Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 10-11 (108-109), octombrie-noiembrie : Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu : : Ana Agud: 'Faptul de a-l cunoaşte pe Coşeriu a fost ca o provocare pentru mine'

Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu

Ana Agud: 'Faptul de a-l cunoaşte pe Coşeriu a fost ca o provocare pentru mine'

D-na Ana Agud (n.1948) este profesoară de Lingvistică Indoeuropeană la Universitatea din Salamanca (Spania) şi face parte din a doua generaţie de discipoli ai lui Eugeniu Coşeriu. Studiile primare şi secundare le face la Liceul german din San Sebastian, apoi urmează Facultatea de filologie, specializarea limbi clasice la Universitatea din Salamanca. Devenind asistentă la aceeaşi universitate, în 1971 începe doctoratul sub îndrumarea lui Eugeniu Coşeriu, iar în 1976 susţine teza Istoria şi teoria cazurilor, obţinînd calificativul Summa cum laude.

Sfera de preocupări a d-nei Agud este destul de vastă: lingvistică generală şi indoeuropeană, filosofia limbajului, sanscrită; a desfăşurat o activitate amplă de traducătoare – în special din germană şi sanscrită — a predat filologie greacă, slavă veche, sanscrită, gotică, vedică, avestică. Este autoare a unui număr impunător de studii de filosofie a limbajului şi lingvistică comparată, iar printre cărţile Domniei sale se remarcă Historia y teoria de los casos (Madrid, 1981), Manual de lengua gotica (Salamanca, 1982), Curso elemental de vedico (Salamanca, 1984), Pensamiento y cultura en la antigua India (Madrid, 1996) ş. a. D-na Ana Agud este membră a societăţii Indogermanische Gesellschaft şi a Academie du Midi (Franţa), a asociaţiei Humboldt, a International Association for Sanscrit Studies.

Dialogul care urmează a avut loc la Salamanca, în casa familiei Agud Aparicio, cu ocazia Congresului al XXIII-lea de Lingvistică Romanică (septembrie 2001).

 

- Dvs. îl numiţi pe Profesorul Coşeriu Guru. De ce?

- Guru înseamnă în sanscrită maestru spiritual. În toate tradiţiile spirituale din India există un Guru – cel căruia îi este familiară practica tuturor virtuţilor şi care cu sabia înţelepciunii a tăiat toate ramurile şi a smuls toate rădăcinile păcatului; el a împrăştiat cu lumina raţiunii întunericul dens în care era învăluit. El se conduce cu demnitate şi independenţă, are suflet de părinte pentru toţi discipolii săi; el nu face nici o distincţie între prieteni şi duşmani şi are o bunăvoinţă egală atît pentru unii cît şi pentru alţii. Guru vede aurul şi pietrele preţioase cu tot atîta indiferenţă ca şi bucăţile de fier sau de pînză, el depune toate eforturile posibile pentru a îndepărta tenebrele inconştienţei în care restul oamenilor sînt scufundaţi. Prin înţelepciunea sa, el străluceşte ca soarele în mijlocul norilor groşi ai ignoranţei înconjurătoare...

- Credeţi că Prof. Coşeriu întruneşte toate aceste condiţii ale unui adevărat Guru care îşi pune discipolii la grele încercări, pregătindu-i astfel pentru cunoaşterea de sine şi a adevărului?

- Întru totul. Coşeriu este un Guru modern care nu este retras în munţii Tibetului, ci duce o viaţă de ascet aici, printre noi. Ucenicia aspră pe care am făcut-o la el, îmi îngăduie să afirm că el este asemeni unui Guru din tradiţia indiană.

- Cînd l-aţi cunoscut pe Maestrul Dvs. spiritual?

- L-am cunoscut pe Coşeriu fiindcă destinul mi l-a scos în cale în momentul cînd terminam facultatea şi vroiam să fac o teză de doctorat despre descrierea structurală a cazurilor în greacă şi latină. Profesorii de aici considerau că acest subiect era destul de dificil şi nu avea nici o perspectivă. Ei bine, în acest moment a venit Coşeriu la Salamanca, invitat de prof. Bustos pentru a ţine un ciclu de prelegeri de semantică structurală. Frecventînd acele cursuri, mi-am dat seama că prof. Coşeriu avea o concepţie foarte interesantă, iar perspectivele pe care le trasa erau asemănătoare întrucîtva cu ceea ce şi eu credeam că trebuia să se facă în acest domeniu. Atunci am îndrăznit să-l abordez, i-am cerut o audienţă şi i-am explicat că intenţionam să fac o teză despre sistemul cazurilor în limba greacă. El mi-a răspuns că i se pare absolut corect modul cum pun problema, atunci a trebuit să-i mărturisesc că aici, la Salamanca, nimeni nu doreşte să-mi conducă o astfel de lucrare şi în acest moment Coşeriu s-a oferit să mi-o conducă. Am acceptat fireşte cu deosebită bucurie, spunîndu-i că sînt încîntată de propunere. Această decizie avea să-mi schimbe radical întreaga carieră universitară şi chiar viaţa mea.

- În ce an s-a întîmplat acest lucru?

- La începutul anului 1971.

- Aţi optat  pentru un doctorat aici la Salamanca sau la Tubingen, în Germania?

- Din fericire, exista posibilitatea de a face o teză de doctorat în Spania cu un conducător din străinătate şi eu am optat pentru această variantă. Acest lucru era important şi pentru că eu figuram deja în cadrul programului de doctorat de la Universitatea din Salamanca şi ar fi fost foarte complicat să mă transfer în Germania. Deci, teza propriu-zisă am făcut-o aici, iar îndrumător l-am avut pe Coşeriu. Fireşte, asta a însemnat că a trebuit să merg foarte des la Tubingen ca să pot discuta cu Maestrul. Îmi amintesc că o dată am ajuns la Tubingen exact în momentul cînd trebuia să plece în străinătate şi îmi spuse că nu are timp să stăm de vorbă, dar că vom discuta în Spania ceva mai tîrziu...     

- Cum a fost relaţia între discipol şi maestru?

- Nu a fost o relaţie simplă în sensul că era la distanţă, dar indiscutabil a fost o relaţie extrem de eficientă. Coşeriu a înţeles de la bun început care sînt problemele cu care urma să mă confrunt şi a prevăzut foarte bine ceea ce trebuia să fac, astfel încît mi-a permis să nu pierd nici o clipă şi să dobîndesc o formaţie (pregătire) foarte bună într-un timp, aş zice eu, record. Relaţia mea cu Coşeriu a fost dificilă, cum sînt mereu relaţiile cu Coşeriu. El este un Maestru dur, nu face concesii. Cînd ajungeam extenuată la Tubingen în urma unei călătorii de două zile şi băteam în sfîrşit la uşa lui, el îmi zicea: "Te rog, încearcă să fii cît mai laconică!". Prin urmare, nu era uşor să tratezi cu Coşeriu. Cu toate acestea, mi-am dat seama de la prima întîlnire că este o persoană leală şi de încredere sută la sută, iar pe măsură ce a trecut timpul am putut observa de asemenea că şi respectul lui faţă de mine devenea tot mai evident. Niciodată nu a încetat să fie o relaţie dură din punct de vedere profesional, însă de fiecare dată devenea tot mai afectuoasă din punct de vedere uman. Aş vrea să cred că realmente Coşeriu mă consideră deja o prietenă, pe lîngă faptul că îi sînt discipolă. Relaţia noastră strict ştiinţifică a avut şi momente tensionate, dat fiind că – aşa cum spune el mereu despre mine – eu am un cap speculativ, mă interesează mult teoria şi mă interesează teoria teoriei. Iar acest aspect nu-i displace nici lui Coşeriu, fiindcă el este lingvistul cu conştiinţa teoretică cea mai clară şi cea mai lucidă din tot secolul XX, sînt sigură de acest lucru. Însă adesea am impresia că ne lovim puţin, că perspectivele noastre nu sînt întru totul identice şi că unele din "ingredientele" gîndirii mele nu i se par întru totul adecvate. Eu cred însă că în aspectele fundamentale sîntem de acord. Cel mai important lucru e că modul de abordare, perspectiva din care eu interpretez limbajul este întru totul coşeriană.   

- Părerea mea e că atunci cînd se întîlnesc două persoane născute în zodia Leului, cu personalităţi foarte puternice, colaborarea nu e chiar atît de uşoară.

- Ştii, eu şi Coşeriu sîntem născuţi în aceeaşi zi, 27 iulie.

- Ce coincidenţă! Deci, nimic nu e întîmplător în lumea asta... În ce măsură teoria lui Coşeriu, numită şi lingvistică integrală v-a fost utilă?

- Trebuie să menţionez că pe lîngă faptul că teoria lui Coşeriu este una integratoare care cuprinde toate aspectele limbajului şi ale limbilor istorice, conceptele sale metodologice sînt cele mai clare şi mai operabile (funcţionale) din toată lingvistica pe care o cunosc şi cred că cunosc multă lingvistică. În acest sens el mi-a oferit osatura metodologică pentru ceea ce urma să fac. În plus, mi-a permis să integrez foarte bine planurile teoretice cele mai abstracte şi cele mai generale cu investigaţia concretă, cu travaliul punctual de analiză lingvistică. Iar această coerenţă între diverse planuri - care pentru mine este esenţială - eu nu am mai întîlnit-o la nimeni. De fapt, asumîndu-ţi, însuşindu-ţi teoria lui Coşeriu, poţi lucra în cele mai diverse domenii şi cu cele mai diferite "obiecte"; niciodată nu vei fi obligat la o singură metodă care ar putea să-ţi restrîngă perspectiva. Ceea ce propune în realitate lingvistica integrală este o mare libertate metodologică alături de o serie de cerinţe de rigoare care sînt fundamentale. În plus, trebuie să spun că Profesorul a introdus multă imaginaţie în teoria lingvistică. El a fost capabil să vadă mai multe planuri, să integreze mai multe perspective decît majoritatea lingviştilor într-o concepţie proprie. Iar acest lucru nouă, discipolilor, evident, ne lărgeşte orizontul. Pentru mine faptul de a-l cunoaşte pe Coşeriu a fost mereu ca un fel de provocare. Ştim cu toţii că nu se poate să fii ca el, este imposibil. El este un mutant, cum zic eu în glumă. Dar necesitatea de a cunoaşte, de exemplu, foarte bine mai multe limbi, necesitatea ca limbile pe care le studiezi să fie "ale tale", să nu fie externe, necesitatea de a cunoaşte bine literaturile în respectivele limbi, necesitatea de a şti foarte bine - cînd decizi să investighezi ceva – ce trebuie să laşi deoparte, adică ceea ce nu trebuie să faci, astfel încît să ai şi o delimitare negativă clară cu privire la aspectul pe care îl laşi în afara considerării... Ei bine, această claritate metodologică eu nu am mai întîlnit-o la nimeni altcineva, de aceea pentru mine a fost factorul esenţial în formarea mea.

- Sînteţi printre puţinii discipoli coşerieni care se dedică limbilor indoeuropene vechi: gotică, vedică, sanscrită, avestică etc. Ce au însemnat aceste limbi pentru Dvs.? 

- Din păcate, cunosc puţine limbi vechi. Pentru majoritatea  nu am putut face decît o introducere elementară. Cu toate acestea, de fiecare dată cînd interiorizez o limbă nouă, e ca şi cum s-ar deschide o nouă fereastră interioară în spiritul meu. Adică, fiecare limbă este realmente o nouă alternativă pentru structurarea experienţei şi numai atunci cînd cunoşti mai multe limbi, înţelegi mai bine care sînt "căile"  sau specificul limbii tale materne. Altfel spus, eu cred că travaliul lingvistic trebuie să fie totdeauna comparativ, alt lucru pe care l-am învăţat de la Coşeriu. Totdeauna e bine să compari; de fapt nu poţi compara ceea ce nu cunoşti bine. În acest sens am încercat să dobîndesc competenţă lingvistică în limbi cît mai diferite cu putinţă. De ex., pentru familia noastră indoeuropeană, am făcut cîţiva ani araba cu scopul de a avea elemente de contrast. Cît priveşte sanscrita clasică, deşi este o limbă din aceeaşi familie, din cauza specificului său istoric, poate pentru că s-a vorbit într-o ţară diferită, a dezvoltat "tendinţe" evolutive complet diferite de restul familiei indoeuropene, ceea ce în prezent o apropie în sintaxă mai curînd de structurile limbilor chinezo-tibetane. Cu alte cuvinte, o limbă fiind flexivă, intens flexivă, termină prin a fi folosită ca limbă izolantă. Ei bine, aceasta este o experienţă tipologică foarte intensă, foarte puternică. E foarte greu să citeşti un fragment în sanscrita clasică şi să-l înţelegi ca pe o competenţă proprie, dar este un efort care merită să fie făcut, aceasta e problema. Acest aspect iarăşi l-am "preluat" de la Coşeriu.

- Acest lucru sună de asemenea destul de humboldtian. În acest sens aveţi o contribuţie fundamentală, fiindcă l-aţi tradus pe Humboldt în spaniolă. Trebuie să vă mărturisesc că şi eu folosesc această traducere la pregătirea cursului meu de Lingvistică generală, deoarece în română deocamdată nu s-a tradus. Introducerea Dvs. este extrem de documentată şi interesantă şi îl ajută pe cititor să parcurgă textele lui Humboldt care, aşa cum ştim, nu sînt deloc uşoare. În acest context, care credeţi că este locul lui Humboldt în filosofia limbajului?

- Adevărul e că Humboldt reprezintă punctul de inflexiune, de cotitură în Europa în ce priveşte limbajul. De la Humboldt încoace limbajul devine obiect al filosofiei limbajului prin excelenţă. El este primul gînditor european care înţelege transcendenţa limbajului, însă nu numai a limbajului, ci şi a limbilor, a fragmentării lingvistice pentru spiritul uman în ansamblu. Şi nu a fost doar primul care a înţeles aceasta, ci şi  primul care a extras o cantitate enormă de consecinţe teoretice cu o rază de bătaie foarte lungă. Eu aş zice că Humboldt este încă departe de a fi epuizat (cunoscut în totalitate). Cred că la Humboldt se găsesc încă aspecte care ar trebui explorate. În ce mă priveşte, în ultimii ani am încercat  să "exploatez" un aspect care constituie ceea ce eu numesc lingvistică şi facticitate: a încerca să tragi toate concluziile teoretice şi metodologice din axioma humboldtiană conform căreia limbajul este real numai în vorbirea de fiecare dată. Cred că din acest punct de vedere, gînditorul european care a dus cel mai departe dezvoltarea teoriei humboldtiene în plan filosofic este fostul coleg al lui Coşeriu, Josef Simon, alt maestru al meu, maestrul meu filosofic de la Universitatea din Bonn. Însă realmente cu Humboldt se produce o cotitură. Doar plecînd de la Humboldt devine posibil ceea ce mai tîrziu s-a numit linguistic turn în filosofie. În plus, înţelegerea limbilor – să zicem, nu ca realizări contingente a unor scheme logice - , ci realmente ca unicul fapt plecînd de la care sînt posibile apoi logici de un anumit tip sau altul; adică, limbajul ca fundament al oricărei logici... Ideea cu cercul cred că cine a interpretat-o cu mai multă certitudine a fost maestrul lui Simon – Bruno Libruks – cînd afirmă că aceasta este prima axiomă a lui Humboldt, că nu e posibil să ieşi din cercul unei limbi fără a intra în cercul alteia. Asta înseamnă că nici o lingvistică nu poate să-şi atribuie un punct de vedere supralingvistic. Pentru că  şi lingvistica este un idiom, chiar un idiom cu multe dialecte, ştim cu toţii asta. Acestea sînt ideile cele mai importante atunci cînd trebuie să avem claritate metodologică cu privire la limbaj, adică, nu există un lingvist extralingvistic iar idiomul său provine de la limbile pe care le vorbeşte sau le cunoaşte. Fireşte, cu cît mai multe limbi cunoaşte un lingvist, cu atît mai bogat devine "idiomul" său. Şi aceasta este bogăţia lui Coşeriu, faptul că dispune de o bogăţie nemaiîntîlnită, de o uriaşă experienţă  personală de poliglot.  Diferenţa e că el a intrat în foarte multe cercuri şi aceasta este adevărata sa dimensiune.

- Acelaşi lucru se poate spune şi de Humboldt,  pentru că şi Humboldt vorbea limbi diferite, cunoştea structura gramaticală a multor limbi.

- Dar nici pe departe atîtea cîte ştie Coşeriu. În materie de limbi se poate spune că Eugeniu Coşeriu este cel mai mare lingvist din toate timpurile, că merge mult mai departe de Humboldt pentru că dispune de o experienţă mult mai mare decît Humboldt. Fireşte, el are şi avantajul de a-l integra pe Humboldt.

- Dacă ne amintim de Fr. Bopp care a  inaugurat metoda comparativ-istorică, el făcea un alt fel de comparaţie decît Humboldt. După cît îmi dau seama, aici faceţi o comparaţie, să zicem, mai curînd  humboldtiană  pentru că adineaori vă refereaţi la limbi vii, la vorbire. Prin urmare, aplicaţi ideea fundamentală a lui Humboldt că a compara limbi între ele înseamnă a compara forme interne şi nu doar forme externe ale unei limbi, adică nu aspectul fonetic sau morfologic, ci în primul rînd cel semantic...

- E foarte important ceea ce spui. Ce relaţie există între metoda de comparaţie a lui Fr. Bopp şi consecinţele sale pentru indoeuropenişti şi ideile lui W. von Humboldt. Donatela de Cesare a demonstrat în Introducere la traducerea italiană a lui Humboldt că programul lui Humboldt a suferit eşec pentru că a triumfat programul lui Bopp. Cred că e o formulare rezonabilă şi corectă. E adevărat că atunci cînd Bopp iniţiază compararea morfo-fonetică între limbi, asta face posibilă o serie de descoperiri cu adevărat de neaşteptat, ceea ce a contribuit la faptul ca atenţia erudiţilor să se focalizeze în această direcţie. Bopp era, ca să zicem aşa, aproape un amator. Ceea ce a urmat după Bopp, mai ales cu Şcoala de la Leipzig, cu neogramaticii a fost cu totul altceva. Acolo într-adevăr se poate spune că pentru prima dată umanitatea ajunge să cunoască cu adevărat şi în profunzime ce este limbajul, cum funcţionează, cum se dezvoltă. Iar această dezvoltare nu s-a făcut plecînd de la Humboldt, ci plecînd de la Bopp. Ei bine, asta e adevărat, însă trebuie să nuanţăm puţin lucrurile, pentru că teoreticianul neogramaticilor, Hermann Paul, este un individ care, deşi nu era exact un humboldtian, trebuie să fi auzit suficient despre Humboldt din moment ce a fost capabil să orienteze metoda comparativă neogramatică spre o teorie a limbajului compatibilă cu descoperirile teoretice ale lui Humboldt şi e adevărat că Prinzipien der Sprachgeschichte a lui Hermann Paul reprezintă o operă realmente crucială care, sub unele aspecte, deşi fără a se referi direct la Humboldt, recuperează parţial programul humboldtian în sînul programului însuşi al lui Bopp. Însă după aceea în lingvistica indoeuropeană numeni nu a fost în stare să înţeleagă modul de abordare al lui Hermann Paul. Însuşi H. Paul s-a orientat apoi spre forme pur empirice de investigaţie, iar marele efort teoretic pe care îl făcuse nu a mai fost continuat. Asta a făcut ca lingvistica indoeuropeană să se condamne pe ea însăşi pînă la un anumit punct la trivialitate teoretică. Adică, odată ce neogramaticii şi succesorii lor imediaţi au explorat în profunzime tot materialul existent, contribuind prin aceasta în mod decisiv la cunoaşterea limbajului, plecînd de la acest moment, adică de la anii ’20-’30 ai secolului XX, lingvistica indoeuropeană începe să piardă din interes. Lumea se îndepărtează de ea: paradigmatic F. de Saussure va intra în istorie nu ca indoeuropenist, ci ca lingvist teoretician. De ce? Pentru că într-un mod oarecare se pierduse raţiunea a ceea ce se făcea şi nu au existat indoeuropenişti care realmente să revină la abordarea lui Paul, cu atît mai puţin a lui Humboldt. Cred că lucrul acesta constituie un obiectiv al lingvisticii comparate şi, în plus, e un obiectiv urgent  pentru că lingvistica indoeuropeană se extinde cu paşi de uriaşi. Adică, faptul că guvernele sau societatea nu vor să finanţeze proiecte care nu înţeleg la ce servesc — şi pînă la un anumit punct au dreptate – se explică prin aceea că lingviştii indoeuropeni nu spun cu claritate în ce scop fac ceea ce fac, nu au perspectiva teoretică din care să legitimeze din punct de vedere social şi economic munca lor. Cred că aici e nevoie să "intrăm" cu Paul, cu Humboldt şi cu Coşeriu evident, în opinia publică pentru a demonstra că cea mai mare parte a lingvisticii din sec. XX este frauduloasă pentru că nu dispune de cunoaşterea empirică necesară. Cei care ar fi putut să ducă aceste cunoştinţe mai departe, indoeuropeniştii, s-au complăcut în lipsă de înălţime speculativă, în lipsa de înţelegere teoretică a ceea ce făceau, iar asta a generat realmente, pe de o parte, o lingvistică de un model destul de banal uneori chiar absurdă – cum ar fi anumite lingvistici ale textului care  există – şi, pe de altă parte, o lingvistică indoeuropeană hiperspecializată şi deci incomprehensibilă pentru cineva care nu face parte din tagma lingviştilor şi a cărui sens nu e înţeles nici de societate, nici de filologi, nici de către cei care ar trebui să fie destinatarii acestui travaliu.

- Sînt întru totul de acord cu Dvs. fiindcă dacă revenim la F. de Saussure el de asemenea ţinea cursuri de sanscrită şi era specialist în lingvistica indoeuropeană, iar studiul care l-a făcut celebru a fost "Memoire sur le systeme primitif des voyeles dans les langues indo-europeennes".

- Trebuie să spunem că cel mai bun din F. de Saussure nu o reprezintă teoria sa – teoria sa într-un anumit mod se bazează pe alte teorii, cum demonstrează Coşeriu, pe G. von der Gabelenz, bunăoară. Cel mai bun din Saussure este studiul său comparativ-istoric, puţin cunoscut.

- În secolul XX s-a făcut multă teorie. Coşeriu în "Lecţiile de lingvistică generală" afirmă că lingvistica modernă are cu preponderenţă un caracter teoretic. Cred că în felul acesta se explică diminuarea interesului pentru dimensiunea diacronică a limbilor, deci şi pentru lingvistica comparativ-istorică. Structuraliştii s-au focalizat în special asupra sistemului şi structurilor unei limbi, adică au fost preocupaţi de dimensiunea sincronică. Pe de altă parte, lingvistica comparativ-istorică nu mai are priză la tinerii din ziua de azi, deoarece presupune cunoştinţe foarte ample şi necesită  mult timp...

- Generaţiile tinere sînt mult mai pragmatice şi nu dedică enorma cantitate de timp necesară pentru acest studiu. Deşi trebuie să spun că noi, aici la Universitatea din Salamanca, avem o experienţă teribilă, am propus anul acesta un curs de limba pahlavi pe care îl ţine colaboratorul meu Alberto Cantera la care s-au înmatriculat 12 studenţi. Nu cred că mai există vreo Universitate în această lume unde 12 studenţi să studieze pahlavi în acelaşi timp cu acelaşi profesor. Cred că tinerii văd că noi le oferim nu numai limbi exotice pe care ei ar vrea să le cunoască din curiozitate, ci de asemenea ceva integrat care face să aibă sens pentru ca ei —  care de altfel îşi dau seama că nu vor utiliza această limbă în viaţa lor — să se înmatriculeze la ceva atît de rar cum ar fi limba pahlavi. De asemenea cursurile mele de licenţă în sanscrită sînt frecventate de mulţi studenţi, în fiecare an vin cîte 30 de persoane, să zicem cam jumătate din cei care studiază filologia clasică în ansamblu. De ce? Pentru că atunci cînd cineva – un profesor, un cadru didactic – predă dintr‑o perspectivă clară anumite limbi, studenţii reacţionează prompt. Cred că sînt prost pregătiţi fiindcă oferta nu este bună. Dacă le oferim ceva bun, ei vin, vin inclusiv la lucruri mai puţin probabile. De ex., la cursul meu de slavă veche şi ecleziastică am avut grupuri din 5-6 persoane, iar aici nimeni nu cunoaşte limbi slave.

- Atunci să fie vina celor care sînt angrenaţi în munca de predare?

- Poate să pară puţin megalomanie să gîndesc că eu voi încerca să realizez programul lui Humboldt, nu se poate realiza într-un timp atît de scurt. Însă cred că merită să se facă ceea ce facem noi aici, adică să se conjuge o perspectivă teoretică la înălţimea timpurilor noastre cu un tip de pregătire care oferă cunoştinţe empirice din diferite limbi cu istoriile lor, cu literaturile lor şi, prin urmare, nu doar ca descriere lingvistică, ci de asemenea cu ceea ce numim aici "profunzime" filologică. Însufleţită de acest spirit, am ajuns să-i recrutez pe aceşti doi colaboratori ai mei – Francisco Rubio şi Alberto Cantero. Al.Cantero a devenit deja un iranist de talie internaţională, s-a specializat în limbi vechi şi medievale. Fr. Rubio a început ca indoiranist, a făcut teza de doctorat, apoi i-am sugerat să se specializeze în altă ramură a familiei indoeuropene – aria celtică. În momentul de faţă el este unicul spaniol care cunoaşte aceste două familii de limbi şi noi în trei încercăm să punem pe roate o lingvistică indoeuropeană care să fie corectă din punct de vedere internaţional, ceea ce pînă în prezent nu s-a făcut în Spania, în sensul că să fie o lingvistică bazată pe limbi şi filologii, nu pe faptul de a compara gramatici şi dicţionare scrise de alţii. Acesta e un deficit pe care îl avem în Spania şi noi încercăm să-l depăşim. Fireşte, sîntem doar trei şi deocamdată sîntem orientalişti, dar sperăm ca exemplul nostru să fie urmat şi de alţii.  În acest scop am propus o specializare proprie Universităţii din Salamanca – un program de studii aprofundate despre India şi Iran care are discipline culturale şi lingvistice –  şi l-am lansat pe Internet. Ei bine, vine lume din multe locuri. Anul trecut au frecventat prin corespondenţă acest curs 14 persoane şi alte 14 persoane la zi. Astfel încît am avut aproape 30 de studenţi care au deja o competenţă elementară în aceste limbi şi care continuă să înveţe să lucreze direct cu texte atît iranice, cît şi indiene. În acelaşi timp, lucrăm la un Proiect de investigaţie de mare relevanţă culturală – traducerea spaniolă a Rigvedei. Ei bine, Rigveda nu s-a tradus în întregime din anii ’20-’30 cînd a tradus‑o Gerner în germană, ediţia standard pe care o folosim cu toţii, iar noi o traducem bazîndu-ne pe Gerner. Rigveda, toată lumea ştie, este unul din textele cele mai vechi şi mai importante din familia indoeuropeană. Este o muncă vastă, proiectul va dura 9 ani, deşi nu sînt sigură că ne vom încadra în timpul prevăzut, cred că ne va lua mai mult timp. Deja editorii manifestă interes pentru publicarea acestei traduceri magistrale. Adică facem în acelaşi timp ştiinţă şi vulgarizare pentru ca societatea să înţeleagă că aceasta serveşte la ceva, în parte pentru ca să o subvenţioneze, în parte pentru ca să se pună la curent cu rezultatele muncii noastre.

- Ce ne puteţi spune despre tradiţia Universităţii Dvs. în acest domeniu? Întreb aceasta fiindcă aici a fost rector Antonio Tovar, un mare şi reputat indoeuropenist. În altă ordine de idei, Universitatea din Salamanca este cea mai veche universitate din Spania, deoarece cea din Palencia, întemeiată la 1225, a fuzionat cu Universitatea Dvs...

- Studiile de greacă şi latină în Salamanca pe timpuri într-adevăr erau cunoscute în toată Europa. La Salamanca au fost elaborate de asemenea cele două opere gramaticale majore ale limbii noastre care au avut o mare rezonanţă pe de o parte, Gramбtica de la lengua castellana  a lui Nebrija, şi pe de alta, Gramбtica teorica a lui Brocense...

- Ar trebui precizat că "Gramatica" lui Nebrija constituie prima gramatică tipărită a unei limbi romanice şi a apărut  în acelaşi an cu descoperirea Americii de către Columb, adică în 1492. Elio de Nebrija (1444-1522) a fost  profesor de filologie latină şi de retorică la Universitatea Dvs. Se spune că la cursurile lui veneau studenţi selecţi şi foarte mulţi. Cît priveşte Brocense sau Sanchez de las Brozas (1523-1601), de asemenea profesor aici, el va elabora tratatul său pe la 1562. Graţie acestor doi mari umanişti care şi-au desfăşurat activitatea la Universitatea din Salamanca, spaniola devine limba romanică privilegiată, deoarece a beneficiat de primele gramatici nu doar elaborate în manuscris, ci şi tipărite. 

- În schimb, tradiţia de indoeuropenistică aici e destul de scurtă şi îi datorăm totul într-adevăr lui Antonio Tovar care a fost primul spaniol care a avut această viziune asupra studiului limbilor indoeuropene, că el trebuie făcut anume aşa. El a predat unele limbi indoeuropene – fără să aibă o competenţă lingvistică foarte mare — dar a făcut un efort lăudabil, ceea ce a facilitat accesul  colegilor mei mai mari, specialişti în greacă şi latină, la lingvistica indoeuropeană. Ştim că după ce a căzut în dizgraţie pe timpul lui Franco şi este detaşat de la Universitate, Coşeriu îl invită la Tubingen, oferindu-i postul de profesor de lingvistică indoeuropeană. Un elev al lui Tovar, Ruiperez, fost profesor de greacă aici, a luptat ca să obţină prima catedră de lingvistică indoeuropeană din Spania pentru cel care a fost conducătorul şi şeful meu L. Mitxelena, care e primul spaniol cu o competenţă în limbile indoeuropene vechi, omologabilă, aş zice, pe plan internaţional. L. Mitxelena a fost persoana care mi-a propus să rămîn la Catedra de indoeuropenistică din Salamanca cînd eram asistentă şi făceam teza de doctorat cu Coşeriu. În felul acesta, am putut să continui această tradiţie.

- Distinsă doamnă Agud, vă mulţumesc pentru amabilitatea de a purta acest dialog.

Salamanca, septembrie 2001 

Interviu realizat de Eugenia Bojoga

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova