbii române (româneşte) şi verbul a şti"; cel dintîi este menţionat şi într-o altă lucrare, din 1574, publicată abia în 1921 (cf. p. 37). Numele românesc al românilor apare şi la Lorenzo Hervas în Saggio pratico delle lingue, 1787, în forma Rumuin, evident o încercare de a transcrie Român, Rumân, respectiv Români, Rumâni (p. 89).

Cea mai cuprinzătoare listă de cuvinte româneşti apărută în occident pînă la 1800 i se datorează – în opinia lui Coşeriu – lui Griselini, călător şi "trăitor" timp de trei ani în Banat, ca funcţionar al guvernului imperial austriac. Repertoriul său de cuvinte româneşti a fost alcătuit "în scopul evidenţierii marii asemănări între română şi italiană". În ciuda erorilor evidente, lista lui Griselini are şi calităţi, dintre care reţinem aici menţionarea nu doar a cuvintelor-titlu, ci şi a unor variante, forme flexionare şi chiar mostre de propoziţii româneşti (cf. Coşeriu, p. 73-76).

Dar lucrarea cea mai importantă din istoria lexicografiei româneşti este Vocabolario Poliglote (1787), "unul dintre cele mai vechi lexicoane, respectiv glosare italiano-române şi primul dintre acestea care apare tipărit" (p. 89) şi îi aparţine lui Lorenzo Hervas. Din motive greu de precizat, această lucrare n-a fost cunoscută şi utilizată în studii de lingvistică romanică şi de românistică, în ciuda incontestabilei sale valori ştiinţifice şi documentare. Aşa cum subliniază marele lingvist român secţiunea românească din Vocabolario cuprinde 61 de cuvinte-titlu traduse în română (pentru corespondenţele lor italiene) şi poate fi considerată "primul lexicon comparat al românei", limbă inclusă de către Hervas cu consecvenţă în seria limbilor şi a dialectelor romanice. Calităţile cu totul remarcabile ale listei celor 61 de cuvinte româneşti (reprodusă integral la p. 90-91 din volum) sunt, rînd pe rînd, evidenţiate de E. Coşeriu cu exactitatea şi minuţia care au darul de a-ţi provoca la lectură acea stare de uimire în faţa analizelor exemplare, totale. Cred că nici un cercetător al istoriei lexicografiei româneşti nu va mai putea omite, de acum înainte, contribuţia lui Hervas, aşa cum este ea înfăţişată şi comentată de E. Coşeriu.

Comentariile despre originea şi evoluţia cuvintelor româneşti, precum şi demonstraţiile bazate pe recursul la instrumente semantice şi de grafie, sunt foarte numeroase şi, în acelaşi timp, captivante; a le parcurge, citind cartea lui Eugeniu Coşeriu, înseamnă a afla o seamă de informaţii noi şi interesante despre propria noastră limbă prin intermediul operei unuia dintre savanţii secolului XX.

 

*

(iv) "Ciudatul destin al unui Tatăl nostru", o parte din titlul celei de a treia secţiuni din lucrarea acum discutată, mi se pare expresia cea mai potrivită, prin sugestie şi condensare, a acelei soarte foarte capricioase care a făcut ca Tatăl nostru românesc să apară (datorită unor banale erori de transcriere sau unor inadvertenţe aleatorii), cînd cu indicaţia "în limba chineză" ("in der chinischen sprach") în varianta germană din 1603 a unei lucrări a lui Megiser, cînd cu indicaţia "velş" (Vvalica") la una dintre variantele date de Andreas Muller (1680). Dar la aceiaşi cărturari există şi cîte o altă versiune a Tatălui nostru românesc ("valah sau dac"), inclusă fie printre textele în limbi europene imposibil de clasificat genealogic (ca la Megiser) fie, dimpotrivă, printre versiunile latino-romanice, împreună cu cele în latină, franceză, italiană, friulană, retică, spaniolă, sardă şi portugheză (ca la Thomas Ludeken (pseudonimul lui A. Muller). Două momente-cheie au marcat însă pozitiv acest destin sinuos la începuturile sale.

Anul 1954 a însemnat – cum afirmă Coşeriu în repetate rînduri – apariţia primului Tatăl nostru românesc în afara spaţiului lingvistic românesc, datorat lui Luca Stroici şi tipărit într-o lucrare a lui St. Sarnicki la Cracovia, dar, din păcate, neintrat în circulaţia vest-europeană.

Cea de-a doua dată memorabilă este 1671, cînd în Ulfilas, editată la Stockholm, prestigiosul cărturar suedez Georg Stiernhielm publică "cea mai corectă dintre toate versiunile româneşti ale Tatălui nostru apărute pînă la 1817, în străinătate" (p. 47). Pentru a susţine o opinie anterior exprimată în cercetarea românească (este vorba despre contribuţia lui A. Bitay, publicată în "Revista istorică", XXI, 1935), conform căreia învăţatul român Nicolae Milescu este cel care i-a furnizat lui Stiernhielm, pe cale orală sau în scris, textul românesc al Tatălui nostru, E. Coşeriu aduce argumente noi, de natură filologică, constînd în compararea unui text autograf a lui Milescu la Tatăl nostru, cu textul din Ulfilas. Similitudinile frapante şi concordanţele dintre cele două versiuni comparate risipesc orice urmă de îndoială şi fac dovada certă că Tatăl nostru românesc al lui Stiernhielm provine de la Milescu. Coborînd mai adînc în istorie, pe linia confruntării versiunilor, savantul român ajunge şi la alte constatări deosebit de interesante cum ar fi, de pildă, că "textul lui Milescu-Stiernhielm, dacă îl comparăm cu cel al lui Stroici, pare să sugereze o tradiţie, fie ea şi firavă, a scrisului cu litere latine" (s.n. CV, p. 53) sau "o grafie latino-romanică a românei" (Nota 58, p. 63).

În ordinea datelor semnificative se înscrie şi 1787, anul apariţiei la Cesena a lucrării lui Lorenzo Hervas, Saggio Pratico delle lingue, unde toate cele şapte versiuni româneşti (care apar sub numerele 262-268) sunt calificate ca atare, prin indicaţiile "Dialetti Valaki" sau, pentru varianta 268, prin "Wallica o Valaka". Dacă "Hervas a fost primul care a pus lucrurile în ordine", arătînd că şi acel Tatăl nostru prezentat anterior ca "velş" nu este decît tot un text valah, E. Coşeriu, prin contribuţia sa, trebuie situat la celălalt capăt al drumului, la ieşirea din labirintul unei istorii contorsionate, acolo unde ni se dezvăluie filierele reale, cu punctele lor de intersecţie, prin care s-a transmis în timp textul rugăciunii.

Limba română în faţa occidentului nu este numai o carte de lingvistică sau de istorie sau de romanistică; ea reuneşte toate acestea, adăugîndu-le o dimensiune culturală şi alta simbolică. Prin faptele de limbă cercetate şi interpretate, Eugeniu Coşeriu reconstituie acum un fragment din istoria lingvisticii romanice şi a celei româneşti, restituindu-ne, nouă şi altora, imaginea autentică a unor evenimente şi contribuţii care fuseseră prezentate uneori infidel, alteori lacunar sau inconsistent. Dar această carte nu este doar dovada respectului faţă de "principiul moral al ştiinţei", acela "de a spune lucrurile aşa cum sînt" (Coşeriu); ea este şi expresia superioară a unui act patriotic asumat cu severitate şi responsabilitate, care opune declaraţiilor patriotarde, demagogice, sterile, mărturia austeră, dar convingătoare, a documentului, prin forţa şi siguranţa demonstraţiei erudite.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova