Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 10-11 (108-109), octombrie-noiembrie : Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu : Cristian Bota şi Ecaterina Bulea : Eugenio Coseriu, L’Homme et son langage

Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu

Cristian Bota şi Ecaterina Bulea

Eugenio Coseriu, L’Homme et son langage

În toamna anului 2001 a apărut la editura belgiană Peeters primul volum în limba franceză din opera lui Eugeniu Coşeriu. Cunoscută şi apreciată cu precădere în mediile ştiinţifice de limbă germană şi spaniolă (dar nu numai), teoria sa lingvistică a avut parte, pînă astăzi, de o receptare limitată în mediul francofon. Publicarea acestui volum este, credem noi, simptomatică pentru reînnoirea interesului – din şi dincolo de francofonie – pentru un demers unitar la toate nivelele de înţelegere a limbajului.

0. Preambul: şampania şi pariul

Hiltrud Dupuy-Engelhardt şi Francois Rastier, doi dintre cei trei editori ai volumului, o mărturisesc în Cuvînt înainte: proiectul acestei lucrări s-a născut "cu ocazia unei delicioase întîlniri europene de semantică" a cărei şampanie încurajase a "întreprinde". Şi nici amploarea, nici complexitatea acestei întreprinderi n-au putut împiedica concretizarea ei.

Al treilea editor, Jean-Pierre Durafour, îşi începe Prefaţa cu afirmarea certitudinii, exprimată de altfel sub formă de pariu, că opera lui Eugeniu Coşeriu "va ocupa un loc important" în bilanţul lingvisticii secolului al XX-lea. Raţiunea acestei certitudini, adică "justeţea şi fecunditatea" muncii ştiinţifice a lui Coşeriu atît în planul epistemologic cît şi în planul metodologic şi cel al analizei, este de ordinul evidenţei pentru publicul german, spaniol/hispanic, italian, român, japonez etc.; şi totuşi, pariul evocat poate părea exagerat pentru publicul francofon. Exagerat deoarece pentru acesta din urmă numele lui Coşeriu evocă încă, în general, doar semantica structurală funcţională, fără îndoială o parte importantă – dar numai o parte! - a operei sale.

Or, Coşeriu este într-adevăr o operă ... integrală. Şi aceasta nu numai datorită amploarei sale, ci mai ales pentru că ea propune o aprehendare a fiinţei limbajului fidelă concepţiei coşeriene despre limbaj: ca activitate de "aprehendare a fiinţei".

Interesul major al acestei întreprinderi editoriale este, în opinia noastră, acela de a face (în sfîrşit!) cunoscută în mediul francofon o gîndire, o adevărată teorie a limbajului, cu propriul ei cadru epistemologic şi conceptual: teoria lui Eugeniu Coşeriu numită, de cîţiva ani încoace, "lingvistică integrală".

   Autorii acestei recenzii mărturisesc la rîndul lor stimularea intelectuală suscitată de lectura acestui volum şi care le motivează gestul redacţional, subscriind cu entuziasm şi raţiune pariului anunţat.

 

Dacă vrem să înţelegem cu adevărat fundamentul aprecierilor adresate teoriei coşeriene – originalitate novatoare, fecunditate, vigoare intelectuală, concepţie alternativă şi/sau concepţie unitară şi dinamică despre limbaj (cf. Prefaţa) – şi mai ales dacă vrem să descifrăm atitudinea epistemologică condensată în sintagma "teorie integrală", nu există decît o soluţie: aceea de a ne abandona (cu generozitate) lecturii miilor de pagini ce materializează activitatea ştiinţifică a lui Coşeriu, întinzîndu-se pe mai mult de o jumătate de secol de reflecţie asupra ... omului şi limbajului său. Alegerea titlului culegerii franceze ni se pare foarte justă deoarece este în sine recunoaşterea a ceea ce Coşeriu şi-a consacrat întreaga viaţă.

În faţa complexităţii reflecţiilor reunite în volum, această recenzie nu poate decît să-şi admită şi să-şi anunţe limitele. Astfel, nu vom putea decît să reluăm cîteva din punctele de articulaţie teoretică prezente în L’Homme et son langage. Fără a minimiza faptul că fiecare din studii fondează, deschide sau consolidează un cîmp de reflecţie, am ales în mod deliberat să insistăm asupra studiilor ce privesc fundamentele epistemologice şi metodologice ale concepţiei lui Coşeriu, şi aceasta din două raţiuni: în primul rînd, lucrările consacrate obiectelor disciplinelor particulare le iau drept fundal, fiind dezvoltarea consecventă a acestora. În al doilea rînd, dată fiind situaţia actuală a lingvisticii, importanţa acestui volum rezidă în mod primordial în prezentarea nucleului conceptual al acestei teorii profund novatoare, profesată încă din anii '50, însă doar parţial cunoscută de către lingviştii de limbă franceză.

1. Remarci generale asupra organizării volumului

Volumul cuprinde şaisprezece studii, organizate în patru secţiuni, pe care le enumerăm mai jos (anul apariţiei iniţiale a textelor este indicat între paranteze):

 

A. Lingvistică generală: 1. "Omul şi limbajul său" (1968), 2. "Determinarea şi cadrul" (1955-56), 3. "Universaliile lingvistice (şi celelalte)" (1972), 4. "Dincolo de structuralism" (1980);

B. Gramatică: 5. "Logicism şi antilogicism în gramatică" (1956), 6. "Logica limbajului şi logica gramaticii" (1976), 7. "Principii de sintaxă funcţională" (1989);

C. Lexic: 8. "Către studiul structurilor lexicale" (1964), 9. "Pentru o semantică diacronică structurală" (1964), 10. Structurile lexematice" (1968), 11. "Studiul funcţional al vocabularului: "Compendiu de lexematică" (1976), 12. "Analiza semică: pro şi contra" (1982), 13. "Procedeele semantice în formarea cuvintelor" (1981), 14. "Către o tipologie a cîmpurilor lexicale" (1972);

 D. Limbaj şi istorie: 15. "Nu există schimbare lingvistică" (1982), 16. "Lingvistică istorică şi istorie a limbilor" (1992).

 

Un al doilea volum, cuprinzînd alte nouăsprezece studii, este actualmente în pregătire.

 

Pentru volumul de faţă selecţia editorilor s-a făcut în baza a două criterii: au fost incluse, pe de o parte, "majoritatea studiilor scrise direct în limba franceză" (cf. Prefaţa, p. 7), iar pe de altă parte, "textele fondatoare, ce nu puteau lipsi nici într-un caz dintr‑o culegere care se vrea a fi o prezentare a gîndirii ştiinţifice şi lingvistice" a lui Eugeniu Coşeriu (ibid.) – este vorba aici despre "Omul şi limbajul său" şi "Determinarea şi cadrul". Zece din cele şaisprezece texte au fost scrise direct în franceză de autor, celelalte fiind traduse din spaniolă, italiană, engleză sau germană cu colaborarea sa.

Funcţia titlurilor de secţiuni – introduse de către editori – nu este decît indicativă. Pentru a da seama de adevărata sistematicitate care leagă articolele din volum, ar trebui să le organizăm în funcţie de finalitatea lor preponderentă. Am avea atunci, pe de o parte, studiile teoretice şi epistemologice (1/–6/, 15/, 16/), care abordează delimitarea obiectului ştiinţei limbajului în general precum şi natura operaţiilor lingvistului. Pe de altă parte, am avea studiile cu caracter preponderent metodologic, care se focalizează asupra disciplinelor particulare (sintaxă, lexematică) şi asupra modalităţilor de descriere ale obiectelor lor proprii (7/–14/). În sfîrşit, există un alt criteriu ce ar putea servi drept reper în lectura volumului, dat fiind că nu toate textele se situează în acelaşi plan, în ceea ce priveşte genericitatea sau specificitatea lor. Astfel, o parte din studii au un caracter sintetic şi fie expun postura epistemologică şi metodologică a Profesorului în trăsăturile sale cele mai generale (4/, 16/), fie explicitează această postură prin prisma unor probleme de detaliu (12/).

În realitate, în gîndirea coşeriană activitatea teoretică, descriptivă şi analitică sînt indisociabile: sigur, ele nu se confundă, însă nu pot fi concepute separat. Sistematicitatea profundă care organizează arhitectura teoriei lingvistice a lui Eugeniu Coşeriu încă de la începuturile sale, coerenţa gîndirii sale în toate dimensiunile ei, fie că se apleacă asupra obiectelor disciplinelor lingvistice particulare, fie asupra obiectului ştiinţei lingvistice în general, rezidă în ultimă instanţă în adecvarea gîndirii faţă de obiectul său, ceea ce nu este mai puţin o adecvare faţă de legile gîndirii însăşi. Nici una dintre lucrările lui Coşeriu nu pierde din vedere "realităţile": cea lingvistică, cea epistemologică, cea metodologică.

În general aprecierea studiilor coşeriene la justa lor valoare nu este posibilă decît prin situarea interpretării în perspectiva acestei unităţi globale.

Fiind vorba aici despre o culegere de texte, este legitim, aşadar, să punem problema coerenţei ei. Unitatea volumului este evidentă şi reiese, în particular, din această  caracteristică internă a gîndirii coşeriene: "întregul" – nucleul epistemologic – este prezent ipso facto în fiecare din "părţi". De altfel, atît rigoarea teoretică a autorului cît şi sensul prim al demersului său ne determină să preîntîmpinăm posibila receptare a acestei unităţi ca ţinînd doar de studiul structurilor lexicale, caracterizînd-o de la bun început ca o veritabilă perspectivă integrală asupra limbajului.

2. Istoricitate şi universalitate a operei

Privite "din exterior", cronologic, studiile din volum pot fi imprudent considerate ca purtînd amprenta unui context ştiinţific astăzi depăşit, atît sub unghiul problematicii cît şi al metodei. Majoritatea acestor texte au apărut în anii ‘60 şi ‘70, altele în anii ‘80 şi la începutul anilor ‘90. Cu toate că o parte a contribuţiilor lui Coşeriu apar într-adevăr în plin structuralism (curent cu care este frecvent identificat, însă în mod inadecvat), lingvistul român se situează deja – conform propriei sale sintagme – "dincolo de structuralism" (cf. 4/). Însuşi volumul de faţă se constituie într-o mărturie a remarcabilei productivităţi a autorului, care nu a încetat să aprofundeze şi să lărgească spectrul unei ştiinţe a limbajului aşa cum o anunţau in nuce primele sale studii din anii ‘50 (printre care 2/ şi 5/). Ritmul anual al contribuţiilor sale la dezbaterile din lingvistică a fost întrerupt doar de trecerea sa în nefiinţă, în toamna anului 20021.

Chiar şi din punct de vedere stilistic textele nu îşi arată "vîrsta". Consistenţa şi echilibrul lor terminologic nu pot decît să ne uimească. Viziunea inaugurală a lui Coşeriu se regăseşte în stilul său ştiinţific, care este, în ultimă instanţă, un stil de gîndire.

Nici privite "din interior" contribuţiile sale nu pot fi identificate cu structuralismul. Deja în "Determinarea şi cadrul. Două probleme ale lingvisticii vorbirii" (cf. 2/), studiu apărut în spaniolă în 1955-56, Coşeriu surmontează şi lărgeşte cadrul şi problematica lingvisticii din epocă2. Punînd problema legitimităţii şi limitelor unei lingvistici a "vorbirii", acest studiu amorsează reconstrucţia lingvisticii pe baze noi, pornind de la critica principiului său de bază – implicit acceptat –, conform căruia "lingvistica în întregime nu este altceva decît ştiinţă a "limbii" (p. 34). Finalitatea acestui demers o constituie integrarea – care este în acelaşi timp o depăşire a problematicii tradiţionale a lingvisticii limbilor în cadrul mai vast al unei teorii a obiectului în integralitatea sa, limbajul "sub toate aspectele sale". Este vorba de a recunoaşte mai întîi limbajul în esenţa sa, ca activitate, şi de a fundamenta astfel reflecţia asupra diverselor sale aspecte: "se impune o schimbare radicală de perspectivă: nu activitatea de vorbire trebuie explicată pornind de la limbă, ci invers, limba trebuie explicată pornind de la activitatea de vorbire" (p. 36; cf. de asemenea infra 3.).

Premisa acestei reorganizări comportă două elemente care impregnează întreg demersul coşerian. Primul este raportul constant pe care activitatea teoretică trebuie să îl întreţină cu realitatea însăşi a obiectului de studiu. La baza activităţii ştiinţifice, în înţelegerea coşeriană, stă un principiu al obiectivităţii: "să spunem lucrurile aşa cum sînt" (Platon), formulă care transcrie necesitatea de a extrage legitimitatea distincţiilor teoretice din realitatea însăşi a obiectului. Cel de-al doilea element este de natură istorică. Sensul acestei "schimbări radicale de perspectivă" nu îşi capătă adevărata amploare decît în interiorul orizontului istoric din care emană concepţia coşeriană. Fără îndoială, depăşirea este justificată în primul rînd de realitatea însăşi a limbajului, însă vectorul acestei mişcări teoretice ca atare nu devine posibil decît prin integrarea hermeneutică a unei întregi tradiţii de gîndire lingvistică, reprezentată cu precădere de Aristotel şi de Humboldt3 (cf. infra 3.). Şi aceasta nu sub forma unei simple raportări la istorie, şi încă şi mai puţin a unei "naive ‘întoarceri la istorie’", întrucît "în realitate, descrierea nu se află nicidecum în afara istoriei; pur şi simplu deoarece descrierea oricărui obiect la un moment dat al istoriei sale este o parte din această istorie. Nu e vorba să ne ‘întoarcem la istorie, ci să realizăm că n-am ieşit vreodată din ea" (cf. 16/, p. 436). Validitatea acestui principiu se extinde, în gîndirea lingvistului român, la însăşi activitatea teoretică, progresia disciplinei lingvistice avînd la bază istoria acestei discipline.

Dezvoltarea concepţiei integrale a limbajului este amorsată de Coşeriu la jumătatea secolului trecut; însă, în virtutea propriului său orizont istoric, ea depăşeşte contextul epocii în care apare. Faptul deosebit de important pe care demersul său îl pune astfel în evidenţă este acela că în ştiinţa limbajului – dar şi în planul ştiinţelor culturii în general – istoricitatea gîndirii este pusă în slujba propriei sale universalităţi.

3. Aspecte centrale ale demersului coşerian: limbajul ca activitate creatoare. Cele trei planuri ale limbajului. Funcţia semnificativă.

«A concepe limbajul drept energeia înseamnă, în consecinţă, a‑l considera drept activitate creatoare sub toate formele sale.» (cf.1/, p. 20)

Nucleul teoriei coşeriene este definirea limbajului, în esenţa sa, ca activitate creatoare. Dacă la prima vedere această teză pare doar a concentra de-o manieră simpl(ist)ă evidenţa – de altfel uşor de conceput – a caracterului productiv al limbajului, al caracterului întotdeauna nou şi radical singular al oricărei producţii verbale, atît rădăcinile ei filosofice profunde cît şi consecinţele sale asupra unei teorii a limbajului sînt mai greu de surprins sau de admis. Această definiţie-argument nu este în nici un caz accidentală şi nici arbitrară. Dimpotrivă, tocmai exploatarea profunzimii ei conceptuale şi istorice îi permite lui Coşeriu să denunţe eroarea cea mai regretabilă al unui întreg ansamblu de teorii şi filosofii ale limbajului: aceea de a-l fi redus la simpla expresie a unei facultăţi ce i-ar precede (gîndirea raţională) sau la o activitate oarecare, o activitate "între altele". Cel puţin două interpretări unilaterale sînt astfel denunţate şi evitate: concepţia după care esenţa limbajului este doar expresie subiectivă şi concepţia care reduce esenţa limbajului la comunicarea practică.

Justa înţelegere a valorii sintagmei "activitate creatoare" la Coşeriu, intrinsec legată de înţelegerea afirmaţiei noastre de mai sus conform căreia o considerăm drept nucleul teoriei sale, nu este posibilă decît cu preţul unui dublu demers teoretic, ce se degajă de altfel destul de uşor la lectura studiului 1/ din volum. Pe de o parte, evocarea ancorajului său filosofic aristotelician şi humboldtian, declarat în mod explicit, iar pe de altă parte, demonstrarea faptului că impresionanta coerenţă internă a gîndirii coşeriene în ansamblul ei rezultă din rigoarea cu care autorul nu se abate nici o clipă şi la nici un nivel de analiză al limbajului de la acest postulat fundamental.

Reinvestigînd şi reinvestind ideea humboldtiană conform căreia limbajul, în esenţa sa, nu este operă sau produs static (ergon) ci activitate (energeia), Coşeriu subliniază, pe bună dreptate, fundamentele aristoteliciene ale gîndirii lui Humboldt, recuzînd interpretarea acestei teze drept (simplă) afirmare a "caracterului viu" al limbajului, ca şi asocierea exclusivă a termenului energeia cu ceea ce Saussure avea să numească "vorbire" (fr. parole). Dacă Humboldt alătură termenii greceşti celor germani Werk şi Tдtigkeit, este, în opinia lui Coşeriu, pentru a sublinia utilizarea lor în sens filosofic. Astfel, la Aristotel energeia nu este o activitate oarecare, ci "activitate liberă", infinită, anterioară propriei sale potenţe (dynamis), mergînd dincolo de propria sa dynamis. Fidel tezelor aristoteliciene, Coşeriu defineşte creativitatea ca "productivitate cu/în dublu sens: productivitate în raport cu "obiectele" produse şi productivitate în raport cu procedeele de producere" (cf. 15/, p. 414). Noţiunea de activitate creatoare trebuie deci înţeleasă într-un sens filosofic şi profund dialectic: fiinţa şi devenirea fiinţei sînt indisociabile.

Dacă "întoarcerea" la Aristotel pune bazele filosofice ale concepţiei despre activitatea creatoare, dacă "întoarcerea" la Humboldt este fundamentală datorită asocierii acestei concepţii despre activitatea limbajului, pasul decisiv înainte al lui Coşeriu constă în explicitarea caracterului activ-creativ al limbajului sub toate formele sale (limbaj în general, orice limbă şi orice act de vorbire), ca şi în reinvestirea teoretică a noţiunii aristoteliciene de dynamis. În acest sens, energeia limbajului sau activitatea creatoare specifică limbajului constă în depăşirea perpetuă a propriei sale dynamis.

Implicaţiile epistemologice şi metodologice ale acestei viziuni asupra limbajului sînt multiple. Nu vom aminti decît cinci:

Caracterul creator al limbajului ca activitate umană liberă face din acesta o activitate de cunoaştere infinită, o activitate de "aprehendare a fiinţei" al cărei obiect este de asemenea infinit.

Ceea ce distinge limbajul de alte forme de expresie este faptul că el există ca activitate de "vorbire-cu-altul" (cf. 1/, p. 15), activitate intersubiectivă de aprehendare a fiinţei, "manifestare primară a socialităţii" (id. p. 29). Limbajul este în esenţa lui activitate creatoare-dialogică. Şi tocmai din această esenţă Coşeriu îi extrage universaliile: creativitate, semanticitate, alteritate, istoricitate, materialitate.

Limbile, ca tehnici determinate istoric, nu sînt niciodată produse statice. "O limbă este un sistem de producere care, în fiecare moment, nu este decît parţial realizat istoric în produse lingvistice" (cf. 1/, p. 21). Caracterul nefondat al oricărei ambiţii de descriere exhaustivă a unei limbi devine evident; a descrie o limbă înseamnă a descrie "un sistem pentru a crea" şi nu un produs.

"Nu există schimbare lingvistică" (cf. 15/); mai exact, ea nu există ca schimbare a unui produs, ci este producere perpetuă a limbii, "naştere a limbajului şi, totodată, construire istorică a limbilor" (id., p. 428).

Abordarea cauzală este improprie şi inadecvată interpretării faptelor lingvistice: "Cauzalitatea, în sensul propriu al termenului, este în acest context o noţiune înşelătoare deoarece schimbarea lingvistică nu poate avea "cauze". (...) Din contra, finalitatea se află aici la locul ei, dat fiind că motivarea schimbării lingvistice este de fapt de natură "finalistă" (ibid.).

 

Formele limbajului pe care le-am amintit mai sus (limbaj, limbă, act de vorbire) se regăsesc diferenţiate în mai multe rînduri în textele reunite în volum (studiile 1/, 2/, 6/, 15/). Această trihotomie nu trebuie confundată în nici un caz cu interpretările banale ale trihotomiei saussuriene (cf. supra nota 2), ea are un rol bine definit în reflecţia coşeriană, acela de manifestare a ceea ce Coşeriu numeşte "planurile limbajului" (cf. 6/, p. 144): universal, istoric şi individual. Importanţa acestei tripartiţii ca planuri sau niveluri ale limbajului rezidă în faptul că nici unul nu este exclus din lingvistică. Mai mult decît atît, limbajul ca activitate de vorbire este şi trebuie studiat în fiecare plan dintr-un triplu punct de vedere, acest triplu punct de vedere reluînd distincţia aristoteliciană energeia / dynamis / ergon. Studierea limbajului ca energeia înseamnă examinare, în plan universal, a activităţii de vorbire în general, în plan istoric a manifestării concrete a limbilor, iar în plan individual a activităţii discursive a subiectului. Ca dynamis limbajul se manifestă drept cunoaştere intuitivă (sp. saber), competenţă lingvistică, ce se declină la rîndul ei în competenţă elocuţională în plan universal, competenţă idiomatică în plan istoric şi competenţă expresivă în plan individual. În sfîrşit, cu privire la activitatea de vorbire ca ergon, nu există un plan universal în adevăratul sens al cuvîntului (sau ar fi constituit de totalitatea manifestărilor lingvistice concrete ale umanităţii), în plan istoric ea se identifică cu limba (însă mai degrabă limba "abstractă"), iar în plan individual produsul este textul singular.

Remarca ce se impune aici şi pe care Coşeriu însuşi o aminteşte, se referă la statutul metodologic şi euristic al acestor tripartiţii, cu precădere cel al punctelor de vedere: aşa cum limba nu poate fi, în realitate, niciodată separată de activitatea de vorbire, aşa cum dihotomia saussuriană limbă-vorbire nu este de fapt "reală" ci metodologică, tot astfel cele trei puncte de vedere energeia, dynamis, ergon nu sînt decît trei maniere de a considera şi a studia una şi aceeaşi realitate, şi nu trei realităţi diferite.

 

Filosofia coşeriană a limbajului, ce subîntinde întreg travaliul descriptiv şi analitic al lingvisticii, aduce cu sine înţelegerea cea mai largă a acestei realităţi ca funcţie semnificativă. Acest concept condensează ideea specificităţii şi autonomiei limbajului şi face posibilă, în acelaşi timp, înscrierea certă a lingvisticii pe harta ştiinţelor culturii: "Creaţia de semnificaţi este un act de cunoaştere şi faptul de a ataşa semnificaţi unor cutare sau cutare semnificanţi, adică de a transforma semnificaţii în conţinut al unor semne, este o cale de a-i fixa şi de a-i face obiectivi; în consecinţă, putem spune că limbajul ca energeia este, în unul şi acelaşi act, cunoaştere şi obiectivare a ceea ce este cunoscut." (cf. 1/, p. 25).

 

În încheiere vom remarca excelenta calitate a traducerii şi a prezentării generale a volumului, muncă ce va fi durat patru ani şi care este pe măsura conţinutului. Volumul mai cuprinde o bibliografie exhaustivă a lucrărilor lui Eugeniu Coşeriu pînă în anul 2000 (atît titlurile în original cît şi traducerea lor în diferite limbi) precum şi un index extrem de util de autori, de noţiuni şi de limbi la care se face referire.

Cristian.Bota@pse.unige.ch

Ecaterina.Bulea@pse.unige.ch

 

1 O parte a manuscriselor nepublicate rămase la Tubingen sînt la ora actuală în curs de editare. Pentru mai multe detalii în această privinţă precum şi pentru o prezentare sintetică a cîtorva concepte de bază ale teoriei coşeriene, se poate consulta site-ul internet www.coseriu.de, pregătit de Johannes Kabatek de la Universitatea din Freiburg, Germania.

2 În centrarea sa asupra studiului limbii ca sistem (independent de studiul limbii în vorbire), lingvistica structuralistă de la mijlocul secolului trecut se revendică de la distincţia saussuriană între langue şi parole (de fapt langage – langue – parole), însă într-o interpretare care opune şi separă realităţile corespunzătoare celor două concepte, ignorîndu-l pe al treilea (de unde şi definirea lingvisticii ca fiind exclusiv ştiinţă a limbii). Această interpretare a fost favorizată în mare măsură de modul în care gîndirea lui Ferdinand de Saussure apare în Cursul de lingvistică generală (1916), publicat şi editat, cum se ştie, de doi dintre studenţii săi, la trei ani după moartea lui Saussure.

3 Dacă dimensiunea aristotelico-humboldtiană este destul de transparentă în studiile conţinute în acest volum, dialogul cu Saussure este însă mai puţin evident. Importanţa acestui din urmă aspect reiese din alte două studii fundamentale ale lui Coşeriu, Sistema, norma y habla, Montevideo, 1952 (reluat în Teoria del lenguaje y linguistica general, Madrid, 1962), şi Sincronia, diacronia e historia. El problema del cambio linguistico, Montevideo, 1958 (ediţia a doua: Madrid, 1973). În prelegerile sale, Coşeriu îşi prezenta – litotic – concepţia ca o încercare de a articula gîndirea lui Humboldt cu cea a lui Saussure.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova