Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 10-11 (108-109), octombrie-noiembrie : Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu : Cornel Vîlcu : Axis! (Coşeriu, azi, în mine)

Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu

Cornel Vîlcu

Axis! (Coşeriu, azi, în mine)

Cărţile

N-am crezut niciodată în relaţia maestru-discipol. De cînd mă ştiu (şi pentru cît oi mai trăi), un nerv irascibil, mereu încordat în mine, i-a îndepărtat cu forţa, o forţă aproape isterică, pe toţi cei care, simţeam eu, exercitau o influenţă formativă asupra mea - şi au fost, şi mai sunt cîţiva oameni (şi oameni de ştiinţă) minunaţi. Aproape providenţiali, îmi spun, cînd examinez prea lungul şi complexul şir de "coincidenţe" şi întîlniri ale vieţuirii mele "în cultură". Poate dintr-o incapacitate funciară de a întreţine o relaţie umană cu idolii. Poate dintr-o gravă lipsă a alterităţii spirituale de vîrf, alteritate a ideilor - dintr-o infirmitate la nivelul comunicabilităţii interioare.

Dar nu e vorba aici despre mine. E vorba despre cazul general al cuiva incapabil să colaboreze şi să consune cu o singură altă gîndire, oricît de miraculoasă sau fraternă în idei ar fi ea. Mintea fiecăruia dintre noi e, întrucîtva, făcută aşa: ea construieşte un scut împotriva amestecului străin, oricît de hrănitor spiritualmente ar fi el. De aceea ne străduim să citim mai multe cărţi, ale mai multor autori; de aceea ne înspăimîntă ideea de a avea vreun prieten unic al cărui fiecare gînd să ne pară unul de-al nostru. Singularitatea ireductibilă a fiecărui spirit lucrează, orgolios şi, în cele din urmă, creator/discriminator (măcar de sine) în noi. Cu atît mai mult, dacă suntem oameni de cultură - impregnaţi de spiritul sceptic-tolerant al dialogului - nu ne prea lăsăm seduşi, capturaţi. Pentru că nimeni, ne spunem, nu poate să aibă toată dreptatea, nu poate şti tot adevărul.

Principii sănătoase, fără îndoială. Ca şi cel (pe care eu personal îl ţin la loc de cinste) potrivit căruia, avînd de ales între a citi cartea şi a-l întîlni pe autor, să optez invariabil pentru carte, epurată de toate adaosurile prea-omeneşti.

Coşeriu este cel care a stricat întrucîtva, în cazul meu, aceste legi nescrise ale vieţuirii în cultură. A pătruns în mine corect, aşa cum trebuia, prin cărţile sale. La începutul începutului, nu l-am apreciat prea mult. Îi citeam şi veneram atunci (ca şi acum) pe Husserl, Heidegger şi pe alţii, şi consideram complicaţia formală a scriiturii drept ceva inerent marii gîndiri. Coşeriu era simplu, clar, aparent nepretenţios (cea mai periculoasă capcană, în cazul lui). Mi-am spus că sau mă aflu în faţa unei naive tentative de a concilia într-o vorbire simplă, ca pentru copii, tendinţe şi dispute în fapt complexe şi grave (în faţa unei opere de vulgarizare lingvistică), sau am de-a face cu o ştiinţă, lingvistica, ale cărei aporii sunt de fapt dificultăţi imaginate, soluţionabile dintr-o singură (mai exact: unitară în sistematicitatea ei) trăsătură de condei.

Nu puteam, fireşte, să fiu, cu ambele ipoteze ale mele, mai departe de adevăr. Coşeriu revizuieşte, e drept, marile tendinţe ale lingvisticii de pînă la el - dar nu pentru a le concilia declarîndu-se în acord difuz cu ele, ci polemizînd cu fiecare şi clarificînd originea conflictului lor inerent. De-abia după o radicală reaşezare a fundamentelor teoretice ale disciplinei, unele din remarcabilele rezultate operatorii dobîndite în structuralism, generativism, lingvistica textului (îndepărtîndu-mă o clipă de litera, şi poate şi spiritul, coşeriene, spun: sau pragmatică) devin reinterpretabile în interiorul unei lingvistici principial unitare. Aceasta e lingvistica integrală - definită ca ştiinţă fundamentală a culturii şi edificată pe ideea funcţiei semnificative, dar desfăşurată trihotomic (corespunzător celor trei planuri ale limbajului).

Totuşi, aceeaşi simplitate care mă irita, mai cu seamă confruntată cu ideile (şi stilul) destul de pretenţioase ale unor Saussure, Chomsky, ale mai bătrînilor (şi originarilor) Aristotel şi Humboldt etc., m-a şi sedus. Îl descopeream pe profesorul de lingvistică Eugeniu Coşeriu - figură fascinantă care, mă tem eu, mai obnubilează încă faţa cealaltă, de lingvist întru totul original şi fără discuţie genial a celui despre care vorbesc. (Puţini dintre discipolii coşerieni "imediaţi" par să fi sesizat sistematicitatea şi noutatea operei ştiinţifice a maestrului lor: unul din neajunsurile grave ale proximităţii.) Obişnuit să fac deosebirea între literat sau filosof şi profesorul de (literatură/ filosofie), am început prin a nu vedea în cărţi ca Lecţii de lingvistică generală, Competenţa lingvistică, Teoria limbajului şi lingvistica generală etc. nimic mai mult decît excelente compendii prin care să pot intra, pe poarta principală, în problematica "tare" a disciplinei.

Şi totuşi: acest compilator de geniu care îmi părea a fi Coşeriu se declara de prea multe ori în dezacord cu cei ale căror contribuţii le înfăţişa. Sistematicitatea abordărilor sale era cu totul altceva, arhitectural vorbind, decît o juxtapunere a sistemelor interne teoriilor prezentate. Acest om care mă derutase pomenind de fiecare dată o puzderie de nume şi opinii privitoare la problematica pe care o trata (în Husserl sau Heidegger, dacă întîlneşti numele vreunui alt filosof, suferi un şoc, într-atît de autistă, cel puţin în formă, e gîndirea acestor mari autori) nu uita ca, după expunerea amănunţită a istoricului cutărei sau cutărei chestiuni, să dea o soluţie proprie. Mult mai important decît atît, toate soluţiile punctuale coşeriene se nutreau, fie declarat, fie implicit, dintr-o concepţie de ansamblu.

După cîteva luni de lectură însetată, descoperisem un alt Coşeriu, mult mai drag sufletului meu neliniştit: un Coşeriu polemic şi acid fără răutate, cvasi-atotştiutor fără tiranie, clarificator fără a ignora nuanţele.

Coşeriu dedică ale sale Lecţii de lingvistică generală memoriei lui Antonio Banfi, Giovanni Maver şi Antonino Pagliaro - trei maeştri ai săi de la care a învăţat "ceva despre care se spune că nu se învaţă: atitudinea antidogmatică şi în acelaşi timp critică în faţa faptelor, ideilor şi concepţiilor, cu tot ce implică acesta (respectul pentru orice cercetare serioasă, independent de acordul sau dezacordul cu principiile teoretice, exigenţa de a adopta puncte de vedere diferite pentru a încerca să înţelegi teoriile şi concepţiile "din interior" şi aceea de a considera diferitele forme ale culturii în contextele lor ideologice proprii şi în conexiunile lor istorice)."

Descoperisem, cu alte cuvinte, o figură spirituală ce ameninţa să devină una din stelele fixe ale căutărilor mele interioare.

Cînd am aflat că, la un colocviu ştiinţific de la Constanţa, am să întîlnesc persoana, am fost cumplit de dezamăgit.

Omul

N-am aşteptat, aşadar, cu trac, sau copleşit de vreo greutate a clipei, să-l văd în carne şi oase pe marele lingvist. Dimpotrivă. Gîndeam că un om real pierde, comparat cu cel din cărţi, puritatea tensiunii spirituale continue, a ideii, care se vede înecată de toate amănuntele inerente unei biografii. Mai mult, relativ obişnuit cu aerele pe care, în spaţiul românesc, le capătă încet dar sigur marile personalităţi în contact cu servilismul nostru specific, nu mă aşteptam la nimic bun.

Şi într-adevăr: înconjurat de o mulţime de indivizi care executau plecăciuni verbale pînă la nivelul solului sau chiar mai jos, fie fără a fi citit o singură pagină coşeriană, fie după lecturi disparate şi neglijente la sistemul ştiinţei integraliste, Coşeriu s-a văzut atunci, ca şi de nenumărate ori mai tîrziu, pus în destule situaţii penibile. Un excelent umor, uneori autopersiflant, de fiecare dată înclinat spre o tandră tachinerie cu prietenii, spre o ironie aparent nevinovată cu ceilalţi - acesta a fost antidotul acestui mare om în faţa desfăşurărilor de cult al personalităţii atît de simptomatic pentru spaţiul pe care îl părăsise în tinereţe.

Sintagma aceasta, "cult al personalităţii", a fost pronunţată la un moment dat, pare-se, ca o acuză la adresa profesorului clujean Mircea Borcilă de către unul din personajele destul de celebre (în plan intern) ale lingvisticii româneşti - al cărui nume preferăm să-l trecem sub tăcere pentru simplul motiv că nu merită pomenit… Trăim, români şi moldoveni, în ţări surori şi prin atitudinea lor paradoxală faţă de oamenii mari. Înţelegem să repetăm ca papagalii elogiile la adresa unuia sau a altuia dintre cei despre care nu ştim de fapt nimic - atît timp cît acest conformism ne asigură propriul statut, propria comoditate socială. Atunci, însă, cînd un cunoscător ne informează asupra concluziilor sale ştiinţifice - în cazul de faţă, inerent entuziaste - ne grăbim să luăm o atitudine cetăţenească şi să-l înfierăm.

Impresia finală lăsată, în mine, de atitudinea lingvistului a fost cea a unei paradoxal păstrate simplităţi. Acest om, recunoscut peste tot fie drept un model, un genial reformator al lingvisticii, fie drept un adversar periculos (al tuturor lingviştilor pozitivişti), pare să fi avut mereu capacitatea de autoevaluare exactă, şi totuşi relaxată pe care numai luciditatea combinată cu simţul ridicolului o poate asigura.

Pe lîngă aceasta, spiritul lui de om născut moldovean, deci român, deci cunoscător al linguşelii bizantine care se transformă întotdeauna, pe la spate, în bîrfă, trebuie să fi fost dotat din start cu un instinct al deosebirii între cei care recunosc spiritul şi cei ce, fie naivi, fie urmărind eventuale foloase mai lumeşti, preamăresc o literă fără a se osteni să o descifreze. O mică, persistentă tristeţe greu de ascuns îl urmărea, mai ales în Moldova, unde se vedea întîmpinat întotdeauna ca un soi de personaj providenţial, mesianic. Or Coşeriu nu era, totuşi, decît un excepţional lingvist şi filosof, musafir al propriului popor, într-o ţară cu un alt stăpîn.

În fine, două lucruri mai sunt de pomenit aici, cele care pentru mine au însemnat cel mai mult. Mai întîi, Coşeriu a fost unul din puţinii bătrîni luminoşi, calzi, fericiţi pe care i-am întîlnit în viaţa mea. A fost printre cei care m-au făcut să renunţ la vechiul meu vis de a muri tînăr şi să înţeleg că poţi fi proaspăt, bon viveur şi pătruns-tot, dinăuntru, de spirit, chiar şi la o vîrstă foarte tîrzie. Că viaţa nu trebuie să se încheie în întunecare-acreală, că există posibilitatea de a şti, spre sfîrşit, că ţi-ai trăit traiul cu înţeles, cu rost.

Mai apoi a fost atitudinea lui faţă de "discipolii" săi. Fidel principiilor sale de deontologie a culturii (dintre care amintesc, pentru prezenta discuţie, principiul utilităţii publice şi mai ales principiul antidogmatismului), Coşeriu a detestat întotdeauna ideea de a fi aşezat pe un piedestal, printre cei nemuritori şi infailibili. Şi-a dorit mereu să fie de folos celor care au o căutare a lor; să fie cercetat, mai degrabă decît cu resemnata admiraţie datorată clasicilor, cu ochi neliniştit, iconoclast şi critic. Este ceea ce a făcut el însuşi cu uriaşele nume ale lingvisticii la care s-a raportat. Nu există verticalitate a atitudinii în cultură fără o confruntare cu tradiţia; dar confruntarea aceasta nu e acceptare/ respingere a literei tradiţiei, ci trăire, reasumare - eventual polemică - a spiritului ei.

Coşeriu

Însumînd, acum, ceea ce descoperisem în cărţi cu ceea ce am cunoscut "faţă în faţă", cu ce rămîn?

N-am să scriu aici despre lingvist; pe de o parte, pentru că Eugeniu Coşeriu înseamnă pentru mine mult mai mult decît atît ăîntr-un anume sens, el este motivul pentru care am acceptat că un om de cultură - cum mă credeam a fi - se poate ocupa de lingvistică, fără să-i fie ruşine şi fără ca asta să-i distrugă spiritulî. Pe de altă parte, pentru că mai mulţi lingvişti străluciţi vor semna articole în paginile Contrafortului şi vor lămuri chestiunile integralismului cu mult mai bine decît mă simt eu, astăzi, în stare. Am să scriu despre omul de cultură, sau de spirit, care ştia, şi ne-a atras atenţia asupra unui lucru pe care, măcinaţi de lumea asta pe care o credem reală şi căzuţi sub vremuri cum suntem, tindem să-l uităm din cînd în cînd, şi tot mai des în ultimul timp.

Fiinţa umană nu se naşte în real, nu aparţine domeniului material şi nu are a-i da vreodată socoteală; viaţa sa nu reprezintă un accident al materiei, iar spiritul său nu e cine ştie ce excrescenţă aberantă a vieţii. Omul se naşte, dimpotrivă, în acea libertate dominată de sens care este spiritul; mediul lui imediat ambiant este cultura, fie că are luciditatea de a vedea acest lucru sau se păcăleşte că ar trăi o realitate naturală. Eu, dumneavoastră, toţi ceilalţi nu suntem fiinţe mărunte, marginale, ciudăţenii ale naturii insignifiante în raport cu ea; ci suntem o deschidere spirituală (ordonată de limbă) în care, de-abia, natura poate să ne apară ca natură şi viaţa ca viaţă.

Filosofia "ultimă" a integralismului (şi aici, specificul "local"- disciplinar al lingvisticii dispare, mai precis se converteşte în principiu epistemologic) este aceasta: cultura nu este divertisment, distracţie, fugă din faţa realului şi a vieţii (săraci fără ieşire sunt cei care cred asta, şi fără ieşire nemîntuiţi). Ea este ceea ce preexistă institutiv oricărui real. Lumea este actul spiritului nostru, iar actul acesta se desfăşoară prin limbă (coagulare istorică a intersubiectivităţii). Nu toţi oamenii sunt, desigur, oameni de cultură, însă toţi sunt oameni în cultură - expresie, în ultimă instanţă, tautologică, fiindcă, deprivat de cultură şi de libertatea fundamentală a situării sale în raport cu ea, omul recade în starea de fiinţă inferioară.

Şi eu

Fireşte, însă, că Eugeniu Coşeriu cel-din-afara-noastră nu are, conform viziunii adineaori expuse, nici o importanţă. Singurul existent cu adevărat e cel care, astăzi, lucrează în noi. Despre acesta e, poate cel mai greu de scris: nu mai ştim ce deţineam deja - măcar sub forma unei aşteptări - şi ce provine cu adevărat de la el.

În ce mă priveşte, voi spune foarte puţin, voi spune doar atît cît e cert: simt un nerv coşerian (fin, electric, oţelit) în şira spinării mele spirituale; mă ajută să stau mai drept. Mă învaţă să fiu alert, orgolios, fericit de crucea asta uneori foarte grea pe care o port. Mă lasă să sper că sunt un autentic om de cultură, să încerc să fiu un om autentic.

Coşeriu a devenit o fibră intimă a fiinţei mele. M-a cucerit, l‑am asimilat? Problema e falsă. Aş spune, mai degrabă, că a fost o fericită şi rară întîlnire.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova