Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 10-11 (108-109), octombrie-noiembrie : Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu : Valentin Mândâcanu : Un homo scientificus ajuns pe Olimp

Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu

Valentin Mândâcanu

Un homo scientificus ajuns pe Olimp

Eseul Un homo scientificus ajuns pe Olimp, al cunoscutului lingvist şi om de cultură Valentin Mândâcanu, originar din Mihăileni, satul de baştină al lui Eugeniu Coşeriu, a fost publicat în revista Orizontul, nr. 9/1989, şi era primul text care putea vedea lumina tiparului la Chişinău, după lungi decenii în care numele marelui savant fusese interzis în fosta RSS Moldovenească. Acest text este de altfel şi singurul cu alfabet latin prezent în sumarul unei reviste ce apărea în grafie chirilică (iar între timp şi‑a încetat existenţa). Reproducem în cele ce urmează fragmente din această emoţionantă şi pitorească evocare a anilor de tinereţe şi a unor etape din cariera profesională a lui Eugeniu Coşeriu, mulţumindu-i dlui Mândâcanu pentru amabilitatea de a ne fi pus la dispoziţie eseul domniei sale. (Contrafort)

 

Recunosc din capul locului că nu dispun nici pe departe de calităţile necesare unui biograf al lui Eugen Coşeriu. Despre viaţa şi mai ales despre opera acestui savant legendar s-au scris până acum sute de lucrări, dar, din păcate, prea puţine îmi stau la dispoziţie. Sunt înarmat doar cu calda memorie a copilăriei, cu nişte interviuri apărute în revistele "Tribuna" (Cluj) şi "Cronica" (Iaşi), cu un număr din "Dacoromania" lui Paul Miron şi în special cu stima pe care o port acestui basarabean care, izolat prin forţa unor împrejurări ostile de viaţa culturală a poporului său, a urcat zi de zi, cu îndârjire Olimpul ştiinţei mondiale.

 

Nu-i este dat oricui să se nască în acelaşi sat, în aceeaşi mahala şi cam în aceeaşi perioadă cu un om care avea să-şi poarte paşii pe cărările întortocheate a două continente, avea să adune bob cu bob mărgăritarele cunoaşterii umane şi avea să aureoleze cu prinosul său de suflet cele mai înalte piscuri ale ştiinţei universale.

Diferenţa de ani dintre noi (Eugen e cu nouă leaturi mai în vârstă) reduce aria amintirilor mele despre viitorul savant la două-trei veri de până la război şi la prima vară a cumplitei conflagraţii mondiale, când Eugen venea de pe la cele învăţături la Mihăileni, să-şi mai vadă şi să-şi mai ajute părinţii la treburi şi, fiind aproape învecinaţi cu casele, îl vizita numaidecât şi pe tata, fostul său învăţător la clasele primare, punându-l la curent cu evenimentele tot mai precipitate din lume şi în special cu frumoasele-i succese pe tărâmul literaturii şi al ştiinţei. Tata, şi el fiu de ţăran, urmărind, ca mai toţi învăţătorii de pe atunci, doar luminarea sătenilor şi culturalizarea satelor, ţinea foarte mult la Eugen şi se mândrea cu faptul că din mâinile lui ieşise un băiat atât de capabil. Numai ce-l auzeai spunându-i mamei: "Irină dragă, creşte un munte pe moşia satului nostru". Bineînţeles că nu contenea să mi-l dea pe Eugen ca exemplu de cuminţenie şi sârguinţă la învăţătură: "Ia pildă de la Eugen" sau "Dacă vrei să ajungi ca Eugen...". Tot de la tata am aflat că Eugen avea o "extraordinară ţinere de minte" şi era un adevărat copil-minune, fiindcă ceea ce alţii învăţau într-un an, el învăţa - curat ca-n poveste - într-o săptămână. Preţuirea era reciprocă. Eugen Coşeriu, la rândul său, nutrea un respect profund pentru tata, considerându-l părinte sufletesc şi adevărat îndrumător al celor tineri. Peste ani şi ani savantul de renume mondial avea să mărturisească într-un interviu: "Chiar în şcoala primară am avut un învăţător dotat excepţional, Roman Mândâcanu"...

Eu credeam cu neclintire în sârguinţa lui Eugen şi nu puneam la îndoială minunile săvârşite de el pe altarul învăţăturii. Cât despre cuminţenia lui, aveam, ştiţi dumneavoastră, unele rezerve, impuse de nişte întâmplări banale, pe care vi le voi istorisi chiar cu riscul de a-l "coborî" niţeluş pe dumnealui în ochii... opiniei publice internaţionale...

Luam apă de la aceeaşi fântână, care se afla în dreptul casei lor (casa a fost demolată, iar fântâna, nu se ştie de ce, astupată). Fântâna era cu val din lemn de stejar, valul avea fixat pe el un "hlanţug" lung de vreo zece metri şi, desigur, era înzestrat cu o coarbă. Într-o zi de vară, cum trebăluiam pe lângă fântână, îl văd pe Eugen că vine şi el cu căldarea. După moldovenescul schimb de cuvinte: "La apă?" - "La apă!" - ce-i trece prin minte ditai scriitorului şi savantului în devenire? Îşi pune căldarea în cârlig, dă drumul valului,  frângându-i rostogolirea cu palmele, se încredinţează dintr-o smucitură  de lanţ că s-a umplut găleata, apoi se întoarce către mine, bătu-l-ar norocul, şi-mi zice cu un aer de taină: "Amuşi ai să vezi ce n-ai mai văzut". Şi unde-şi propteşte podul palmei în vârful rotunjit al părţii orizontale a coarbei şi prinde a învârti valul sub ochii mei căscaţi de mirare-admiraţie, şi l-a tot învârtit aşa, în puterea palmei, până s-a arătat căldarea plină cu apă în gura ghizdelelor. M-a-are minune! Dar Eugen al meu n-are de lucru şi-mi zice: "Amu fă şi tu ca mine!". Nu eram omul care să se lase mai prejos. Mi-am sprijinit şi eu podul palmei în vârful coarbei, am învârtit-o de vreo câteva ori, până a ieşit căldarea din apă, am mai învârtit-o de două ori cu căldarea grea "în aer" şi, nemaiputând îndura durerea din palmă, am scăpat-o "di tăt". În dezvârtirea ei, foarte violentă, coarba era cât pe ce să mă lase fără dinţi. Eugen s-a cam speriat şi nu mai ştia cum să-mi potolească întărâtarea de cocoş scos din fire. M-am ogoit numai după ce l-am "obligat" să-mi scoată căldarea din fântână şi după ce a avut obraz să mă poftească în casă la dânsul pentru a-mi arăta "nişte cărţi", căci la tipărituri mă trăgea şi pe mine aţa. "Conflictul" s-a aplanat pe cale paşnică, dar peste vreo săptămână am păţit cu Eugen, tot la fântână, o dandana atât de mare (după părerea mea), încât a fost nevoie de intervenţia împăciuitoare a tatei. S-a întâmplat că scăpasem căldarea în fântână. Nu m-am pierdut cu firea, am dat o fugă până acasă şi m-am întors cu o cange special făcută pentru asemenea rânduieli. După mai multe bâjbâiri cu cangea prin apă am simţit la un moment dat că am prins "ceva". Am tras încetişor de frânghiuţă şi - ce să-mi vadă ochii? Nu, nu era căldarea mea, era o găleată cât toate zilele, nou-nouţă, vopsită pe dinafară într-un verde închis. M-am priceput îndată că am în faţă o căldare cazonă, pe care o va fi scăpat în fântână vreun rus, căci cu puţin în urmă se retrăseseră prin satul nostru nişte unităţi sovietice... Şi cum stăteam şi-mi admiram "prada de război", hop că iese pe portiţă acelaşi Eugen şi îşi îndreaptă paşii spre mine. Se proţăpeşte în faţa mea şi-mi declară sus şi tare: "Căldarea asta e a mea". Cum "a ta", păcatele mele, dacă am prins-o eu, cu cănguţa mea, şi-i "rusascî". Nu, că-i a lui. Eu - că-i a mea, el - că-i a lui. Eu - că-i laie, el - că-i bălaie. În sfârşit, mai cu zbârlita, mai cu frumuşelul, mi-a luat bunătate de găleată şi dus a fost. Ce era de făcut? Să mă las pungăşit, eu, care aveam sfânta dreptate în mână? Ba bine că nu. Am alergat acasă şi l‑am adus la faţa locului pe tata, să ne fie judecător. "Măi Eugen, face tata, care înţelesese, dintr-o privire, că scumpul său învăţăcel umblă cu fofârlica, ce-ţi pui mintea cu un copil prost? Dă-i căldarea!" Şi mi-a dat-o, fiindcă toate drepturile constituţionale, ca să zic aşa, erau de partea mea. Bucuria, ce‑i drept, îmi era adumbrită de cu totul nechibzuita vorbă a tatei - "copil prost". Copil - o fi, însă de ce şi prost? Dar aşa eram noi pe vremea aceea, nu le puteam întoarce oamenilor mai în vârstă cuvântul: Eugen, bietul, n-a îndrăznit să se încontreze cu dascălul său, iar eu n-am cutezat să-i cer socoteală tatei pentru depreciativul epitet. M-am răcorit, în schimb, pe Eugen zicându‑i înciudat: "Îhî, pentru behehe ai prăpădit şi pe mihoho!".

Ei, dar câte sfădălii nu se puteau isca între doi vecini ambiţioşi - un copil care se străduia să adune mintea cea de toate zilele, dar nu prea prospera în această nobilă lucrare, şi un flăcăuan care făcea versuri - e-he, de când, vorbea latineşte ca un patrician sadea şi stârnea suspinele domnişoarelor italiene (pe atunci Eugen era deja student în Italia), dar nu se lăsase cu totul nici de zburdălniciile adolescenţei...

De fapt, am cam anticipat lucrurile. Întâmplările de mai sus au avut loc în vara lui 1941, deci sunt dator să revin la anii de liceu ai lui Eugen, fiindcă de acolo i-a început ascensiunea.

...Pe lângă liceul "Ion Creangă" din Bălţi apărea o revistă nici că se poate mai bine denumită - "Crenguţa", organ al societăţii de lectură "B.P. Hasdeu", al cărei preşedinte era elevul Coşeriu. În această revistă Eugen debutează (1937) cu povestirea "Suflet de vultur" - mărturisire în stil romantic, legată de viaţa lui intimă, din care se desprinde "portretul" autorului: "Sunt moldovean din oastea lui Ştefan Vodă, mă cheamă Oprea Răzeşul şi-s pus de strajă aice pe scală, să-i apăr pământul". Impresionează talentul peisagistic al condeierului în vârstă de şaisprezece ani: "E verde pădurea, e verde Ocea care curge-n vale, sărind din piatră în piatră, e verde stânca de muşchiu, şi-i verde şi plin de viaţă şi sufletul meu... Măreţia priveliştii nu-ţi îngăduie să te gândeşti la ceva melancolic, ci te sileşte să rămâi mut de admiraţie şi să priveşti pierdut".

În acelaşi an şi în acelaşi număr de revistă îi apare studiul "Cronicarii", în care se vădesc preocupările lui de filolog bine informat. El analizează, în scopuri pur didactice ,viaţa socială, religioasă şi culturală, descrisă în cronicile moldovenilor Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir şi, dată fiind unitatea de cultură a tuturor românilor, face incursiuni, indispensabile într-o lucrare de sinteză, şi prin cronografia munteană. Crescut din curăţenia sufletească a ţăranilor de la Mihăileni, Eugen Coşeriu consideră că revenirea la "filele îngălbenite ale letopiseţelor" ne va aduce salvarea morală, căci "...tineretul nostru se zbate în ghearele maculaturii pornografice şi ordinare a romanului de aventuri şi a tuturor fascicolelor ieftine, dar veninoase, cu care streinii vor să ne demoralizeze Neamul".

Observaţiile elevului de liceu despre limba cronicarilor sunt valabile şi azi, deoarece cronicile îşi păstrează prospeţimea şi izul de busuioc din grindă, mirosul de tămâie şi de lumânare din locaşurile sfinte de odinioară. Dintre toţi autorii de cronici şi letopiseţe Coşeriu îl scoate în evidenţă pe Ion Neculce, şi nu‑i de mirare, căci Neculce, prin talentul său de scriitor, îi depăşeşte pe toţi cei ce au scris până la el în limba română. Cronicarul moldovean, ne spune Coşeriu, "...are cea mai frumoasă şi mai armonioasă limbă".

Învăţământul liceal îi oferă lui Eugen şi posibilitatea de a încerca populara îndeletnicire de actor. Fiind elev în clasa a 6‑ea de liceu, el interpretează rolul titular în dramatizarea "Poveştii lui Harap Alb" de Ion Creangă sub îndrumarea profesorului său Gheorghe Cârţu, cunoscut şi ca autor al unui manual de limbă română. (...)

 

În această perioadă, pe fâşia de pământ din partea stângă a Nistrului, la care avea să ne alipească "pe cale paşnică" tătucul Stalin, erau în toi teroarea şi vărsarea de sânge. Mii de oameni mai mult sau mai puţin luminaţi deveneau pe nepusă masă "duşmani ai poporului", zeci de intelectuali modeşti, printre care mulţi basarabeni de-ai noştri, au fost exterminaţi numai pentru faptul că avuseseră îndrăzneala de a fi promovat limba română literară şi alfabetul latin. Au triumfat forţele întunericului de peşteră, care n-au ezitat să dea drept limbă literară "moldoveneasca" lor înfiorătoare, un greţos talmeş-balmeş de cuvinte luate din trei limbi (rusa, ucraineana şi... româna!). Atunci a fost "asasinată" însăşi ideea de creaţie, căci cu o asemenea "limbă" şi într-o astfel de atmosferă, când erai silit să proslăveşti "binefacerile" aduse poporului de un paranoic, nu se putea crea nimic binecuvântat de pronia cerească.

Nu pot să nu fac aici o paralelă cu atmosfera de  efervescenţă culturală ce domnea, în această durată de timp, la noi în Basarabia. Era o ambianţă de ridicare spre lumină, de încurajare a talentelor, de cultivare a frumosului. Limba română a moldovenilor basarabeni era grădinărită cu grijă în aşezămintele de învăţământ de toate tipurile, pe care le puteau frecventa toţi copiii acestui ţinut. (...)

Deosebit de populare şi democratice erau şcolile normale, la care umblau să se facă învăţători mai cu seamă fiii de ţărani, cum a fost şi tatăl meu, care străbătea pe jos, în opincuţe şi sumăieş, drumul ce-l ducea la "şcoala de învăţători" din Botoşani şi-l aducea de acolo la Mihăileni, unde lăsase singurei o soră şi un frate mai mic. La licee se făcea, de asemenea, carte bună şi se puneau baze solide pentru dezvoltarea ulterioară a personalităţii. Ne-o spune însuşi E. Coşeriu în mărturisirile lui de peste ani: "Şcoala românească mi-a dat foarte mult. Învăţământul liceal a fost pentru mine de importanţă excepţională. Mi-am dat seama mai târziu, umblând prin multe ţări, chiar dintre cele mai înaintate, şi luând contact cu mulţi oameni cât de mult ştiam eu din liceu în domeniul istoriei, al literaturii franceze, al limbii şi literaturii latine". (...)

 

În frământatele noastre vremuri, când "omul nou" este chemat să-şi descarce sufletul de păcate şi când apare cerinţa imperioasă a revenirii cu râvnă către veşnicele valori general-umane, au o semnificaţie deosebită ideile moralizatoare ale lui Eugen Coşeriu. În eseul său Necesitatea credinţei pentru viaţa sufletească, apărut în aceeaşi "Crenguţă", moralistul însetat de cunoaşterea adevărului porneşte pe drumul aflării unui Dumnezeu dizolvat nu atât în sufletul nostru, cât în totul unitar şi coerent al naturii, considerând că spiritul omului "...are nevoie de Divinitate ca de o hrană sufletească de care nu se poate lipsi cum nu se poate lipsi de hrana cea materială".

În toamna anului 1939 Eugen Coşeriu se înscrie la Facultatea de litere a Universităţii din Iaşi, romantica urbe care mai păstra în parfumul teilor nimbul de lumină al marilor înaintaşi Mihai Eminescu şi Ion Creangă, leagănul unei intense vieţi spirituale, din care s-au înfruptat sute de basarabeni, zburătăciţi mai apoi ca fluturii - care către apus, unde şi-au păstrat zilele şi au găsit un mediu de cultură şi de omenie, plătind, desigur, inevitabilul tribut de pelin al înstrăinaţilor de ţară, - care către răsărit, în infernul stăpânit de "părintele tuturor popoarelor", unde îi aştepta cea mai crâncenă înjosire a demnităţii umane şi simfonia macabră a pocnetelor de pistol.

În revistele ieşene "Cuget moldovenesc", "Arhiva", "Revista critică", dar mai ales în "Jurnalul literar", studentul E. Coşeriu găseşte un mediu foarte prielnic valorificării multiplelor sale aptitudini. Exigentul critic George Călinescu, care patrona "Jurnalul literar", este încântat de colaborarea lui: "Am discutat cu tânărul nostru colaborator Eugen Coşeriu, a cărui inteligenţă sprintenă şi ardentă e încă una din speranţele revistei noastre, asupra limbajului poetic...".

Din "inteligenţa ardentă" a tânărului mihăilenean se revarsă ca din cornul abundenţei versuri, material folcloric, eseuri, studii de lexicologie. (...)

Dar pasiunea cea mare a tânărului Coşeriu erau limbile, pe care le învăţa "în serie" pentru a putea savura în original frumuseţile literaturii universale şi pentru a cunoaşte mai bine viaţa popoarelor. La Bălţi şi la Iaşi însuşeşte limbile franceză, germană, latină, greacă şi îşi îndreaptă privirile asupra limbilor slave, în special asupra polonezei. La Roma studiază temeinic toate limbile slave şi toate limbile romanice, adăugându-le persana, turca, albaneza, maghiara, suedeza etc. La Montevideo, pentru a se desăvârşi ca specialist în lingvistica generală şi teoretică, studiază limbile amerindiene. Circulă tot felul de legende în legătură cu calităţile de poliglot ale savantului Eugen Coşeriu. Se spune, de pildă, că dumnealui răspunde totdeauna în limba în care este întrebat, chiar dacă este întrebat în suahili.  (...)

 În următorul an academic (1940-1949) studentul Eugen Coşeriu îşi continuă învăţătura la Universitatea din Roma, unde studiază limba şi literatura bulgară, filologia slavă, limba şi literatura română, filologia romanică, istoria limbii italiene şi alte materii înalte. La Roma susţine prima sa lucrare de doctorat, intitulată "Problema influenţei poeziei epice franceze şi italiene asupra poeziei epice populare a slavilor de sud", iar la Milano, unde a studiat filozofia, obţine cel de-al doilea titlu de doctor cu lucrarea "Dezvoltarea ideilor estetice în România". Mediul italian i-a stimulat la maximum voinţa de a înlătura unele lacune care împiedicau formarea lui ca teoretician. Tânărul savant alcătuieşte o "Antologie a poeziei suedeze", o "Antologie a nuvelei bulgare" şi o "Antologie a poeziei lirice moderne croate", care, din păcate, au rămas netipărite. Tot în Italia publică lucrările: "Glotologia şi marxismul", "Limba lui Ion Barbu" etc. "Aparţin mediului lingvistic italian", - avea să spună, mai târziu, savantul.

După o şedere de mare folos (pentru el şi pentru societate) la Roma, Padova şi Milano, Eugen Coşeriu pleacă în 1950 la Montevideo (Uruguay). La Universitatea din Montevideo, ca profesor şi ca director al departamentului de lingvistică, "colonistul european" (cum figura el în scripte) predă o multitudine de discipline - estetica, filozofia limbajului, lingvistica generală, romanistica, latina, istoria limbii spaniole ş.a.

În 1963 Eugen Coşeriu se reîntoarce în Europa şi se stabileşte în Republica Federală Germania, care ieşise din dezastrul războiului şi trecea printr-o mare criză de cadre. Se angajează la Universitatea din Tьbingen, unde  funcţionează şi până azi în calitate de şef al catedrei de filologie romanică şi lingvistică generală. Ca savant de prestigiu (unii admiratori nu se sfiiesc să-i atribuie calificativul de "geniu"), profesorul Coşeriu a adus şi aduce contribuţii inestimabile pe tărâmul structuralismului şi al filozofiei limbajului, este doldora de lucrări teoretice profunde, pe care le citează oamenii de ştiinţă din întreaga lume.

În 1952, la numai 31 de ani, îi apărea lucrarea "Sistem, normă şi vorbire", care i-a adus atât de timpuriu celebritatea. În 1958 vede lumina tiparului tratatul "Sincronie, diacronie şi istorie", în 1962 -  "Teoria limbajului şi lingvistica generală", în 1964 - "Pentru o semantică diacronică structurală", în 1970 şi 1972 - "Istoria filozofiei limbii" (2 vol.).

Toate acestea constituie doar o parte infimă a operelor sale...

Cu prilejul împlinirii vârstei de şaizeci de ani strălucitul om de ştiinţă Eugen Coşeriu este sărbătorit la Universitatea din Tьbingen, unde le împărtăşeşte celor tineri din comoara cunoştinţelor sale (ca profesor, a crescut pentru diferite ţări numeroşi specialişti în lingvistică şi filologie), este omagiat în Japonia, în Peninsula Pirineică şi în multe capitale din Europa şi America Latină. El culege florile de recunoştinţă pe care i le-au închinat discipoli, prieteni şi colegi din toate continentele: la Madrid, Berlin şi New York apare în cinstea lui un monumental Omagiu, în cinci volume, sub genericul Logos Semantikos. Studia Linguistica in honorem Eugenio Coşeriu. Această lucrare colectivă este contribuţia de spirit a unei pleiade din 198 de lingvişti care, în linii mari, şi-au axat erudiţia pe conceptele teoretice coşeriene, dezbătând probleme de istorie a filozofiei şi a lingvisticii (vol. 1), de teorie şi filozofie a limbii (vol. II), de semantică (vol. III), de gramatică (vol. IV), de istorie şi arhitectură a limbilor (vol. V).

Preţuit şi omagiat pe toate meridianele globului pământesc, Eugen Coşeriu trebuia să fie sărbătorit şi la Universitatea din Iaşi, unde şi-a început studiile superioare, însă colocviul programat acolo, şi la care îşi anunţaseră prezenţa peste o sută de savanţi din toată lumea n-a mai avut loc. O parte din referatele ce urmau să fie ţinute la Iaşi au fost înmănuncheate de către cunoscutul savant Paul Miron (Freiburg, R.F.G.) într-un volum omagial "Dacoromania" (nr. 5, 1979-1980). (...)

Volumul acesta mi-a fost de mare utilitate pentru îmbogăţirea informaţiilor mele despre Eugen Coşeriu, care, după cum scrie P. Miron în studiul său "La o aniversară", face parte din "elita lingviştilor lumii". Îi sunt recunoscător profesorului  Paul Miron nu atât pentru cuvintele-i de preţuire a harului pedagogic al tatălui meu ("Învăţătorul satului îl descoperă din primele ore ale abecedarului şi se pricepe să-i capteze îndârjirea din sânge spre carte"), cât, mai ales, pentru fineţea cu care surprinde domnia-sa porneala nestăvilită spre lumină a unui copil de ţăran din satul Mihăileni ("... învăţat de înţelepciunea satului să presimtă în fiecare dimineaţă ce ascunde binefăcătorul soare în orice răsărit. Coşeriu a optat pentru drumul ce i-l arătase dascălul, a optat pentru propria-i stea")...

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova