Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 10-11 (108-109), octombrie-noiembrie : Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu : Dina Vîlcu : (Im)posibila întoarcere

Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu

Dina Vîlcu

(Im)posibila întoarcere

Înapoi acasă

A trecut aproape un an de la dispariţia pămîntească a lui Eugeniu Coşeriu. Nefericită destul, această comemorare va fi, probabil, încă şi mai tristă prin "discreţia" cu care va trece. Dar pentru spaţiul românesc, poate într-o anumită măsură şi pentru cel moldovean, aceasta n-ar fi o noutate. În septembrie anul trecut Tubingen devenise locul de pelerinaj pentru numeroşi lingvişti şi oameni de cultură. Ei mergeau să îl salute o ultimă dată pe cel care le fusese profesor, sau le arătase, prin opera lui, calea de urmat. După cîteva zile, presa (nu doar cea lingvistică, şi nici măcar doar cea culturală) din Germania, Spania şi alte ţări al căror spaţiu ştiinţific fusese marcat, în timp, de prezenţa lui Eugeniu Coşeriu, anunţa dispariţia marelui lingvist, publicînd, de asemenea, articole avizate despre opera acestuia.

În acelaşi timp, în România, cu cîteva excepţii, e-adevărat, domnea o tăcere suspectă, uşor vinovată, ce venea să confirme stupoarea (dacă nu chiar suspiciunea) tîmpă, dar totuşi festivistă, cu care lingvistul plecat cîndva din Moldova fusese primit în cercurile de specialitate autohtone. Exemplificînd zicala conform căreia "nimeni nu-i profet în ţara lui", după ‘89 faima personalităţii coşeriene bătea la porţile lumii culturale româneşti dinspre Occident. Obligaţi, oarecum, de aprecierile internaţionale, şi fără opreliştile politice care îi descurajaseră înainte, lingviştii români au început să-l invite pe Eugeniu Coşeriu pentru serii de conferinţe în diferite universităţi din ţară. Mă tem că nu greşesc dacă spun că unicul lucru care s-a schimbat a fost însăşi prezenţa marelui lingvist în spaţiul din care plecase cu mulţi ani în urmă.

 Integralismul în lume şi în ţară

Dacă semne prerevoluţionare de înţelegere şi apreciere a operei coşeriene au existat doar la Cluj (vezi revista Echinox, nr. 5, 1988), tot aici integralismul a făcut şcoală. Fără a emite pretenţia ca lingvistica să se construiască exclusiv pe bazele concepţiei coşeriene, singurul lucru ce mi se pare a fi fost obligatoriu de făcut era o adevărată încercare de a înţelege teoria integralistă. Nerefuzînd nici o invitaţie venită din România, Coşeriu a participat la numeroase congrese şi conferinţe, şi a făcut efortul de a expune elementele esenţiale ale teoriei sale. A vorbit, însă, adesea, în pustiu. Dovadă în acest sens stă lipsa de reacţie a celor din breaslă. Chiar nepregătiţi sau, de ce nu, nedoritori să accepte premisele teoriei coşeriene, ar fi fost de aşteptat ca ei să chestioneze la rîndul lor doctrina ce punea sub semnul întrebării înseşi temeliile muncii lor ştiinţifice. Neştiind la ce să fie atenţi şi căutînd adesea doar confirmarea propriilor intuiţii şi cercetări asupra faptelor mărunte de limbă (a căror importanţă nu e nicidecum contestată aici) lingviştii români au trecut pe lîngă revelaţia ce li se oferea într-o doctrină care le redefinea ştiinţa. Poate din cauza ideii stupide, dar care circulă liber prin ţară, că nu se poate ca tocmai un român să fie atît de bun, Coşeriu n-a fost niciodată creditat cu un merit mai mare decît acela de a putea furniza un concept folositor unei lucrări de cele mai multe ori de lingvistică aplicată sau un citat care să susţină o teorie.

Din păcate, după ani de încercări zadarnice, Coşeriu însuşi a afirmat cu luciditate şi poate cu părere de rău, acest lucru, într-un interviu dat la Radio Cluj. El a corectat entuziasmul prezentatoarei, care vorbea despre larga apreciere a integralismului în România, prin precizarea că singurul loc unde este cu adevărat înţeles şi apreciat este Clujul, în acelaşi timp nefăcîndu-şi iluzii că acest lucru s-ar putea schimba. 

Dacă din punct de vedere ştiinţific lucrurile stăteau, în măsura în care e cu putinţă, mult mai rău în Moldova, revenirea lui Eugeniu Coşeriu în patria natală a însemnat, totuşi, considerabil mai mult pentru ei decît pentru noi. Şi aceasta deoarece, chiar trăind aproape toată viaţa peste hotare şi fiind realizat profesional pe deplin, el n-a uitat niciodată de unde a plecat. Întorcîndu-se într-adevăr acasă, cu o autentică dorinţă de a ajuta într-un fel la reafirmarea conştiinţei naţionale a compatrioţilor săi, Coşeriu a vibrat şi a suferit alături de ei. Iar pentru aceştia, suportul moral adus de lingvistul recunoscut în atîtea ţări depăşea în importanţă orice revelaţie ştiinţifică pe care el le-ar fi putut-o oferi.

Lingvistica integrală n-a fost scutită, aşa cum e normal pentru orice teorie, de rezerve, critici şi interpelări privitoare la principiile, metodologia sau scopurile sale. Cu toate acestea, personalitatea ştiinţifică a lui Eugeniu Coşeriu n-a putut fi vreodată contestată, ea fiind construită printr-o inegalabilă cunoaştere a domeniului lingvisticii şi a celor auxiliare acestuia, o putere de sinteză şi selecţie uimitoare şi originalitate, care au dus, încă de la început, la conturarea unei noi teorii asupra limbajului.

Integralismul - o nouă cale către om

Faptul că lingvistica integrală constituie, de fapt, un sistem, o nouă şi deosebit de valoroasă doctrină, n-a fost perceput de toţi cei care au cunoscut-o. Adesea, integralismul a fost sesizat doar în anumite aspecte ale sale, mulţi cercetători remarcînd şi utilizînd concepte, teorii cu privire la fapte lingvistice, contribuţiile din domeniul romanisticii, dar eşuînd într-o percepere, nici măcar încercată, a întregului.

Adevărata valorizare a lingvisticii integrale se realizează, însă, atunci cînd ea e înţeleasă în totalitatea ei, cînd e percepută dimensiunea sa sistemică, statutul ei de teorie a limbajului. Iar acest statut se confirmă pe deplin dacă ţinem seama de tripartiţia planurilor limbajului, postularea celor trei tipuri de lingvistică propuse şi alte elemente esenţiale. Multe dintre ele au adus, sau pot aduce soluţii pentru probleme cruciale ale limbajului, cu condiţia ca ele să fie înţelese în adevărata lor amploare şi importanţă.

Dar pentru a ajunge la această reală înţelegere, trebuie mai întîi percepută şi acceptată baza epistemologică a teoriei coşeriene. Acesta e, poate, aspectul cel mai greu nu de sesizat, căci e expus şi explicat adesea în operele coşeriene, ci de acceptat, dat fiind că el se opune, principial, tuturor teoriilor lingvistice de pînă acum. Urmînd o filieră de sorginte filosofică ce porneşte de la Aristotel, fiind continuată de Dilthey, Cassirer, Vico şi alţii, Coşeriu valorifică, în calitatea sa de lingvist, ideea ştiinţelor omului (a ştiinţelor culturale) ca separate de ştiinţele naturale. Mai mult, la baza ştiinţelor culturale stă, în opinia sa, limbajul şi ştiinţa acestuia. În lingvistica secolului XX, cu siguranţă şi în cea a secolului XXI, această idee e greu de acceptat în sine, iar statutul său de principiu de bază al unei teorii îi conferă o poziţie cu atît mai singulară. E de-ajuns, în acest sens, să ne amintim declaraţiile deschise şi entuziaste ale lui Noam Chomsky, preluate de ucenicii săi în generativism, conform cărora lingvistica nu poate fi cu adevărat o ştiinţă decît dacă ea se încadrează în modul de operare al ştiinţelor naturale şi, mai mult, dacă acceptă şi urmează principiile acestora. În acelaşi spirit, pragmatica - alături de generativism, cealaltă teorie lingvistică modernă de succes - nu pune în mod deschis problema statutului epistemologic al lingvisticii, lăsînd să se înţeleagă că scopul acestei ştiinţe este de a se ocupa de problemele practice ale limbajului şi comunicării, nu de a-şi discuta întemeierea şi existenţa.

Avînd drept contraexemple clare poziţiile celor mai larg adoptate teorii lingvistice, trebuie remarcat din nou că integralismul, prin definirea sa ca ştiinţă a omului, reîntemeiază lingvistica pe baze cu totul diferite, postulînd, în acelaşi timp, un nou mod de a înţelege noţiunea de ştiinţă. Considerată în general posibilă doar în măsura în care e exactă, practică şi are un domeniu obiectual în totalitate "măsurabil", lingvistica se întemeiază în integralism pe o nouă definire a ştiinţei înseşi: "Ştiinţele culturii au tipul lor particular de exactitate, şi a le asimila cu ştiinţele fizice (care au un alt tip de exactitate) nu înseamnă a le face "exacte", ci înseamnă, dimpotrivă, a le transforma în ştiinţe inexacte, adică în false ştiinţe." (Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, Bucureşti, 1997, p. 166-167).  

Particularitatea "exactităţii" ştiinţei limbajului - ca şi a celorlalte ştiinţe ale omului - vine din raportarea acesteia nu la o lume palpabilă, concretă, care ar sta dedesubtul lucrurilor şi al limbajului deopotrivă, ci la lumea umană, făcută şi ştiută de om. Coşeriu foloseşte pentru a explicita această crucială diferenţă distincţia kantiană între lumea necesităţii, care ar constitui contextul şi în acelaşi timp domeniul de cercetare al ştiinţelor naturale, şi lumea libertăţii, proprie ştiinţelor culturii, ca mediu de manifestare a elementelor definitorii pentru fiinţa umană, cele aparţinînd spiritualităţii acesteia. În prima dintre aceste "lumi" acţionează principiul cauzalităţii, care stă la baza explicării faptelor şi a relaţiilor dintre ele. Lumea libertăţii, însă, se constituie prin ignorarea acestui principiu - omul nu acţionează în primul rînd pentru a răspunde unui impuls, în virtutea unei necesităţi ce trebuie satisfăcută, ci în vederea unui scop. Cercetînd limbajul nu vom ajunge la a descoperi fundamentul natural pe care acesta se bazează, ci la a justifica ceea ce deja fiecare fiinţă umană ştie despre ea însăşi şi despre umanitate în general, vom ajunge la cunoaşterea originară.

Această idee stă, de asemenea, la baza metodologiei lingvistice, aşa cum este ea concepută în integralism, consecinţa ei directă fiind inadecvarea elaborării de ipoteze, aplicată mereu în alte teorii. Aceasta deoarece nu putem, nu are sens să elaborăm ipoteze despre ceva ce ne este, de fapt, cunoscut. Tot ce trebuie făcut este să fie scoasă la lumină acea cunoaştere pe care orice vorbitor al unei limbi o are, fără să ştie că o are, fără să aibă nevoie să ştie acest lucru pentru a se folosi de ea, dar pe care lingvistul e dator a o identifica şi explicita. Căci fundamentul ştiinţelor omului, spre deosebire evidentă de acela al ştiinţelor naturale stă în ceea ce el a creat nu în primul rînd pentru că i s-au dat de la natură anumite potenţialităţi fizice, pentru că în mod obiectiv a putut face acest lucru, ci pentru că spiritul din el şi-a cerut împlinirea. Mergînd înapoi pe calea faptelor cercetate, a faptelor lingvistice în cazul nostru, se poate ajunge - fapt la care aspiră generativismul - la acele "dotări" fizice, cerebrale, care ne permit achiziţionarea şi utilizarea "creativă" a unor structuri sintactice şi a unui vocabular. Cînd se va ajunge acolo, se vor fi descoperit fapte uriaş de importante despre fiinţa biologică a omului, nicidecum, însă, despre cea spirituală, care aceasta este, la urma urmei, definitorie pentru el. Din punct de vedere integralist, cercetarea poate conduce doar înspre miraculosul paradox al creativităţii umane ce-şi are sursa în spiritul uman dezlegat de orice condiţionări şi necesităţi practice. 

Acesta este, în perspectivă integralistă, fundamentul lingvisticii şi, desigur, pornind de la el, teoria limbajului nu va semăna decît aparent cu cele elaborate în cadrul altor linii de gîndire. S-a spus despre doctrina coşeriană că n-ar fi altceva decît o compilare a mai multor idei, toate existente deja la gînditori ce au precedat-o, că metodele folosite sînt cele structuraliste - deci nimic nou în ce priveşte teoria sau metodologia. Ce e greu de sesizat e faptul că, chiar dacă a utilizat adesea idei existente deja, pe care le-a căutat şi le-a apreciat pentru valoarea lor, semnul sub care Coşeriu le-a aşezat e unic, viziunea pe care a adus-o în lingvistică e atît de radical diferită de ceea ce exista deja, şi încă mai există, încît adoptarea integralismului înseamnă mutarea într-o altă lume ştiinţifică, într-un alt orizont.

Paradoxul integralismului

 Nu e surprinzător, deci, că puţini lingvişti îşi desfăşoară cercetarea, principial, cel puţin, sub semnul acestei viziuni. Este, dimpotrivă, în consens cu spiritul pragmatic, lucrativ al epocii ca lingvistica să fie considerată ştiinţa ce poate contribui la dezvăluirea misterelor creierului uman sau la înlesnirea înţelegerii comunicării interumane. E idealist şi desuet să aşezi la bazele unei ştiinţe un paradox faţă de care să-ţi asumi imposibilitatea de a-l soluţiona vreodată. Conform teoriei coşeriene, ceea ce se cercetează în lingvistică este partea de dynamis, de tehnică a limbajului. Însă prin aceasta nu se cercetează, nu se atinge măcar esenţa limbajului uman, care este energeia, actul lingvistic, activitatea necontenită, de fiecare dată nouă şi creatoare, pe care omul o realizează în vorbire. Acest aspect, esenţa însăşi a limbajului uman nu va putea fi niciodată surprins, atins, analizat.

Pentru orice teorie, faptul de a admite de la început că miezul obiectului cercetat, ceea ce îi dă viaţă şi îl face să funcţioneze e practic imposibil de atins, este, probabil, autodestructiv. Pentru lingvistică, acest lucru nu înseamnă decît recunoaşterea adevărului suprem al obiectului pe care îl cercetează. Desigur, chiar dacă ar conştientiza în subtext acest lucru, teorii precum generativismul şi pragmatica nu l-ar putea admite deschis niciodată, el fiind în totală contradicţie cu scopul lor bine definit care implică analiza şi descrierea completă a limbajului, rezultatele acestora urmînd a fi folosite mai departe, în alte ştiinţe. E necesar să precizăm aici că nimic din ce am scris deja nu trebuie interpretat ca o totală desconsiderare a celorlalte teorii lingvistice existente. Nu pot fi contestate rezultatele concrete, descriptive şi explicative la care s-a ajuns încă începînd cu aplicarea metodelor de analiză structuraliste. Ceea ce se pune în discuţie aici e exclusiv baza epistemologică a ştiinţei limbajului aşa cum e ea văzută în integralism şi concepută (sau subînţeleasă) în teoriile lingvistice contemporane cele mai de succes. Aceste idei au influenţat considerabil traseul pe care l-a urmat cercetarea limbajului mai cu seamă în teoria coşeriană, tocmai pentru că li s-a acordat importanţa cuvenită şi au fost, astfel, atît de clar precizate. 

Nu am răgazul să vorbesc aici despre toate aceste dezvoltări. Ce mi-am propus a fost doar să pun în discuţie din nou uriaşa schimbare pe care integralismul a adus-o în lingvistică şi care, dacă în alte ţări e supusă dezbaterii, analizată, combătută sau adoptată, dar totuşi conştientizată, la noi e ca şi cînd n-ar fi. Desigur, multe din conceptele şi teoriile coşeriene sînt utilizate şi valorificate în soluţionarea a diverse probleme (compunerea cuvintelor, analiza expresiilor idiomatice etc.). Se pierde, însă, cel mai adesea, tocmai sensul integralismului, revoluţia pe care această teorie a produs-o în gîndirea asupra limbajului şi care deschide lingvistului, omului, noi căi către sine însuşi. Mai mult decît faptul de a furniza soluţii punctuale, integralismul, teoria lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu aminteşte fiinţei umane dimensiunea sa spirituală, lumea în care cu adevărat se întemeiază, eliberîndu-l de condiţionările fizice, practice, ale lumii în care trăieşte.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova