Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 10-11 (108-109), octombrie-noiembrie : Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu : : Eugeniu Coşeriu: 'Destinul Basarabiei îl văd cu speranţă şi cu mare teamă... Trăiesc intens acest destin şi mă doare în mod constant'

Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu

Eugeniu Coşeriu: 'Destinul Basarabiei îl văd cu speranţă şi cu mare teamă... Trăiesc intens acest destin şi mă doare în mod constant'

Vasile Gârneţ: - Mult stimate domnule profesor, Vă mulţumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor revistei noastre, revistă pentru care aţi avut cuvinte de încurajare şi susţinere, fapt care ne-a întărit şi stimulat totodată. Vă propun să începem dialogul nostru cu o întrebare de mare interes pentru cititorul tânăr basarabean, o întrebare vizând construcţia de sine. Personalitatea Dvs. fascinează, sunteţi un adevărat model pentru noi, între puţinii români care s-au impus cu autoritate pe plan mondial într-un domeniu - lingvistica -, creând o şcoală, având numeroşi discipoli în întreaga lume. Performanţa Dvs. ştiinţifică şi culturală face real visul tânărului basarabean de a cuceri lumea. Cum a fost posibil aşa ceva? Cât din ceea ce sunteţi Dvs. astăzi este muncă, inteligenţă şi talent, şi cât se datorează unor împrejurări ale vieţii şi unor oameni pe care i-aţi cunoscut?

Eugeniu Coşeriu: - Mi se pare foarte interesantă întrebarea şi cred că în formulări diferite mi s-a pus de mai multe ori. Voi începe cu sfârşitul: cred că foarte puţin se datorează anumitor oameni pe care i-am cunoscut şi foarte mult anumitor împrejurări ale vieţii. Însă, fără îndoială, încă mai mult se datorează acestui vis constant şi perseverent al tânărului basarabean de a cunoaşte lumea. Spuneam, într-un alt interviu, că a fost visul meu, încă de când eram la liceu, să ajung odată să-i învăţ carte pe nemţi. Mi-aduc aminte că scriam, când eram prin clasa a 6-a, pe caiete groase nişte titluri foarte pretenţioase, ca de exemplu: "Istoria limbii şi a poporului român" de Eugeniu Coşeriu, profesor la Universitatea din Heidelberg. Puneam numaidecât o universitate germană şi iată că acest nemăsurat vis de copil s-a împlinit. Dar, pentru a ne îndepărta de reveriile copilăriei, ca visul să nu rămână doar vis, trebuie să nu-ţi propui să cucereşti lumea fără a aduna anumite merite. Este o recomandare pe care o fac şi tuturor elevilor mei. Acesta a fost de fapt şi principiul meu în viaţă, totdeauna să te intereseze în primul rând lucrul, problema obiectivă şi să nu te gândeşti niciodată la ce vei putea obţine, la ce vei putea ajunge prin rezolvarea problemei. În al doilea rând, să nu-ţi fie teamă niciodată de greutăţi şi să nu ai un complex de inferioritate dacă într-adevăr îţi pui problema cu toată sinceritatea şi dacă crezi în universalitatea omului şi în universalitatea problemelor pe care le abordează oamenii. Am mai spus-o şi o repet, convingerea mea cu privire la specificul naţional - o sintagmă mult vehiculată acum - este că acest specific se relevă mai pregnant atunci când ne înfruntăm cu probleme universale şi când credem că toate problemele culturii şi toate formele ei sunt şi ale românilor. Spuneam, şi aşa am procedat şi în Italia, şi în Uruguay, şi chiar la noi, că marile probleme ale culturii ar trebui să fie mai mult ale noastre, fiindcă acestea corespund dimensiunii noastre universale şi sunt cele care ne lărgesc orizontul. Eu spun deseori: da, mă ocup cu Aristotel, fiindcă şi Aristotel e al nostru. Să nu credem că Aristotel este un filosof numai al grecilor sau de care se pot ocupa numai grecii sau occidentalii. Să înţelegem că toate aceste probleme ne privesc în egală măsură. Să procedăm şi în cultura română, fără îndoială minoră, ca şi când am fi o cultură majoră. Dacă ne mulţumim cu ideea că suntem o cultură minoră şi rămânem numai în faza receptării şi de receptivitate, nu-i vom ajunge niciodată din urmă pe ceilalţi, deoarece între timp ei vor face alte progrese, vor descoperi alte probleme pe care, din nou, va trebui să le asimilăm şi să le interpretăm pentru mediul nostru. Deci, în acest sens, nu mă ofer pe mine însumi ca model, ci, mai curând, criteriile care m-au condus spre performanţă, aşa cum spuneţi, ar putea constitui un model pentru alţii.

Fără îndoială că am avut şi noroc, am avut în toate sensurile: fiindcă n-am disperat în situaţiile cele mai grave şi aproape de sfârşit de lume. Într-un sens am crezut în steaua mea sau în misiunea mea şi m-am gândit că vor trece aceste împrejurări grele. Am avut noroc de la început, încă din familie şi din şcoala primară. În familie am fost înţeles şi am fost împins spre o cultură majoră, iar la şcoala primară am avut noroc de un învăţător foarte bun. Noroc numesc şi faptul că n-am intrat la liceul militar de la Chişinău la care mă dusese tata. Am fost respins la vizita medicală înainte de examenele de admitere. Altfel, ca ofiţer, cine ştie ce mi s-ar fi întâmplat apoi în război. Pe urmă am avut norocul să învăţ la un liceu extraordinar, liceul "Ion Creangă" din Bălţi. Pe atunci şcoala românească era foarte bună, iar liceul nostru cred că era poate chiar mai bun decât foarte multe alte licee din ţară. Lucrul acesta s-a văzut şi la Concursurile "Tinerimii române". Exista atunci o societate "Tinerimea română" care făcea concursuri pe ţară, la ele participau reprezentanţi de la toate liceele din ţară şi din străinătate. Erau licee româneşti în Grecia - la Ianina, la Crevena, la Salonic, în Iugoslavia - la Bitolia. De câte ori am fost la concursurile "Tinerimii române", noi, cei de la Bălţi, de fiecare dată am luat un premiu sau două, uneori chiar trei premii pe ţară. Am participat la aceste concursuri începând cu clasa a 5-a şi faptul acesta mi-a oferit posibilitatea să cunosc bine şi România, pentru că se organizau excursii prin ţară pentru premianţi.

Tot aşa, am avut apoi norocul de a obţine o bursă în Italia tocmai când era să înceapă războiul. Norocul de a rămâne în viaţă, pentru că războiul se declanşase în Occident, dar nu începuse încă războiul dintre România şi Uniunea Sovietică. Apoi, norocul de a studia în Italia cu setea aceasta de a şti cât mai mult, pe care cred că o au foarte mulţi tineri basarabeni. Norocul de a avea foarte buni maeştri şi la Universitate... Dar, fără îndoială, aşa cum spuneţi în întrebare, munca şi râvna permanentă au stat la baza acestei performanţe. Aş mai adăuga poate, deşi lucrul acesta nu-l pot spune eu, că m-au ajutat şi inteligenţa şi talentul pe care le am de la natură. Oricum, mult mai târziu, am ţinut o conferinţă despre teoria mea la Heidelberg şi după conferinţă s‑a apropiat de mine un fost filolog şi filosof destul de bun, dar care pe urmă n-a făcut aproape nimic, Ştefan Teodorescu îi spune, şi m-a întrebat de unde aveam eu atâtea idei. I-am spus că le am, cred, din Italia, fiindcă am studiat acolo. Şi mi-a spus neîncrezător: Ei da, din Italia, dar substanţa o ai de acasă.

V. G.: - Domnule profesor, în interviurile acordate în ultimii ani presei din România, presă inaccesibilă în continuare basarabenilor - iată un paradox al "frăţiei regăsite" după 1989 -, aţi vorbit deseori despre momentele importante din biografia Dvs. până la stabilirea, în cele din urmă, la Universitatea din Tubingen, Germania. V-aş ruga să refaceţi pentru cititorul basarabean, care cunoaşte foarte puţin din fascinantul Dvs. periplu biografic, traseul parcurs de-a lungul anilor: Mihăileni - Bălţi - Iaşi - Milano - Montevideo -  Tubingen.

E. C.: - Asta se leagă puţin de ceea ce am spus mai sus, şi anume de acel noroc pe care l-am avut şi de acele împrejurări ale vieţii care mi-au fost favorabile. Ştiţi că m-am născut la Mihăileni, în fostul judeţ Bălţi. Am făcut şcoala primară în sat, apoi liceul la Bălţi, după ce fusesem respins, aşa cum v-am spus, la liceul militar din Chişinău. Bacalaureatul l-am trecut la Soroca. Încă din liceu începusem să mă ocup de literatură şi cu ştiinţele umanistice, evident într-un mod destul de vag la acea vârstă. Făceam şi revista liceului nostru, revista şcolarilor "Crenguţa", care a fost primul meu atelier de creaţie. Ţin minte că unele numere le scriam în întregime: traduceri, eseu, poezie, proză. Tot din perioada liceului am început să trimit la reviste din ţară şi unele încercări literare mai serioase. Am trimis epigrame, care au fost publicate în revista "Epigrama". De asemenea am trimis la "Jurnalul literar" nişte poezii şi un mic studiu despre Bacovia, care au fost publicate cu o mică notă a lui George Călinescu, ca un fel de încurajare pentru un tânăr licean basarabean, aşa cum scria reputatul critic. Pe urmă am plecat la Iaşi, la Universitate, unde m-am înscris la litere. Făceam româna, franceza, italiana... o mulţime de materii. La sfârşitul anului am trecut foarte multe examene, cred că au fost vreo 12, plus încă trei examene la Facultatea de drept, pentru că mă înscrisesem şi la drept. Deci, am terminat primul an de Universitate şi m-am întors în vacanţă la Mihăileni. A treia sau a patra zi după întoarcerea mea, a venit cineva, care avea aparat de radio, noi nu aveam, şi ne-a spus că a fost cedată Basarabia. Vestea ne-a luat prin surprindere, nici nu bănuiam că va fi cedată şi încă atât de repede. Şi atunci am avut acest noroc, nu pot să-i spun altfel, că m-am hotărât să nu rămân. La început, e adevărat, mă gândeam că poate rămân, că voi aranja cumva cu noul regim sovietic, dar până la urmă m-am decis să plec. Pe de altă parte, era şi foarte greu să mă întorc imediat la Iaşi, la sfârşitul lunii iunie tata nu luase încă leafa, recolta era toată pe câmp, deci nu se putea vinde nimic, şi eu nu aveam bani, nu aveam haine, încălţări - nimic. În penultima zi când se mai putea pleca, ne-am pornit de dimineaţă de la Mihăileni pe jos înspre Prut. Vroiam să ajungem mai întâi la Mălăieşti, unde aveam un prieten, Ştefan Ciocan, care acuma trăieşte la Piatra-Neamţ, în intenţia de a trece împreună Prutul. Am mers prin coclauri, deoarece prin localităţi, prin târguri, mai ales pe la Râşcani, nu se putea răzbate, fiindcă eram imediat atacaţi. Deşi se dăduseră atâtea zile pentru retragere, ruşii au ocupat imediat, din prima zi, linia Prutului. Ajutaţi şi de "prietenii" lor din Basarabia, adică trădătorii, cozile de topor, îi atacau pe toţi cei care se retrăgeau. A fost atacată de altfel şi armata. La Mălăieşti am ajuns seara târziu împreună cu tata, dar nu se mai putea trece. Ştefan Ciocan plecase deja şi se afla la Truşeşti, dincoace de Prut, la nişte rude. Mama a rămas să vină mai târziu cu un cumnat al ei, Toader Ropot, cu o căruţă şi să-mi aducă şi cărţile împrumutate de la biblioteca Universităţii. Până la urmă au sosit, dar n-au adus nimica - au lăsat şi toate cărţile -, s-au temut să fie văzuţi cu bagaje. Dacă îi întrebau unde se duc, spuneau că se duc până în satul vecin, nu la Prut, altfel ar fi fost opriţi. În Mălăieşti am stat o noapte, iar gazda noastră, doamna Ciocan, s-a dus prin sat şi a aflat că termenul de repatriere a fost prelungit până a doua zi dimineaţă. În zori am trecut împreună cu tata. La punctul de trecere, la pod la Ştefăneşti, era un maior rus şi un locotenent colonel român care mă cunoştea, fiindcă eu îl preparasem pe băiatul lui la mai multe materii. I-a spus rusului, care de altfel vorbea româneşte, probabil fiind din Transnistria, că sunt prietenul lui şi atunci l-a lăsat să treacă şi pe tata. Ne-am dus la Ştefăneşti, unde mi-am cumpărat o pereche de sandale, apoi ne-am întors la pod, ne-am îmbrăţişat cu tata şi dus am fost. Am ajuns la Truşeşti pe jos, am găsit familia unde fusese găzduit prietenul meu, dar acesta plecase. Am rămas câteva zile la Truşeşti şi am dat la "Universul" un anunţ în care informam Universitatea ieşeană că m-am refugiat şi mă găsesc la Truşeşti, judeţul Botoşani. Atunci multe ziare publicau ştiri despre refugiaţi sau mesaje ale acestora către rude sau cunoscuţi. Singurele mele cunoştinţe erau la Universitate. Norocul, din nou norocul a făcut ca un profesor universitar de slavistică, Caraman, care era mobilizat ofiţer la frontiera iugoslavă, a citit anunţul meu. Mi-a trimis 500 de lei - o sumă mare pe atunci - şi astfel am ajuns la Iaşi. Trebuie să precizez că încă înainte de sfârşitul primului an de învăţământ cerusem o bursă pentru Italia la recomandarea profesorului Petronio, profesorul meu de italiană. La fel fusesem recomandat şi de alţi profesori, între care Găzdaru. Cu italiana stăteam foarte bine; frecventam şi un curs special la Institutul italian de cultură din Iaşi. Am scris în italiană câteva compoziţii chiar în versuri şi au fost bine apreciate de profesorul Petronio. Astfel că, atunci când a început anul universitar, în toamnă, a venit şi răspunsul că mi se acordase bursa. Atunci am plecat în Italia şi nu am mai revenit în ţară decât în 1968, după 28 ani, la un congres de lingvistică romanică.

Cu bursă în Italia am stat la Roma, iar când n-am mai avut bursă am început să muncesc, scriam articole, făceam traduceri. Un timp m-a ajutat ambasadorul Suediei, fiindcă studiam pe atunci şi suedeza şi tradusesem ceva din această limbă. Am câştigat ceva bani cu o altă traducere, Antologia poeziei croate, care nu s-a mai publicat. Am predat-o în ’42-’43 la Zagreb ataşatului cultural român, dl Chelaru, şi mi s-a plătit 12 mii de lire, o sumă mare pe atunci. Cu aceşti bani mi-am cumpărat cărţi şi am putut trăi până au venit aliaţii. Apoi m-am mutat spre nord, mai întâi la Padova, apoi la Milano. Când au venit aliaţii am intrat la secţia de război psihologic ca traducător, având obligaţia să ascult radio în mai multe limbi, să transcriu şi să sintetizez informaţiile. Pe urmă, când aliaţii au trecut în Austria, italienii care lucraseră într-o secţie cu mine au fundat un ziar, Corriere Lombardo, la care am fost angajat şi eu. În paginile lui, în afară de ziaristica propriu-zisă, publicam povestiri şi făceam şi critică de artă. Astfel am legat prietenii cu foarte mulţi pictori, care mi-au dăruit tablouri pe care le am şi acum, chiar dacă multe am fost nevoit să le vând. Tot atunci am luat şi un lectorat de română la Universitate, dar câştigul meu era foarte neînsemnat. Am fost nevoit să mă angajez şi la Enciclopedia Hoepli, unde am făcut muncă de salahor intelectual, scriind articole din domenii necunoscute de mine, aşa încât a trebuit să mă documentez. Deci, lucram ziua la Enciclopedia Hoepli, iar noaptea la ziar, mai având şi lecţii la Universitate de trei ori pe săptămână. Cu toate acestea, situaţia era destul de grea, pentru că întreaga Italie era în recesiune. Pentru noi, tinerii doctori (îmi trecusem la acea dată două doctorate: unul în litere la Roma şi altul în filosofie la Milano), situaţia devenise disperată. Căutam prin ziare oferte de posturi la Universitate. Se ofereau posturi în Africa de Sud, la Kabul... Am respins până la urmă aceste oferte, pentru că am avut şansa, ca jurnalist, să-i iau un interviu consulului uruguayan care, aflând că ezit în a alege între posibilitatea de a pleca în Africa de Sud şi Afganistan, mi-a făcut invitaţia să plec la Montevideo, unde aveau o facultate de litere nouă şi lipseau profesori tocmai în domeniul lingvisticii. Aşa am plecat în Uruguay. Lucrul acesta s-a întâmplat la sfârşitul anului 1950. Pe urmă, nefiind deloc uşor, în plan profesional lucrurile au avut totuşi o dezvoltare ascendentă. Trec acum peste mai multe detalii şi afirm că această experienţă a fost foarte utilă pentru mine. La fel de utilă a fost şi experienţa cu ziaristica practicată în Italia. La o primă vedere s-ar părea că toţi acei ani au fost ani pierduţi pentru carieră, însă din punct de vedere al experienţei personale şi al gândirii rapide, al scrierii rapide, au fost foarte utili. De fapt, atunci mi-am încărcat eu bateriile pentru cariera şi performanţa viitoare, aşa cum spuneţi. Munca în mai multe domenii la o anumită vârstă este chiar necesară. În acea perioadă eu am tradus enorm din română în mai multe limbi, ca şi din alte limbi în română, dar aceste lucrări au rămas nepublicate din varii motive.

Dar să ne întoarcem, după această scurtă paranteză, la periplul meu sud-american. Când am ajuns în Uruguay nu ne gândeam să rămânem mult timp acolo. De exemplu, nici n-am despachetat tablourile, multele tablouri pe care le aveam, în ideea că ne vom întoarce foarte curând în Europa. Însă viaţa a vrut altfel. S-au născut copiii, grijile familiei crescuseră, aşa încât nu mă mai puteam întoarce în Europa la orice nivel. Trebuia să revin numai la nivelul cel mai înalt şi am fost nevoit să aştept un timp. Mai întâi am venit în Europa în 1958, la Congresul internaţional de lingvistică de la Oslo, şi am constatat că eram foarte cunoscut. Lumea ţinea foarte mult să vorbească, să se întâlnească cu mine. Mă invitau să vin în Suedia, în Danemarca, în Germania, în Olanda. Peste doi ani am fost invitat la o universitate din Portugalia, ca profesor vizitant, unde am ţinut lecţii în portugheză. Pe urmă am fost în Spania la mai multe universităţi, în Italia, şi peste tot încercau să mă convingă că cel mai potrivit loc pentru mine este anume la ei. În 1961 am fost invitat pe un an de zile ca profesor vizitant la Universitatea din Bonn, unde de fapt am rămas doi ani. Când m-am întors în vacanţă, la Montevideo, am găsit o chemare de la Universitatea din Tubingen şi alta de la Universitatea din Frankfurt. Apoi, la câteva zile, a mai venit o chemare de la Universitatea din Bonn, una de la Universitatea din Leiden (Olanda) şi o chemare de la Universitatea din Seattle (SUA). Într-un consiliu de familie, am optat în cele din urmă pentru Germania, pentru Tubingen. Unul din motivele esenţiale ale acestei alegeri a fost acela că la acea dată copiii noştri frecventau deja şcoala germană şi nu am vrut să-i supunem la un efort suplimentar, adică să înveţe în altă limbă. Deci, Germania. Am plecat de unul singur şi am negociat condiţiile angajării mele. Iar la 1 aprilie 1963 am semnat contractul cu Universitatea din Tubingen. M-am întors să-mi iau familia, biblioteca şi tablourile, şi din luna mai a aceluiaşi an m-am stabilit definitiv la Tubingen. În finalul acestui răspuns aş vrea să mai adaug doar atât: în Germania fiind, am fost invitat (prin chemări de angajare) la mai multe universităţi - de două ori la Bonn, la Konstanz, la Viena, dar am renunţat să mai peregrinez, rămânând credincios Universităţii din Tubingen până la pensionare.

V. G.: - Aţi afirmat într-un interviu că pedagogia este şi trebuie să fie întotdeauna o activitate creatoare. După o lungă şi glorioasă carieră de profesor universitar (aţi îndrumat mai mult de 50 de doctoranzi din mai multe ţări), carieră pe care o continuaţi cu succes şi acum, spuneţi-ne ce înseamnă pentru Dvs. a-i învăţa pe alţii? Pe lângă vocaţia de pedagog, ce calităţi trebuie să aibă un profesor pentru a avea dreptul să modeleze conştiinţe, să îndrume şi să îndrepte pe cineva în viaţă?

E. C.: - Aş spune că principiul e foarte simplu, sau relativ simplu. Mai întâi trebuie să-ţi dai seama dacă există stofa din care se poate croi ceva. Şi dacă există, atunci trebuie să încerci s-o cultivi în sensul ei, în sensul datelor acestei materii. Adică, îi chem pe aceşti studenţi mai răsăriţi sau pe asistenţi şi-i întreb ce-i interesează pe fiecare în parte, în mod deosebit. Se înţelege că îi interesează ceva cu lingvistica, dat fiind că vin la aceste cursuri de lingvistică, dar mai au şi alte interese. Pe unul îl interesează mai mult estetica, literatura, stilistica, pe altul îl tentează mai mult aspectul filozofic al unei probleme, pe altul îl pasionează logica, pe altul - istoria. Şi atunci, aşa-zisul pedagog sau maestru trebuie să încerce să cultive tocmai acest interes. Să-i spună, de exemplu: dacă te interesează mai mult istoria, limbajul sub aspect istoric, sfatul meu este să citeşti întâi de toate lista aceasta de lucrări, pentru a putea discuta şi ajunge şi la alte probleme. Deci, datoria primordială a pedagogului este de a cultiva la fiecare elev vocaţia lui personală, fără a ignora însă şi restul materiilor. E foarte important pentru studenţi să vadă că profesorul i-a înţeles şi-i orientează tocmai înspre vocaţia lor încă vagă, neprecizată. Dacă simt că acolo se pot realiza, atunci lucrează cu mult mai mult entuziasm şi cu mai multă râvnă. Ceea ce fac eu întotdeauna cu studenţii şi doctoranzii mei, este să-i conving să asculte fiecare problemele pe care le dezvoltă în tezele lor ceilalţi. În orice domeniu. De exemplu, cel care se ocupă mai mult cu stilistica, ascultă astăzi probleme pe care le are cineva care scrie o teză despre statistică; cel care se ocupă cu istoria, ascultă pe cel care abordează lingvistica textuală şi problema genurilor literare. De-aţi şti cât de incredibil, de fructuoasă este această perspectivă, această colaborare între direcţii de studiu şi orientări aparent deosebite. Aşa că ceea ce s-a numit mai apoi şcoala de la Tubingen, înseamnă, cred eu, şi acest experiment pedagogic. Doctoranzii mei, care fără îndoială că au fost mai mulţi decât aţi spus Dvs. - 35 din ei au ajuns profesori universitari -, sunt aproape toţi diferiţi unul de celălalt şi ca obiect de studiu, şi ca orientare, însă toţi au un fel de humus comun, care este reprezentat de concepţia mea lingvistică. Toţi au un anumit nivel de informare generală şi pe urmă sunt specialişti în domeniile lor. Unul se ocupă cu semantica, altul cu istoria lingvistică, altul cu filosofia limbajului, altul cu teoria semnului ş.a.m.d. Nu seamănă între ei, însă au totuşi ceva în comun: sunt prieteni şi constituie un fel de societate coşeriană în Germania şi în lume prin faptul că au fost la aceeaşi şcoală. Unul din ei, Ludtke, într-o prefaţă la o carte a sa a scris: "Mulţumesc lui Eugenio Coşeriu, care m-a învăţat să gândesc independent".

V.G.: - Opera Dvs. ştiinţifică a început să fie recuperată - e drept cu paşi mărunţi şi nesiguri - şi de lingvistica românească. Un Mircea Borcilă (Cluj) şi Eugen Munteanu (Iaşi) se consideră coşerieni integrali. Aveţi mulţi adepţi printre lingviştii români şi... eventuali basarabeni? Pe când un Institut de lingvistică în România care să însuşească şi să aplice doctrina Dvs. ştiinţifică?

E.C.: - La această întrebare aţi putea răspunde mai curând Dvs. sau aceşti coşerieni integrali, sau alţii mai puţin integrali din România. Eu nu ştiu. Mi s-a atribuit uneori ca defect lipsa mea de interes pentru răspândirea operei mele. Şi în cazul acesta aplic acelaşi principiu: mă interesează problema şi nu efectele eventual personale sau succesul personal. De altfel şi tuturor elevilor mei le dau totdeauna acest sfat: să lucreze serios şi la un moment dat se va recunoaşte această seriozitate şi va fi răsplătită. Unii sunt cam recalcitranţi în asta şi-mi spun că e prea mult de aşteptat. E mai bine să aştepţi mai mult şi să te recunoască alţii care să te cheme, decât să insişti tu şi să fii dat afară sau neglijat. Tot aşa şi în cazul operei mele. Borcilă este primul care a scris foarte bine şi cu multă înţelegere despre mine. De altfel are şi o istorie ciudată, fiindcă el a luat contact cu lingvistica mea în Statele Unite. A descoperit acolo lucrările mele şi a devenit coşerian, chiar dacă plecase din România chomskyan. A scris un articol foarte frumos pe care l-a publicat în revista "Echinox". La fel şi Eugen Munteanu de la Iaşi, care este un bun susţinător al teoriei mele. Alţi lingvişti români, adică adepţi efectivi, nu cred că mai există, deoarece aproape nimeni n-a citit tot ce-am scris eu. Poate chiar nici cei mai fervenţi susţinători ai teoriei mele n-au citit tot, fiindcă aceste lucrări au fost publicate în mai multe limbi. La Chişinău, cred că am şi mai puţini adepţi, deoarece accesul spre lucrările mele, din multiple motive, este şi mai greu. În general, aş vrea să spun - chiar dacă lucrul acesta depăşeşte puţin cadrul interviului nostru - că în lingvistica română nu s-a cultivat teoria şi concepţia lingvistică integrală, s-a cultivat mai mult sau aspecte parţiale de metodă, sau pur şi simplu considerarea faptelor. O conştiinţă teoretică deplină, o înţelegere a tuturor aspectelor, ca să ştii unde să studiezi fiecare problemă, e foarte rară, după opinia mea, în România. Cei care s-au apropiat mai mult, în felul lor, sunt tocmai Borcilă şi Munteanu, care încearcă să cuprindă mai multe aspecte, adică să vadă şi semantica, şi concepţia istorică, şi concepţia despre sintaxă, şi concepţia despre lingvistica textuală, şi filozofia limbajului, şi toate celelalte aspecte care au fost dezvoltate de mine, ori de elevii mei. Deci, ca să-ţi dai seama de toate astea, ar fi trebuit să fii la Tubingen timp de 30 de ani cu mine, cum au fost elevii mei, şi chiar dacă n-au stat neîntrerupt la Tubingen, am fost mereu în legătură, au citit şi ceea ce scriam mai târziu, cunosc şi multe dintre lucrările nepublicate, cunosc şi cursurile de la Universitate, foarte multe, care de asemenea nu s-au publicat...

În ceea ce priveşte un Institut de lingvistică, din câte am auzit eu, se pare că se pregăteşte ceva în acest sens la Cluj.

V. G.: - Ştiu că aţi scris, mai ales în perioada cât v-aţi aflat la Milano, şi literatură de ficţiune. Volumul de proză scurtă "Anotimpul ploilor", apărut în 1992 la Editura Clusium din Cluj, este singurul, dacă nu mă înşel, tradus şi editat până acum în limba română. Vorbiţi-ne, vă rog, despre preocuparea aceasta pentru scrisul artistic şi, dacă se poate, care sunt scriitorii Dvs. preferaţi?

E. C.: - Da, am început de altfel cu literatura de ficţiune şi cu un fel de critică literară încă din liceu şi apoi am scris şi la "Jurnalul literar". În afară de acest volum de povestiri, în italiană, am scris şi alte proze. De asemenea am scris şi poezie, din care am publicat câte ceva şi în Basarabia. Cât priveşte scriitorii preferaţi, singurul răspuns este că-i prefer pe scriitorii buni.

V.G.: - Aţi scris proză în italiană, lucrări de lingvistică în spaniolă, portugheză, franceză, engleză... ţineţi cursuri la universitate în germană... În câte limbi scrieţi şi vorbiţi?

E.C.: - Nu voi da o cifră exactă. Limbile se cunosc la niveluri diferite şi în contexte diferite. Cunoşti o limbă pentru că te ocupi de ea. În acest sens pot spune că eu cunosc şi limba japoneză, fiindcă am scris despre japoneză. Însă este o diferenţă: am scris despre japoneză şi nu în japoneză. Nu pot vorbi această limbă, însă am dat anumite interpretări de sintaxă japoneză, la fel cum am procedat şi în cazul altor limbi. Cât priveşte scrisul, cred că în cazul acesta se verifică cel mai bine gradul de cunoaştere al unei limbi. Dacă scriu poezie lirică, atunci scriu în limba română, dacă scriu proză - scriu în italiană, dacă scriu lingvistică - scriu în spaniolă, în germană, în portugheză, în franceză, în engleză. Depinde de complexitatea lucrării. În cazul lingvisticii, şi acesta este defectul acestei scriituri în mai multe limbi, care nu se observă la prima vedere, ajungi să scrii până la urmă într-o limbă care poate fi tradusă uşor într-o altă limbă. Altfel spus, se scrie într-o limbă medie, să zicem într-o germană care este atât de clară şi europeană fără a fi incorectă, care poate fi tradusă imediat în franceză, în spaniolă ş.a.m.d. De aceea, când e vorba de proza artistică, atunci aleg limba italiană, care este limba mea mai apropiată. Dacă scriu poezie, aleg, cum am mai spus, limba română fiindcă este cea dintâi...

Din limbile slave croata este limba pe care o cunosc cel mai bine, dar dacă sunt invitat să ţin prelegeri în Bulgaria sau Rusia, vorbesc şi în limbile acestor ţări.

V.G.: - Domnule profesor, deşi trăiţi de multă vreme departe de locurile de baştină, aţi spus întotdeauna că aţi rămas român, chiar un român basarabean. Cum vedeţi de la distanţă destinul actual al Basarabiei? Cum vede (dacă vede) Occidentul perspectiva reîntregirii pământurilor româneşti?

E.C.: - Destinul Basarabiei îl văd cu speranţă şi cu mare teamă. Distanţa geografică dintre Germania şi Basarabia nu înseamnă pentru mine şi o distanţă sufletească. Eu sunt mereu în Basarabia şi între basarabeni chiar şi atunci când mă aflu în America de Sud. Trăiesc intens acest destin al Basarabiei şi mă doare în mod constant. Cât priveşte atitudinea Occidentului, mi se pare că lucrul cel mai simptomatic este ce aţi pus între paranteze, adică acest "dacă vede", ceea ce înseamnă că vă îndoiţi şi Dvs. că Occidentul ar vedea cumva perspectiva reîntregirii pământurilor româneşti. Am impresia că reîntregirea ne interesează aproape numai pe noi, adică noi cei interesaţi, care simţim această exigenţă a reîntregirii, fiindcă şi în România de dincoace de Prut, şi în România de dincolo de Prut sunt foarte mulţi pe care perspectiva reîntregirii îi lasă cu totul indiferenţi. În România de dincolo de Prut (în Basarabia) sunt, cum bine ştim, şi foarte mulţi duşmani ai reîntregirii. Deci, cum putem cere occidentalilor să se intereseze de această problemă a reîntregirii, dacă noi înşine, mai ales în Basarabia, ne certăm, nu avem un punct de vedere comun până şi cu privire la aşa-zisa "limbă moldovenească". Atunci Occidentul se întreabă: se pare că basarabenii nu vor să se unească? Aşa se prezintă lucrurile în Occident atunci când se prezintă, fiindcă de cele mai multe ori nu se prezintă în nici un fel. Suntem prea puţin importanţi în Europa, şi chiar între ţările acestea mai mult sau mai puţin eliberate, sau care au ieşit până la un anumit punct de sub papucul sovietic. Ucraina, să zicem, este mult mai importantă pentru vestici decât Republica Moldova şi chiar decât România. Deci, altele sunt unităţile de măsură în Occident, chiar dacă am putea spune că e nedrept, că e o greşeală să se procedeze aşa.

V.G.: - Problema aşa-zisei "limbi moldoveneşti", politizată până la absurd de susţinătorii ei obstinaţi de la Chişinău - fapt care-i descalifică intelectual -, le aduce încă destule dividende de moment, dat fiind nivelul general scăzut de culturalizare al populaţiei. Străinii se amuză de ignoranţa noastră, suntem obiectul unor amare ironii. Spuneţi-ne, există cineva în mediul ştiinţific din Occident, mediu pe care îl cunoaşteţi destul de bine, care ar susţine teoria existenţei "limbii moldoveneşti"?

E.C.: - Nu, nu există nimeni în Occident dintre cei informaţi care să susţină această teorie. Însă în Occident există şi foarte multă lume neinformată, chiar şi printre lingvişti, care nu sunt specialişti, de exemplu, în limbile romanice, şi deci ei iau o statistică ucraineană, şi acolo apare că în Ucraina trăiesc 180 000 de români şi 350 000 de moldoveni. Ei înţeleg că există un popor care e popor moldovenesc şi vorbeşte moldoveneşte, şi există alţii care sunt români şi vorbesc româneşte. Sau, într-un ziar, şi de multe ori ziarele sunt cele care formează opinia publică şi ideologia curentă, se scrie că în această Republică Moldova se vorbeşte o limbă foarte apropiată de limba română. Însă nu se spune cât de apropiată este. Într-un articol al meu despre latinitatea orientală şi despre "limba moldovenească" scriam că occidentalii nu spun dacă e apropiată ca germana de persană, sau ca germana de franceză, sau ca germana de la Potsdam cu cea de la Berlin. Trebuie să spun asta: pentru un om de ştiinţă şi pentru un om conştient, chiar dacă nu e prea învăţat, e penibil pur şi simplu că se poate discuta această problemă a existenţei "limbii moldoveneşti". Două sau trei cuvinte rostite altfel la Chişinău decât la Bucureşti, nu te îndreptăţesc să afirmi că e vorba de o altă limbă. Dacă s-ar aplica acest fals criteriu oricărei alte limbi, limbii ruse de exemplu, ar trebui să-i descoperim încă vreo 50 de noi limbi. Mie, de exemplu, mi-i ruşine să discut despre problema "limbii moldoveneşti". Nu se poate demonstra că doi şi cu doi nu fac cinci. Cine spune că fac cinci are datoria el să demonstreze şi nu celălalt, care spune că doi şi cu doi fac patru.

V.G.: - O ultimă întrebare. Ce opinie aveţi despre conflictul dintre generaţii în sfera creaţiei. Este el de neevitat? La noi, conflictele de acest gen dintre "tineri şi bătrâni" s-au coagulat întotdeauna în duşmănii de durată. Tinerii sunt "nerăbdători să se afirme, contestatari vehemenţi, demolatori de valori", iar bătrânii rămân "aroganţi, suficienţi, rigizi şi dispreţuitori". Poate că lucrurile nu stau tocmai aşa, dar mă gândesc că nu pot da nici un exemplu de prietenie colegială reală dintre un scriitor în vârstă şi un tânăr. Nu există la noi deloc relaţia maestru - discipol.

E.C.: - Cred că aveţi dreptate, deşi liniile sunt cam îngroşate. Există acest conflict în cadrul literaturii române din Basarabia, poate chiar mai mult decât în România, unde totuşi anumite valori sunt cristalizate şi recunoscute. Ceea ce e mai trist este că se ajunge la aceste aversiuni, aceste duşmănii de durată. Nu ştiu cine-i de vină în acest caz. Eu aş fi procedat poate altfel dacă aş fi fost între bătrâni şi tot altfel dacă aş fi fost între tineri, fiindcă am încercat întotdeauna să fiu împăciuitor şi cu tinerii, şi cu bătrânii şi să consider numai valoarea reală, atâta cât este. Tinerii, fără îndoială, sunt cam vehemenţi şi e greu să pretinzi cuiva să spună că eşti blând şi bun, dacă mai întâi îi dai în cap. E bine să fie recunoscuţi pentru tot ce au făcut, nu toţi, fiindcă între scriitorii mai în vârstă sunt şi din cei fără o valoare reală. Pe de altă parte e bine să se înţeleagă că bătrânii au avut alt destin şi au avut într-un alt sens şi o altă misiune. Această generaţie a fost generaţia care a trebuit să se sacrifice într-un fel acestei misii naţionale care era mai urgentă. De multe ori a făcut concesii unui gust îndoielnic sau a exagerat cu poezia patriotică sau patriotardă. Iar tinerii, care au meritul de a susţine necesitatea contemporaneităţii cu Europa, sau mai întâi de toate cu România, n-au mai luat parte, nu s-au implicat atât de mult în lupta pentru această misiune, deoarece considerau că lupta aceasta nu este vocaţia lor ş.a.m.d. Ar fi multe de divagat în această problemă. Cred că tinerii, care în general sunt mai generoşi decât bătrânii, ar trebui să se apropie de cei mai în vârstă şi să încerce să salveze cât se poate salva din ei. Adică ar trebui să încerce să vadă care au fost motivele lor, cum şi-au înţeles ei la un moment dat misiunea şi cât au putut totuşi realiza în condiţiile în care au trăit. Şi sunt destule lucruri de salvat la unii din ei.

Despre tineri, atât cât îi cunosc eu, am o părere bună. Revista "Contrafort", am spus-o de mai multe ori şi te rog să rămână şi în acest interviu, se anunţă, şi se pare că îşi menţine această  promisiune, ca fiind poate cea mai bună revistă literară românească, şi prin atitudine, şi prin problemele pe care le pune şi prin varietatea aceasta caleidoscopică a intereselor pe care le prezintă. De aceea mă întristează foarte mult atitudinea unora din România, care încearcă să minimalizeze, cu un aer de superioritate, acest fenomen, după mine excepţional şi dătător de mare speranţă. Aştept să se înţeleagă şi în România faptul că aceşti tineri nu trebuie trataţi ca o ramură a culturii române necesară din punct de vedere politic, ci să fie consideraţi la nivelul lor cultural şi ca o forţă culturală. Din această perspectivă ei trebuie ajutaţi şi susţinuţi, şi nu din motivul că sunt din Basarabia.

 

Iunie-iulie 1996, Tubingen-Constanţa

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova