Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 10-11 (108-109), octombrie-noiembrie : Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu : : Evocare Eugeniu Coşeriu

Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu

Evocare Eugeniu Coşeriu

Anchetă cu participarea unor lingvişti, scriitori, oameni de cultură români şi străini

 

 

1. Ce înseamnă pentru Dvs. omul Eugeniu Coşeriu şi opera lui? În ce împrejurări l-aţi cunoscut pe celebrul savant şi ce episod (episoade) al (ale) relaţiei Dvs. cu el aţi putea evoca?

2. Se poate  vorbi despre un "model Coşeriu" - uman, intelectual, profesional - valabil pentru comunitatea ştiinţifică de azi? Care ar fi caracteristicile esenţiale ale acestui model?

3. Cum a fost şi este receptată, în opinia Dvs., opera lui Eugeniu Coşeriu în Romвnia şi Basarabia, şi care credeţi că va fi posteritatea acesteia?

 

4. Cum comentaţi paradoxul că Basarabia, cea care l-a dat lumii pe Eugeniu Coşeriu, unul din marii lingvişti ai contemporaneităţii, nu-şi poate regăsi identitatea naţională şi încă nu s-a hotărвt ce limbă vorbeşte: romвna sau "moldoveneasca"? De ce oare opinia ştiinţifică, chiar şi atunci cвnd emană din partea unei personalităţi de renume mondial, ca Eugeniu Coşeriu, are un statut atвt de ingrat în Republica Moldova?

Dumitru Irimia,

dr., prof., Universitatea "Al.I. Cuza", Iaşi

1. Am avut norocul să mă aflu în preajma Profesorului Eugeniu Coşeriu imediat după 1990. Consiliul Facultăţii de Litere şi Senatul Universităţii au îmbrăţişat propunerea pe care am făcut-o ca Universitatea "Al.I.Cuza" să reia  tradiţia academică de decernare a titlului de "Doctor Honoris Causa", iar începutul să fie făcut cu unul din cei mai mari lingvişti ai lumii. Au urmat  convorbiri telefonice, apoi o scrisoare cu mare încărcătură emoţională: "Ştirea cu doctoratul Honoris Causa m-a bucurat nespus şi mă bucură încă (...), e mai presus de toate celelalte tocmai pentru că e de la Iaşi. Eu am umblat pe la multe universităţi celebre, învăţînd ce se putea ori predînd ce puteam, dar totuşi Universitatea din Iaşi, prima mea universitate (...) a rămas într-un fel tot timpul universitatea mea (subl.E.C.)."

În primii ani de după 1989, cînd părea că omul se eliberase de sub vremi, s-au succedat întîlniri foarte încărcate, şi sub aspect ştiinţific, şi sub aspect  uman, în amfiteatre universitare şi aule academice, la Iaşi, Chişinău, Cernăuţi, Cluj sau în aceeaşi maşină pe drumuri cu altă încărcătură, peste graniţe artificiale, spre  Chişinău şi Cernăuţi. Toate, prilejuri pentru a trece dincolo de aparenţa severităţii uriaşului Coşeriu, şi ca savant, şi ca persoană fizică, şi a ajunge acolo unde umanistul îşi apăra cu străşnicie o extrem de rar întîlnită adîncime de umanitate, acolo unde am surprins în mai multe rînduri trăirea dramatică a stării de neunire a românilor. Destinul Basarabiei  era rană nevindecată în fiinţa profundă a savantului român  cu recunoaştere internaţională.

Dintre multe momente, în care am avut privilegiul să mă aflu în preajma Profesorului, reamintesc şi aici, pentru încărcătura de sens care, cu trecerea timpului, pare să se adîncească tot mai mult, momentul decernării titlului de "Cetăţean de onoare al Municipiului Chişinău". Mai mulţi dintre cei care au vorbit atunci, în sala de Consiliu a Primăriei, între aceştia într-un mod cu totul semnificativ Valentin Mândâcanu, i-au mulţumit pentru a fi făcut cunoscute lumii întregi geniul poporului român, specificul limbii şi culturii lui. Savantul s-a ridicat şi a  răspuns cu glasul încărcat de emoţie: "Mulţumirile vi se cuvin dumneavoastră, tuturor. Eu, după cîţiva ani în care m‑am confruntat cu unele dificultăţi, mi-am croit drum în toată libertatea, şi m-am dezvoltat ca om de ştiinţă în toată libertatea, şi mi-am apărat fiinţa umană în toată libertatea. Dumneavoastră, în schimb, intelectualii basarabeni, Valentin Mândâcanu, fratele Ion Dumeniuk, Mihai Cimpoi, Anatol Ciobanu, Nicolae Mătcaş,  Grigore Vieru, Silviu Berejan, poetul Dumitru Matcovschi, ţăranul  din Basarabia, profesorul de la catedră, învăţătorul, preotul aţi apărat vreme de peste 50 de ani fiinţa limbii române, fiinţa noastră naţională, în pofida cizmei ruseşti care vă apăsa grumazul."

De opera lui E. Coşeriu m-am apropiat, mai întîi, în anii ‘70, prin volumul Teoria del linguaggio e linguistica generale, tipărit la Bari, în 1971, apoi, în anii ‘90, cînd am şi tradus din creaţia ştiinţifică, Omul şi limbajul şi  din creaţia artistică,  mai multe schiţe din volumul La stagione delle piogge. Am înţeles în aceşti ani că tocmai coexistenţa celor două ipostaze ale creativităţii sale au fost fără îndoială hotărîtoare pentru Eugeniu Coşeriu în situarea concepţiei despre limbă pe terenul filozofiei culturii.  Principala răsturnare pe care o produce savantul român în gîndirea limbii  faţă de lingvistica lui Saussure este plecarea de la ipostaza parole (în  termenii din interpretarea dicotomică  saussuriană: langue-parole), şi  nu de la ipostaza langue. Accentul pus pe realitatea vorbirii (în interpretarea tricotomică a funcţionării limbii: sistem-normă-vorbire) a avut drept consecinţă readucerea în prim plan – în sensul concepţiei lui Humboldt - a raportului originar dintre fiinţa umană şi limbă, limba pe care omul a creat-o, creîndu-se pe sine. Iar gîndirea acestui raport a trebuit să producă modificări şi în modul de a înţelege limba – sistem,  diferit de  concepţia lui Saussure despre langue: nu doar un domeniu al memoriei, un "dicţionar" într-un număr nedeterminat de exemplare, cunoscut în diferite grade de vorbitori, ci un Sistem - "ansamblu de posibilităţi (...), de libertăţi, admiţînd realizări infinite ", în  spatele cărora se află tot atîtea modalităţi prin care fiinţa umană se aşază în lume, percepe lumea sau intră în comunicare cu fiinţa lumii. Acesta este principalul drum deschis de  Eugeniu Coşeriu, prin cele două studii teoretice fundamentale, în esenţa lor complementare, Sistema, norma y habla (1952) şi Sincronia, diacronia e historia (1958), fundamentat în continuare, din alte unghiuri, prin Teoria del lenguaje y linguistica general (1963), El hombre y su lenguaje (1977), prin studii de semantică etc. Pe acest drum s-a putut revela rolul esenţial pe care l-a avut limba pentru fiinţa umană în asigurarea condiţiei de fiinţă liberă, prin dezvoltarea creativităţii. Prin această înţelegere, opera lui Coşeriu iese din marginile restrînse ale lingvisticii – ştiinţă a limbii, deschizîndu-se filozofiei limbajului într-un raport de consubstanţialitate cu filozofia culturii.

2. Există, fără îndoială, un "model Coşeriu",  chiar dacă în societatea de astăzi pare să nu-şi mai afle locul  nici conceptul clasic de model, nici specificul procesului de "modelare".

Sub aspect uman, modelul Coşeriu înseamnă capacitatea de a-ţi apăra umanitatea deopotrivă, şi  în  pofida  obstacolelor cu care ai a te confrunta,  şi în pofida  "succesului" şi a recunoaşterii valorilor pe care le pui în circulaţie.

Sub aspect intelectual, să nu încetezi niciodată să-ţi pui întrebări, să ajungi în timp la certitudini dar să nu încetezi niciodată să ai îndoieli.

 Sub aspect profesional, să-ţi înscrii cercetarea şi cunoaşterea fenomenului în sistem, cu respectarea esenţei specifice a acestuia, nu prin obligarea fenomenului/obiectului  să se supună la un construct mental. Libertatea de viziune asupra fenomenului/obiectului supus cercetării/cunoaşterii încetează/"se pleacă" în faţa dreptului fenomenului/"obiectului" la propria esenţă. În raporturile  cu studenţii, doctoranzii, să-i orientezi cu  o fermitate discretă, dezvoltînd în ei măcar sentimentul dacă nu chiar şi convingerea coparticipării la actul de cunoaştere.  

3. Puţin cunoscută înainte de 1989, opera lui Eugeniu Coşeriu a intrat în ultimii 13 ani în atenţia lumii ştiinţifice din România şi din Basarabia, concomitent cu prezenţa  Profesorului în amfiteatre studenţeşti la Iaşi, Cluj, Chişinău, Bălţi, la Congrese, Colocvii şi Conferinţe internaţionale, unele dedicate personalităţii savantului, ocazii cu care s-au şi publicat volume cu textul prelegerilor/conferinţelor susţinute (Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994) ), volume omagiale (Omul şi limbajul său, Iaşi, 1992, Un lingvist pentru secolul XXI, Bălţi, 2002). Au început să apară traduceri din scrierile sale: Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică, Chişinău, 1994, Limba română în faţa Occidentului, Cluj, 1994, Introducere în lingvistică, Cluj, 1995, Sincronie, diacronie şi istorie, Bucureşti,1997, Lecţii de lingvistică generală, Chişinău, 2000, Anotimpul ploilor. Povestiri şi glume, Cluj, 1992. S-au tipărit în reviste de specialitate studii despre concepţia sa. O lucrare mai specială realizează lingvistul Nicolae Saramandu, care a publicat, la Bucureşti, în 1992, sub titlul Lingvistica integrală, un amplu interviu (180 de pagini), extrem de dens, cu Eugeniu Coşeriu, în care se fixează principalele coordonate ale gîndirii savantului român. Pe acest fond au început să se manifeste primele semne de formare a unei direcţii coşeriene în ştiinţa românească. Cercul de lingvistică integrală de la Cluj,  întemeiat şi condus cu entuziasm şi competenţă de profesorul Mircea Borcilă de la Facultatea  de Litere a Universităţii  "Babeş Bolyai", are contribuţia cea mai semnificativă în această direcţie, alăturînd lingvistica românească şcolilor coşeriene din Germania, S.U.A., Franţa, Italia, de mai lungă tradiţie. Dar posteritatea operei lui Eugeniu Coşeriu depinde, înainte de toate, de cunoaşterea ei directă, iar  prima condiţie pentru cunoaşterea profundă şi pentru integrarea  autentică a gîndirii coşeriene în  ştiinţa românească, din România şi din Republica Moldova, este, fără îndoială,  traducerea operei sale  în limba română. Datorită vastităţii şi realizării ei în diverse limbi, se impune constituirea de colective de traducători, buni cunoscători ai limbilor  germană, spaniolă, franceză, italiană, engleză, care să dispună totodată şi de o competenţă semnificativă în teoria limbii şi filozofia culturii, cărora să li se adauge cunoscători ai limbilor clasice, greacă şi latină.

Mutînd discuţia într-o altă perspectivă, aş spune că ştiinţele umaniste îşi vor putea recupera esenţa originară, renascentistă, să spunem, asumîndu-şi concepţia lui Eugeniu Coşeriu privind raportul dintre fiinţa umană şi limbă, cu accentul pus, fără încetare, pe relaţia de consubstan­ţialitate creativitate-libertate.

4. În ce mă priveşte, nu aş interpreta ceea ce se întîmplă în Basarabia prin formula "nu-şi poate regăsi identitatea naţională". Consider că este mai corect să vorbim de "nerecunoaşterea", voită, de către factorul politic, a identităţii naţionale în interiorul naţiunii române. Interesul politic (susţinut, din păcate, uneori şi de falşi oameni de ştiinţă) nu se împiedică, nici de adevărul ştiinţific, chiar cu caracter axiomatic, cum este cel al existenţei unei singure limbi romanice de tip oriental - limba română, nici de autoritatea ştiinţifică a celui care argumentează întemeierea unui adevăr, oricîtă recunoaştere ar avea acesta, şi chiar şi atunci cînd  această recunoaştere vine şi de la Puterea politică. Cum este cazul lui Eugeniu Coşeriu.

Instanţele ştiinţifice din Republica Moldova: Academia, Universitatea şi-au spus cuvîntul fără şovăire, şi din proprie iniţiativă, şi cînd au fost solicitate în mod expres de Instituţia Politică: Limba vorbită în Republica Moldova este limba română, una şi aceeaşi cu limba vorbită în România, în nordul Bucovinei şi în alte părţi, iar populaţia autohtonă din Republica Moldova este parte componentă a poporului român, parte constituită, în acest moment al istoriei, într-un stat independent de România.

Creatorii de valori artistice, poeţi, prozatori, dramaturgi sînt conştienţi toţi că îşi întemeiază lumea operei lor în limba română, aceeaşi în care au creat  Alecsandri, Eminescu, I. L. Caragiale, Mateevici, L. Blaga  ş.a.

Vorbitorul comun ştie că vorbeşte limba română, chiar şi atunci cînd spune  "care la noi se numeşte limbă moldovenească".

Şi oamenii politici care promovează teza falsă a existenţei unei "limbi  moldoveneşti" ştiu foarte bine că rostesc sau scriu acest neadevăr  în limba română. Abia acesta este paradoxul.

Nadia Anghelescu,

doctor în lingvistică, profesor la Universitatea Bucureşti

1. Am cunoscut opera lui Eugeniu Coşeriu cu mult înainte de a cunoaşte omul. Compatriotul nostru a avut grijă să trimită în ţară, la Biblioteca Academiei, toate cărţile sale, toate articolele apărute în publicaţii la care nu aveam acces. La sfîrşitul anilor ‘60, când îmi pregăteam o lucrare de doctorat având ca temă determinarea numelui, a fost un adevărat miracol pentru mine să găsesc la bibliotecă lucrarea lui cu privire la Determinacion y Entorno, care mi-a ghidat întregul demers. De atunci încoace opera lui Eugeniu Coşeriu a fost mereu prezentă, câteodată foarte concret, altădată difuz, în multe dintre lucrările mele. O dedicaţie adresată mie pe cartea lui Lecciones de Linguistica general în anul 2000 face referire (într-un mod  măgulitor pentru mine) la un volum de tipologie lingvistică pe care îl publicasem recent, şi în care numele său apare printre cele mai des citate. N-a ştiut, desigur, cât de mulţi suntem cei care îi suntem îndatoraţi, chiar dacă nu ne numărăm printre discipolii săi direcţi. Altfel n-ar fi spus, cu tristeţe, şi numai cu parţială îndreptăţire, într-un interviu din revista Curierul românesc: "Din punctul de vedere al culturii româneşti, nu pot spune că aş fi fost cumva integrat, fiindcă, în realitate, eu nu am pătruns în cultura română, nici măcar în lingvistica română". Pe omul Coşeriu l-am cunoscut mai bine după 1996. În toamna acelui an am participat la lansarea cărţii sale Lingvistica integrală (un lung interviu acordat lui Nicolae Saramandu), o carte de epistemologie a ştiinţelor limbajului, şi, în acelaşi timp, o adevărată profesiune de credinţă a savantului. Am relatat în articolul pe care l-am publicat in memoriam o mică întâmplare care mi-a rămas în amintire de la această lansare şi o fac încă o dată aici. Se aflau la festivitatea care a avut loc la Bucureşti şi personalităţi ale culturii basarabene care au vorbit cu înflăcărare despre ilustrul lor compatriot şi al nostru. Un tânăr lingvist, fost student al meu, s-a apropiat şi mi-a şoptit la ureche "De ce or fi basarabenii atât de patetici?" Am zâmbit şi după festivitate i-am repetat întrebarea-exclamaţie lui Eugeniu Coşeriu, care i‑a răspuns prin intermediul meu tânărului român sceptic: "pentru că voi nu sunteţi destul de patetici!" M-am gândit deseori de atunci încoace cu cât patos a vorbit Eugeniu Coşeriu pretutindeni în lume despre filosofia limbajului, despre limba română, şi ce ar spune el acum dacă ar vedea cât de mult a scăzut patosul nostru al tuturor. 

2. O, da, există un "model Coşeriu" şi ne-ar plăcea să o afle cât mai mulţi dintre tineri. Că este un model intelectual, o ştiu nu numai românii şi nu numai foştii lui studenţi de la universităţile din lume în care a predat. Reputaţia lui în lumea savantă, mai ales a Europei, n-a fost egalată de nici un lingvist al nostru. În alte continente, el reprezintă Europa, şi este de ajuns să ştim că în Japonia au fost traduse zece lucrări ale sale pe vremea când încă nu existau lucrări traduse în româneşte. Specialist desăvârşit, Eugeniu Coşeriu era convins, în acelaşi timp, că lingvistica trebuie să se deschidă larg şi către alte ştiinţe ale omului. Pe de altă parte, nu cunosc mulţi lingvişti din epoca noastră care să fi expus atât de clar principiul responsabilităţii publice a lingvistului, pornind de la ideea că lingvistica nu este numai o ştiinţă a omului, ci şi o ştiinţă umanistă, adică pentru om. Eugeniu Coşeriu este un model şi pentru că a pus în practică propriile lui principii privind moralitatea omului de ştiinţă  care, spunea el, nu poate fi despărţită de morală în genere:  a avea încredere în semeni, a încerca să vezi partea pozitivă din poziţii şi afirmaţii, a nu crede că numai cei care spun ceva nou sau îşi închipuie că spun ceva nou spun şi un lucru important etc.

3. Am arătat deja ce credea Eugeniu Coşeriu despre soarta operei sale în România. Putem spune că el rămâne încă relativ puţin cunoscut în propria lui ţară dacă ne raportăm la imensul prestigiu pe care îl are în străinătate. Dar în ultimii ani s-a făcut mult pentru cunoaşterea operei sale: Mircea Borcilă, Nicolae Saramandu, Constantin Dominte sunt numai câteva dintre numele care îmi vin acum în minte când mă gândesc la cei care se îngrijesc în România de  destinul operei lui Coşeriu în posteritate. 

 4. Eu nu-l pot explica, dar cum pot explica moldovenii acest paradox, când Eugeniu Coşeriu a repetat mereu că nu poate fi vorba despre o cultură moldovenească sau basarabeană opusă culturii române, şi în nici un caz despre o "limbă moldovenească"?

Nicolae Saramandu,

prof. univ., dr., director adjunct al Institutului de Lingvistică "Iorgu Iordan - Al. Rosetti" al Academiei Române, Bucureşti

1. Pentru mine Eugeniu Coşeriu a însemnat şi înseamnă enorm. Întâlnirea cu el şi cu opera sa a fost hotărâtoare în formarea mea ştiinţifică. Între lingvişti, mă număr printre cei care l-au cunoscut foarte bine, poate chiar cel mai bine.

O împrejurare fericită a făcut ca, sprijinit de un alt basarabean, Boris Cazacu, să obţin o bursă a Fundaţiei "Alexander von Humboldt" (Germania) şi, în perioada 1972-1974, să-mi desfăşor activitatea ştiinţifică la Universitatea din Tubingen, sub îndrumarea lui Eugeniu Coşeriu. Relaţia mea directă cu el - cu savantul şi cu omul, ca persoană particulară - s-a întins de-a lungul a trei decenii. Până în 1990 l-am întâlnit deseori în Germania (unde, între 1983 şi 1985, am fost lector de limba română la Universitatea din Freiburg) şi la congresele de lingvistică din străinătate. După 1990 l-am revăzut în Germania (unde, între 1993 şi 1995, am revenit, ca profesor invitat, la Universitatea din Freiburg), dar mai ales în România întâlnindu-l de fiecare dată cu prilejul numeroaselor sale vizite în ţară. Cu timpul, ne-am apropiat foarte mult, mai ales după ce, în luna mai a anului 1993, am realizat  în casa savantului de la Kirchentellinsfurt (la 7 km de Tubingen), unde el trăia singur şi am fost găzduit şi eu, un lung interviu (de 15 ore), publicat sub formă de carte în 1996, cu titlul Lingvistica integrală. Nu ştiu dacă alt lingvist român sau străin a avut norocul de a fi, timp de o săptămână, nemijlocit în preajma lui Eugeniu Coşeriu, de a lucra împreună cu el, de a-l observa în viaţa particulară. Relaţia dintre noi, care fusese totdeauna foarte apropiată, devenise intimă şi a  rămas aşa până la dispariţia savantului.

Sunt nenumărate episoadele de neuitat legate de marele învăţat. (Pe multe dintre ele le-am evocat într-un text amplu, Întâlniri cu Eugeniu Coşeriu, dintr-un volum omagial postum pe care l-am predat la tipar.) Printre cele dintâi care mi s-au întipărit în minte este din timpul şederii mele la Tubingen ca bursier al Fundaţiei "Humboldt", când, chiar în primele zile (martie 1972), bibliotecarul de la Romanisches Seminar, aflând că studiez cu E. Coşeriu, a exclamat spontan: er ist doch ein Genie "dar el e un geniu". Aproape trei decenii am păstrat în memorie aceste cuvinte ca un secret al meu, pe care în 2001 l-am dezvăluit chiar lui E. Coşeriu. Nu a părut surprins: savantul era deplin conştient de valoarea sa!

2. Ca mare savant, cu un prestigiu copleşitor, E. Coşeriu poate fi luat ca model. Ceea ce nu se poate lua de la nici un model este înzestrarea de la natură. E. Coşeriu avea însuşiri naturale ieşite din comun, pentru care calificativele sunt insuficiente. Opera sa pune în evidenţă o neobişnuită putere de analiză şi, în acelaşi timp, de sinteză, un spirit permanent lucid şi critic, devastator uneori dar totodată pozitiv, în sensul că reţinea elementele de adevăr din lucrările cercetate. Originalitatea şi forţa de creaţie nu pot fi apreciate la E. Coşeriu cu cuvinte obişnuite. O capacitate de asimilare şi o memorie rar întâlnită l-au ajutat să reţină opere întregi (din care cita cu uşurinţă), şi să-şi însuşească numeroase limbi străine, în multe dintre ele exprimându-se curent (latina, greaca veche şi modernă, toate limbile romanice, limbile slave şi germanice, araba etc.). La toate acestea se adăuga o putere de muncă aproape neomenească. Avea o cultură lingvistică vastă, cu lecturi profunde în domeniul filozofiei, esteticii, literaturii etc. (de la Platon şi Aristotel la Sfântul Augustin şi G. Vico, până la Kant, Hegel, W. von Humboldt şi la autorii italieni moderni, B. Croce, A. Pagliaro, A. Banfi), fiind cu informaţia la zi. Biblioteca sa era, ca bogăţie şi valoare, unică. Lui E. Coşeriu i se potriveşte caracterizarea de "ascet al ştiinţei", pe care el o folosise cu privire la Al. Rosetti, dar în alt sens. Dacă, în cazul lui Al. Rosetti, asceza a însemnat faptul că s-a dedicat toată viaţa unei singure opere "Istoria limbii române", E. Coşeriu a fost un ascet în sensul că a făcut mari sacrificii (chiar în viaţa personală) pentru a se consacra în întregime ştiinţei. Era temut de confraţi. La congrese, conferenţiarii aveau emoţii când intra E. Coşeriu în sală. Putea fi subiectiv în aprecieri, dar nu pe linie ştiinţifică, unde era necruţător de obiectiv. Era foarte prietenos cu colaboratorii apropiaţi, cu românii în general, cu basarabenii în special.

3. În România şi în Basarabia opera lui E. Coşeriu este insuficient şi lacunar receptată. El spunea (în 1996) că în România este mai mult citat decât citit. Motivele slabei receptări sunt multiple. Mai întâi, lucrările sale au circulat puţin la noi, multe dintre ele - tipărite în limbi străine în diverse reviste şi publicaţii de peste hotare - fiind greu accesibile. Apoi, o preocupare pentru a difuza opera lui E. Coşeriu prin traduceri în limba română a apărut abia în ultimii ani, la generaţia de lingvişti care a urmat. Personal, am tradus şi am publicat lucrarea pe care autorul însuşi a considerat-o ca cea mai importantă, Sincronie, diacronie şi istorie (1997). Am publicat, de asemenea, cartea-interviu Lingvistica integrală (1996), care cuprinde informaţia esenţială privind gândirea lingvistică a lui E. Coşeriu. S-au tipărit unele dintre conferinţele ţinute de savantul român în România şi au apărut, în ţară şi în R. Moldova, câteva traduceri din cărţile şi articolele sale. De curând am predat la tipar două noi serii de conferinţe (texte inedite), Filozofia limbajului şi Limba română - limbă romanică, ţinute de E. Coşeriu la Academia Română şi la Universitatea din Bucureşti, ocupându-mă de editarea lor. Opera lui E. Coşeriu trebuie să fie tradusă integral în limba română. E. Coşeriu a fost unul din cei mai profunzi gânditori asupra limbajului. În lucrările sale găseşti idei, nu metode de analiză prefabricate. Opera lui E. Coşeriu, care a revoluţionat lingvistica secolului XX, este deschisă spre viitor. Este o operă perenă, a cărei posteritate e asigurată nu numai pentru secolul XX, cum s-a spus, ci şi pentru nenumărate alte secole...

4. Situaţia din R. Moldova e conjuncturală. Motivele pentru care nu s-a luat o decizie sunt de natură politică. Viitorul aparţine limbii române, iar duplicitatea nu poate dura prea mult. Chiar adevărurile ştiinţifice cu totul evidente nu se impun însă totdeauna uşor. E cu totul regretabil şi ne mâhneşte pe toţi faptul că, în ciuda angajării energice a lui E. Coşeriu în susţinerea realităţii de netăgăduit că în Basarabia se vorbeşte româneşte, oficialii se îndărătnicesc a nu recunoaşte că băştinaşii din stânga şi din dreapta Prutului se înţeleg între ei fără nici o dificultate utilizând aceeaşi limbă: româna.

P.S. Întrebându-l cum doreşte să-i fie redat numele în româneşte, marele învăţat mi-a răspuns: "Eugeniu Coşeriu, ca la catalog", adică aşa cum a fost înscris în toate actele şcolare. Consider că trebuie să-i respectăm decizia.

Silviu Berejan,

acad. cercetător principal la Institutul de Lingvistică al A.Ş.M., Chişinău

 

1. a) Pentru mine personal simpla rostire a numelui Coşeriu înseamnă astăzi, mai ales de cînd omul cu acest nume nu mai este printre noi, conştientizarea rostului activităţii mele de o viaţă pe tărîmul studierii "limbilor istorice concrete" şi a "limbajului ca fenomen" (termenii îi aparţin).

Opera "lingvistului numărul 1 de pe planeta Terra" este cunoscută practic de toţi cei ce şi-au consacrat viaţa ştiinţei limbii, dar pentru mine ea a însemnat infinit mai mult: contactul "în direct" cu marea ştiinţă, cu lingvistica mondială şi apropierea spirituală prin prisma preocupărilor comune de un conaţional, de un compatriot de al nostru, reprezentant de elită al spaţiului românesc ce s-a impus în domeniu de-a lungul multor ani în şir, ducînd pe toate meridianele lumii faima omului pornit din Mihăilenii Basarabiei. Cunoscusem şi pînă atunci reprezentanţi de frunte ai ştiinţei lingvistice, inclusiv şi a celei din spaţiul românesc, dar Eugeniu Coşeriu prin felul său de a fi m-a apropiat cel mai mult de sine (numindu-mă în repetate ocazii "prieten", dar tratîndu-mă cu condescendenţa unui frate mai mare). Întreruperea legăturilor noastre profesionale şi profund umane în luna septembrie a anului trecut a lăsat în sufletul meu un gol irecuperabil, m-a marcat dureros, căci a dispărut colosul ce mergea în fruntea noastră şi am rămas deodată mult mai săraci şi descoperiţi în faţa răuvoitorilor.

b) Ne-am întîlnit pentru prima oară în aprilie 1968 (adică 35 de ani în urmă, după ce făcusem de acum în decursul unei perioade de timp un oarecare schimb de lucrări şi de scrisori, cum se obişnuieşte între oamenii de ştiinţă) la recepţia de inaugurare oferită de Academia Română la cel de al XII-lea Congres Internaţional de Lingvistică şi Filologie Romanică în sala mare a restaurantului bucureştean Athйnйe Palace. Venisem la Bucureşti în componenţa delegaţiei sovietice (pentru prima oară la un asemenea for) şi eram foarte curios să-l cunosc pe celebrul savant în persoană (căci pînă atunci îl ştiam doar după scrieri ca pe un semizeu al Olimpului lingvistic, inaccesibil pentru muritorii de rînd). Am fost foarte plăcut surprins că semizeul a devenit deosebit de prietenos de îndată ce i-am comunicat că sînt din Basarabia. A întrebat cine sînt, şi, cînd i-am spus numele meu, s-a bucurat ca la vederea unui vechi cunoscut şi a exclamat: "a, dumneata eşti Berejan! Nu-mi închipuiam că arăţi aşa!". Eu m-am simţit deodată descătuşat şi am continuat conversaţia cu dezinvoltură ca şi cînd ne cunoşteam de cînd lumea. S-a interesat, cum e la noi şi ce mai fac lingviştii chişinăuieni înşirînd fără nici un efort, spre surprinderea mea, cîteva nume ale colegilor de aici (Corlăteanu, Ciobanu, Udler, Mândâcanu ş. a.), dovadă că era destul de familiarizat cu ele.

c) Fără îndoială, aş putea evoca, după atîţia ani de relaţii prin corespondenţă şi prin întîlniri pe viu, o mulţime de episoade de neuitat pentru mine, toate amintirile mie fiindu-mi la fel de scumpe. Dar aş depăşi mult spaţiul rezervat. Afară de aceasta, despre multe dintre ele am scris deja în diverse publicaţii. Voi face de aceea, cred, doar o singură referire la unul din aceste articole şi anume la ultimul: cel apărut în numărul comemorativ Eugeniu Coşeriu al revistei Limba Română (nr. 10, din 2002). Materialul poartă titlul: Cu Eugeniu Coşeriu, în proces de lucru şi de simpla comunicare (p. 26–33) şi cuprinde practic toate aspectele relaţiilor ştiinţifice şi curat omeneşti dintre El şi mine. Un episod totuşi nu pot să nu-l evoc: în ajunul alegerii mele în calitate de membru plin (titular) al Academiei noastre a trimis pe adresa Comisiei de concurs un fax în care mă califica drept "lingvistul cel mai de seamă din Republica Moldova".

2. a) b) Caracteristicile "modelului Coşeriu" se cuprind în mare în cele cinci principii filozofico-lingvistice ale cercetării ştiinţifice, enunţate de autorul nostru şi comentate pe larg de acum la baştină, unde a revenit după o jumătate de secol de absenţă. Ele sînt formulate astfel: principiul obiectivităţii, principiul umanismului, principiul tradiţiei, principiul antidogmatismului şi principiul utilităţii practice.

Dar despre "modelul Coşeriu", cel uman, intelectual şi profesional, nu se poate vorbi cu referire la comunitatea ştiinţifică lingvistică de la noi, care este silită de puterea actuală să renunţe la utilizarea denumirii adecvate a limbii exemplare, una singură în estul romanităţii. Conducătorii comunişti îşi asumă drepturi de specialişti în materie, neţinînd cont de opiniile solid argumentate ale comunităţii ştiinţifice din ţară şi din lume, ignorînd cu nonşalanţă şi cele spuse în repetate rînduri de lingvistul numărul unu al contemporaneităţii.

3. a) b) Şi opera lui Eugeniu Coşeriu, ca şi toate lucrurile de valoare din Occident, a fost primită de conducerea comunistă din România şi Basarabia în furci, adică repudiată ca ideologie străină. O perioadă era interzis în acea ambianţă nu numai să reproduci ceva din scrierile sale, dar nici să pomeneşti numele lui ca om de ştiinţă, nici să-l citezi sau să scrii ceva despre el. Cu Partidul Comuniştilor în frunte şi avînd o populaţie grav comunizată, iar în Basarabia şi sovietizată, "marcată de rusofilie şi românofobie" (cum subliniază Constantin Tănase) atît în Ţară, cît şi în Republica Moldova opera lui Coşeriu, deşi nu era de natură politică, ci exclusiv lingvistică, nu putea pătrunde, decît sub formă de frînturi şi fragmente, inserate doar în antologii, printre lucrările altor personalităţi marcante din ştiinţa "capitalistă", fără a menţiona (Doamne fereşte!) că este de provenienţă din părţile noastre. Practic, opera lui la noi nu era cunoscută aproape deloc în mod direct. Ajungea cîte ceva şi aici doar prin intermediul lingviştilor ruşi, care, fiind mai privilegiaţi, au publicat cîteva din studiile coşeriene în traducere rusească (dar nu în ediţie aparte). În Republica Moldova n-am beneficiat nici de această favoare.

Prima publicaţie în volum de autor a apărut totuşi anume în Basarabia şi abia în 1994 (ea a fost prima şi pentru România, ce e drept, urmată la scurt timp de altele cîteva). Cartea poartă titlul Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică, a editat‑o "Ştiinţa" cu o prefaţă, scrisă de subsemnatul, şi cu un punct de vedere editorial, semnat de binecunoscutul lingvist ieşean Stelian Dumistrăcel. Prefaţa se numeşte Un rege al lingvisticii pornit de pe plaiuri moldovene şi cuprinde o sumă de informaţii despre viaţa şi opera conaţionalului nostru nepereche ce apăreau deschis pentru prima dată în spaţiul postcomunist. Aceste informaţii vizau, de fapt, nu publicul larg, ci doar cercurile lingvistice de la baştina eminentului savant. Abia reuşisem, în ultimul deceniu, să ne informăm, cel puţin sumar asupra celor ce trebuia să ştim de mult şi acesta a dispărut. Acum, după ce l‑am avut o serie de ani alături, resimţim acut de mai mult de un an de zile lipsa lui fizică: "Fără magistru o lume mai mult decît săracă…" şi-a intitulat numărul comemorativ revista Limba Română în octombrie trecut.

Posteritatea va aprecia la justa ei valoare, sîntem siguri, vasta operă coşeriană la nivel internaţional, şi, fără îndoială, naţional (chiar dacă conducerea comunistă nu doreşte deloc acest lucru). Vor fi apreciate de asemenea cele spuse şi scrise despre moştenirea coşeriană în timpul vieţii autorului, precum şi după dispariţia sa fizică (nu însă şi spirituală).

4. a) Mai corect ar trebui spus nu că Basarabia nu s-a hotărît încă ce limbă vorbeşte, ci că guvernanţii ei actuali perseverează în utopia agramată a ideologiei sovietice pe care Coşeriu a numit‑o "genocid etnico-cultural". Anume ei au întors lucrurile pe dos, tratînd din interese exclusiv politice identitatea naţională ca neidentitate. Dar identitatea unui popor, cum spune cel pe care îl evocăm, nu se afirmă, "desprinzîndu-l de unitatea etnică din care face parte, tăindu-i rădăcinile istorice şi altoindu-l pe alt trunchi ori în vid" (Identitatea limbii şi a poporului nostru, LR, nr. 10, 2002, p. 2).

Paradoxul că Basarabia, care l-a dat lumii pe Coşeriu, nu-şi poate regăsi identitatea naţională n-a rămas în afara atenţiei opiniei ştiinţifice. Anume datorită lui Coşeriu problema identităţii de limbă, a identităţii naţionale şi etnice a fost luată serios în discuţie în sferele ştiinţifice din România şi Republica Moldova. Într-o serie de studii, prezentate la întruniri ştiinţifice şi publicate în mai multe lucrări din Iaşi şi Alba Iulia (vezi, d. e., culegerea Basarabia. Dilemele identităţii. Fundaţia Academică QA. D. Xenopol, 2001; în volumul Identitatea limbii şi literaturii române în perspectiva globalizării, Editura Trinitas, Iaşi, 2002, studiul meu chiar aşa se şi intitulează Despre cauzele pierderii identităţii lingvistice şi etnice într-o regiune ruptă din întreg; ultimul meu articol ce va fi publicat tot la Iaşi se numeşte Specificul regional ca piedică pentru restabilirea identităţii etnice şi naţionale la populaţia românească din R.M.).

Statut ingrat în Republica Moldova are orice opinie, din partea oricărei personalităţi, dacă ea nu răspunde intereselor politice ale conducerii comuniste a republicii. Dar acest lucru nu se referă la opinia cu adevărat ştiinţifică a intelectualităţii de creaţie progresiste basarabene, competente şi bine orientate în ştiinţa actuală. Dovadă şi lucrările amintite mai sus.

Eugen Munteanu,

prof. dr., Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi

1. Înainte de a-l fi cunoscut personal, am cunoscut prin lecturi câteva din lucrările importante ale lui Eugeniu Coşeriu. Aceasta s-a întâmplat la începutul anilor ’80, la începuturile formării mele ca lingvist, aşa încât pot aprecia că ideile sale lingvistice, perspectivele teoretice noi, distincţiile şi soluţiile practice propuse de marele învăţat au jucat un rol important, dacă nu cumva decisiv, în formarea propriei mele gândiri lingvistice. Mi‑am dat seama încă de la primele contacte cu textele sale că mă aflu în faţa uneia dintre teoriile lingvistice cele mai bine articulate ale modernităţii, vizând integralitatea fenomenului lingvistic şi prezentându-se ca o sinteză armonioasă, pe o bază filosofică şi filologică solidă, a celor mai valoroase elemente ale tradiţiei europene, între care sunt de menţionat filonul humboldtian al idealismului lingvistic german, structuralismul post-saussurean şi glosematica hjemsleviană. Am căutat, în condiţiile vitrege ale epocii, să îmi procur cât mai multe din lucrările sale, pe care le-am citit cu creionul în mână, cum se spune. Elemente ale teoriilor sale au devenit puncte de plecare în cercetările mele de lexicologie biblică şi de istorie a ideilor lingvistice în antichitatea târzie şi în evul mediu latin. Date despre persoana umană a savantului am primit de la profesorul nostru G. Ivănescu, vechi prieten al învăţatului de la Tubingen, care tocmai îl vizitase în Germania. De la G. Ivănescu am primit spre păstrare o scrisoare scrisă şi expediată de la Milano, în anul 1949, prietenului mai mare rămas în Iaşi, care conţine în patru pagini mari, cu un scris mărunt, citeţ şi regulat, expunerea ambiţioaselor proiecte de studiu ale tânărului Coşeriu, aflat pentru moment într-o situaţie relativ precară, nevoit să îşi întreţină familia ca ziarist şi traducător. Între cei doi savanţi, probabil cei mai importanţi produşi de ştiinţa lingvistică românească, au existat sentimente de afecţiune şi admiraţie reciprocă, această relaţie umană fiind la rândul ei stimulativă pentru un cercetător în formare.

Prăbuşirea comunismului în 1989 i-a permis marelui exilat să se întoarcă cu tot sufletul, energia şi entuziasmul acasă, în România şi în Basarabia, ţinuturi care pentru el au format întotdeauna o singură patrie. Implicat în organizarea la Iaşi, în 1992, a unui colocviu omagial (ale cărui lucrări au fost publicate într-un volum), precum şi, în 1993, în organizarea unui ciclu de conferinţe susţinute la Facultatea de Litere (înregistrate mecanic, textele conferinţelor au fost de asemenea publicate), am avut marele noroc să fiu acceptat de magistru în apropierea sa, în calitate de "frate mai mic" şi "tânăr învăţat", cum a avut generozitatea să mă numească. Socot că cele câteva zeci de ore de dialog pe care Coşeriu mi le-a acordat au constituit încheierea şi încununarea "anilor mei de formaţie". Modelul uman era copleşitor. Avertizat deja de câţiva dintre foştii săi discipoli germani de marea sa iscusinţă de "antrenor" şi "părinte spiritual", am avut prilejul să verific cum, cu o energie vitală mult ieşită din comun la cei peste 70 de ani ai săi şi cu o mobilitate intelectuală uluitoare, conştient de atracţia pe care o exercita, ilustrul savant insufla speranţă şi curaj, încredere în sine şi auto-exigenţă tinerilor pe care îi socotea demni de a fi "adoptaţi" şi sprijiniţi. Cu modestia şi discreţia necesare, afirm că pe traiectul meu profesional au existat trei momente în care, la Iaşi, Chişinău şi Palermo, am simţit din plin efectele benefice ale recunoscutului "paternalism" coşerian.

2. Există, sunt convins, un "model Coşeriu", valabil şi stimulator în special pentru cercetători români în filologie sau, în general, în ştiinţele spiritului. În ce mă priveşte, propun studenţilor mei acest model, încercând să îi conving de virtuţile sale. Încerc să schiţez câteva din trăsăturile acestui model. Este vorba mai întâi de dăruire totală cercetării şi studiului, cunoaşterii ştiinţifice concepute ca vocaţie şi activitate creatoare neîntreruptă şi fără odihnă. În abordarea oricărei teme de cercetare lingvistică, curiozitatea şi entuziasmul, motorul prim al oricărei interogaţii ştiinţifice, trebuie însoţite constant şi temperate, pe de o parte, de acumularea unei baze empiric-documentare solide, şi, pe de altă parte, de un la fel de solid fundament filosofic. Se adaugă apoi curajul de a fi original, chiar o anumită "insolenţă" în formularea şi afirmarea opiniilor şi a convingerilor ştiinţifice proprii, dacă acestea sunt rezultatul unor ani de investigaţii şi de reflecţii şi dacă sunt acceptate, omologate şi legitimate de comunitatea academică. Nu în ultimul rând, pe savantul de tip coşerian îl caracterizează năzuinţa spre obiectivitate ("să spui lucrurile aşa cum sînt"), asociată cu respectul critic pentru tradiţie, atât pentru cea universală şi europeană, cât şi pentru cea naţională. Lecţia de patriotism înflăcărat şi legitim pe care Coşeriu ne-a oferit-o în ultima parte a vieţii ne încurajează să ne asumăm convingerea, pe care au avut-o de altfel mai toţi marii creatori în ştiinţele spiritului, că nu poţi viza orizonturile rarefiate ale recunoaşterii universale decât dacă aparţii şi unei patrii anume. Un asemenea sens al patriotismului include spiritul auto-critic, dar exclude orice fantasme tribaliste sau populist-naţionaliste şi obligă pe omul de cultură (lingvistul trebuie să fie, după Coşeriu, un om de cultură, nu un simplu "specialist"!) la învăţarea cât mai multor limbi străine şi, respectiv, la asumarea culturilor naţionale respective.

3. În timpul vieţii, lingvistica lui Eugeniu Coşeriu a aparţinut, datorită limbilor în care au fost publicate operele sale şi în care se manifestă marea majoritate a discipolilor săi, în special culturilor germană şi hispanică. Deşi, începând cu anii ’80 ai secolului trecut, unele dintre lucrările sale, în special cele de semantică, sunt frecvent citate şi de lingviştii români, de o reală, completă şi fecundă receptare a ideilor coşeriene în spaţiul cultural şi în mediile universitare româneşti nu cred că putem încă vorbi. O excepţie încurajatoare o constituie iniţiativa profesorului Mircea Borcilă, care a iniţiat şi conduce un nucleu de cercetări coşeriene la Universitatea din Cluj. Cât priveşte posteritatea în România şi Basarabia a operei lui Coşeriu, sînt de părere că aceasta depinde de măsura în care cît mai mulţi dintre lingviştii români îşi vor da seama că adoptarea docilă a ultimei "teorii" la modă este un semn nu de modernitate ci de teribil oportunism provincial. Verificate deja de istoria mai recentă a ideilor lingvistice, teoriile lui Coşeriu stau la îndemâna tinerilor cercetători ca o alternativă organică şi viabilă.

4. Problema caracterului "românesc" sau "moldovenesc" al limbii vorbite în Basarabia nu este o problemă ştiinţifică, ci una politică şi de identitate. În mod normal, dacă majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova şi-ar afirma o identitate naţională moldovenească diferită de cea românească şi ar dori cu tărie să îşi numească limba pe care o vorbesc moldovenească, atunci comunitatea internaţională ar trebui să ia act de această voinţă şi să o respecte ca atare. Problema este însă că, victimă a politicii de deznaţionalizare dusă cu sălbăticie în timpul stăpânirii sovietice precum şi, ulterior, în ultimul deceniu, a intenselor manipulări mediatice anti-româneşti, populaţia românofonă majoritară din Basarabia nu a avut încă prilejul să se pronunţe în deplină libertate şi în cunoştinţă de cauză asupra propriei identităţi, în ciuda eforturilor cunoscute ale unei mari părţi a intelectualităţii basarabene şi a unei minorităţi politice. În aceste condiţii, poziţia clară exprimată şi cu autoritate ştiinţifică maximă de Coşeriu în privinţa inexistenţei unei "limbi moldoveneşti", respectiv a unei identităţii culturale şi lingvistice a românilor basarabeni diferită de a celor de peste Prut, are, se pare, puţine şanse de a contribui decisiv la limpezirea apelor. Pentru o populaţie menţinută în sărăcie şi ignoranţă, la cheremul populismului agresiv, strigătul frăţesc al marelui savant rămâne, oricât de penetrant ar fi, o vox clamantis in deserto.

Luminiţa Fassel,

dr., Universitatea din Tubingen

1. Aşa cum am scris într-un articol apărut la Munchen, la puţin timp după dispariţia marelui savant, (Gedanken zum Tod von Eugenio Coşeriu, în "Sudostdeutsche Vierteljahresblдtter", nr.4, 2002, p.317-320), pe profesorul Eugeniu Coşeriu l-am cunoscut în 1968, la Congresul Internaţional de Lingvistică Romanică, ţinut la Bucureşti. Eram asistentă la Universitatea ieşeană, pe disciplina Latina Vulgară/Lingvistica Romanică şi, de altfel, a fost singurul congres internaţional la care mi s-a permis - ca şi multor colegi de-ai mei - să fiu prezentă. Noi, ieşenii, am avut chiar privilegiul participării la o masă comună organizată de conducerea Universităţii noastre, la care profesorul Coşeriu era invitatul de onoare, ca unul care îşi începuse studiile universitare la Iaşi. Aşa că, pentru noi, între toate somităţile lumii venite la Bucureşti, pe care eram curioşi să le vedem şi să le auzim în direct, "vedeta" numărul unu, ca să mă exprim în terminologie jurnalistică, a fost, bineînţeles, profesorul Coşeriu, nu numai preţuit savant, dar şi compatriot. După un mai lung periplu în Italia şi Uruguay, preluase, de 5 ani, directoratul Seminarului de Romanistică al Universităţii din Tubingen.

În 1983, împreună cu familia mea, am părăsit Iaşiul, ca protest la toate blocările profesionale pe care le-am trăit împreună cu Horst Fassel la Universitatea "Al.I.Cuza". Cum în 1987 soţul meu a primit direcţia adjunctă a unui Institut de cercetare din Tubingen, destinul ne-a adus la această Universitate şi, implicit, ne-a apropiat de profesorul Coşeriu. Din 1992 am început să ţin orele de română aici. Profesorul era deja "emeritat", adică, după termenul german, pensionat. Dar păstra greutatea cuvîntului nu numai prin forţa personalităţii lui impuse, dar şi - lucru rar în Germania - prin faptul că succesoarea lui, profesoara Brigitte Schlieben-Lange (din păcate, dispărută şi ea prematur) îi fusese studentă şi ducea mai departe ideile lingvistice ale marelui ei profesor. Cu alte cuvinte, ea a continuat ceea ce se cunoaşte sub numele  convenţional de Şcoala de la Tubingen, denumire care, pentru specialişti, are o semnificaţie specială, formînd un punct important în istoricul curentelor metodologice în ştiinţa limbii (să se facă analogie cu Şcoala de la Praga).

În această circumstanţă, sigur că apropierea geografică de profesorul Coşeriu a fost, pentru noi, şi o apropiere şi de Omul-Coşeriu. Formam împreună o mică insulă de spiritualitate românească, pe lîngă cea germană, discutînd pe teme care ne preocupau doar pe noi şi, cumva, neînţelese de ceilalţi. Despre soţul meu, profesorul spunea: "Domnul Fassel este neamţ, dar este perfect românizat". Seri tîrzii, adesea pînă în zori (se ştie că profesorul se mulţumea cu 3 ore de somn pe noapte), discuţii captivante despre Ion Barbu sau Grigore Cugler, au dus chiar la rezultate pe hîrtie. Horst Fassel a făcut un volum întreg de traduceri în germană din Grigore Cugler, cu materiale şi inedite, primite de la profesor, care păstrase, de-a lungul anilor, o relaţie personală cu familia Cugler din Lima (Perщ).

În ceea ce mă priveşte, cum după mamă am origini moldoveneşti de peste Prut (privit din perspectivă ieşeană), am constatat repede că profesorul Coşeriu, înainte de a fi fost român în general, era basarabean în special. Pentru destinul tragic al basarabenilor în istoria de după 1812, dar mai ales după 1944, avea o coardă deosebit de sensibilă a inimii. Coşeriu, ştiut ca om adesea dur şi cu inflexibilităţi în multe privinţe, pentru tot ceea ce era în legătură cu Basarabia natală arăta deodată o căldură şi generozitate care-l surprindeau pe cel care nu-i cunoştea această slăbiciune. Deşi la Universitatea din Tubingen şi-au făcut studiile numeroşi germani din Basarabia (cf. Luminiţa Fassel, Das deutsche Schulwesen in Bessarabien, 1812-1940. Munchen, 2000), de fapt, mai ales prin profesorul Coşeriu s-a ştiut aici unde se află această provincie şi care sînt problemele ei vechi şi actuale.

2. "Modelul coşerian" poate fi privit şi definit din două perspective: din estul şi din vestul european. Sigur că, din perspectiva Moldovei şi a României, dimensiunile acestui model sînt mult mai ample decît cele din perspectivă vestică, din cauza factorului emoţional, care se adaugă aici. Dar chiar în Europa de vest, receptarea lui Coşeriu s-a făcut în măsură foarte diferită nu numai de la ţară la ţară, ci chiar de la Universitate la Universitate. Observaţia mea include şi Germania, unde universităţile cunosc o autonomie de neconceput în ţările mai ales centraliste. Organizarea cursurilor are aici o libertate aproape fără limite în domeniile ştiinţelor umaniste. De aceea nu trebuie să surprindă dacă un absolvent al unei Facultăţi de Filologie de la Universitatea X nu a auzit niciodată de numele lui Coşeriu, sau, dacă a auzit, nu a citit nimic de el. Spre liniştire, spun, din experienţă proprie, că numărul absolvenţilor care nu ştiu cine este Wilhelm Meyer-Lubke, este mult mai mare; şi exemplele se pot înmulţi. Facultăţile de Germanistică din Germania au practicat, de preferinţă, chomskianismul. Coşeriu a dominat mai ales didactica şi cercetarea lingvisticii romanice, cu toate că el însuşi a fost nu numai romanist, ci un reformator al lingvisticii teoretice, generale. Dar, cum în Germania şcolile academice se propagă mai ales prin elevii proprii, a fost firesc ca să fie propagate şi alte tipuri metodologice. Sigur, Coşeriu este şi rămîne un nume de mare referinţă pentru un cercetător serios. Vreau să spun numai că modelul ştiinţific coşerian este mai larg răspîndit în Moldova şi România decît în Germania "ex cathedra". Eu înclin însă să cred că, în timp, acest model se va impune tot mai mult şi că chomskianismul, care-i mai mult o modă, va pierde teren. Renunţarea pe scară largă la prezentarea istorică în didactica academică mi se pare o mare deficienţă a formării studenţilor de azi în Universităţile germane. Coşerianismul este singurul care, în plan teoretic, integrează suma tuturor curentelor şi metodelor ştiinţifice anterioare; în suprafaţa cercetării, cuprinde toate domeniile lingvisticii, în cel mai larg înţeles; iar, în romanistica areală, se ocupă de toate limbile romanice, atît diacronic, dar şi sincronic, cît şi comparativ. Subliniez: comparativ. Metoda contrastivă Coşeriu o socotea prea restrictivă. În momentul de faţă, aria limbilor romanice, mai ales în didactica universitară germană, devine tot mai restrictivă şi exclusivistă. În octombrie trecut, la un Forum de la Viena, am făcut observaţia ironică, dar şi tristă totodată, că actualele Facultăţi de Filologie din Germania ar trebui să înlocuiască plăcuţa cu indicaţia Romanisches Seminar, cu o plăcuţă pe care să scrie Westromanisches Seminar, din cauza excluderii masive a limbii române.

Despre celelalte aspecte ale "modelului Coşeriu", cu alt prilej.

3. Cum la întrebarea aceasta bănuiesc că mulţi din colegii mei de la diferitele Universităţi din România şi Moldova vor putea răspunde mai pe larg, mă rezum aici să pomenesc o intervenţie a mea, publicată sub titlul Das Aromunische und Coşerius Prinzip der Alteritдt (apărută în volumul Wissenschftsstrukturen in Rumдnien vor und nach 1989. Funktions-modelle und Entwurfe, Tubingen, 1988, p.71-77). Reproşam acolo unor lingvişti români că sprijinirea pe teoriile coşeriene în argumentări are adesea un caracter "inflaţionist", adică, mai clar: Coşeriu este citat în orice intenţie de demonstraţie lingvistică, indiferent dacă este necesar sau nu. Şi dădeam un exemplu concret. Cu aceasta îl parodiam pe însuşi Coşeriu, care spunea undeva că, într-o anumită perioadă, în multe texte lingvistice se dădeau mai întîi citate din Marx şi Lenin, ca apoi să se vorbească despre cu totul altceva. Vreau să spun că nu trebuie transformat numele lui Coşeriu într-unul similar cu acela al lui Mao, după cum nu-mi sună potrivit nici termenul de "doctrină", referitor la sistemul lingvistic coşerian, se înţelege de ce.

4. Diferenţa dintre româna şi "moldoveneasca" este o chestiune de pură politică internă a Moldovei actuale, fără nici o consecinţă practică externă, în cercurile oamenilor de ştiinţă, în afară de simpla luare la cunoştinţă a acestei aberaţii locale. Nici un romanist din lume nu poate avea altă părere, decît că e vorba de una şi aceeaşi limbă romanică. Dacă la Chişinău se persistă în această inepţie, consecinţele politice şi economice pentru Moldova nu pot fi decît negative. În epoca globalizării, persistenţa în izolare este o eroare, din care nimeni nu poate avea nici un beneficiu. Deci: cui prodest?

Vladimir Beşleagă,

scriitor, Chişinău

1. Se mai întâmplă minuni pe lumea asta. Chiar şi în timpurile noastre. Până şi în zona aceasta a confluenţelor de civilizaţii şi culturi, dar mai cu seamă de confruntări de influenţe şi interese geopolitice în care ne zbatem şi nu mai ajungem să ne vedem limpeziţi o dată şi pentru totdeauna. Vorba e că suntem predestinaţi la o existenţă cenuşie/provincială, lucru de care îşi dau seama doar unele minţi oricum mai luminate, dar tot adevărat este că persistă în sufletul nostru ceva care, cu toată ardoarea, aspiră să se rupă din marea mocirlă şi să se înalţe către universalitate. Adică, prin sacrificiul propriei vieţi şi consum în muncă să facă să se audă şi vocea noastră, a românilor mărginaşi, în marea melodie a spiritului umanităţii... Eugeniu Coşeriu este un strălucit exemplu de o asemenea minune.

Cum l-am cunoscut pe omul Coşeriu? Aş putea să relatez o întreagă epopee, care s-a numit fascinanta călătorie în Germania din 1990, tocmai când avea loc reunificarea ei - die Vereinigung. Voi preciza doar că acea fericită ocazie ne-a fost prilejuită nouă, celor 7 scriitori (şi deputaţi pe atunci) chişinăuieni şi trei scriitori bucovineni de bunul prieten al nostru, profesorul Paul Miron. Aşa se face că am vizitat Freiburg im Bresgau, universitatea la care activa şi activează de decenii domnia sa împreună cu soţia, doamna Elsa Luder. De aici, la plecare, am mers la Tubingen, unde l-am şi cunoscut pe marele lingvist al secolului XX, pământeanul nostru. Doar câteva detalii: de la Freiburg spre Tubingen am străbătut Pădurea Neagră-Schwarzwald, am poposit La Izvoarele Dunării - Donauquellen, iar la Tubingen, făcând o parte de drum pe jos, am văzut plăci memoriale pe care figurau numele lui Schiller, Gцethe, Hцlderlin. Eugeniu Coşeriu ne-a întâmpinat cu toată căldura sufletului său şi, primul lucru pe care l-a făcut, ne-a invitat la catedră să asistăm la o prelegere ţinută în faţa studenţilor. Vorbea, desigur, în germană... Dintre toţi eu dacă mai pricepeam câte ceva şi, poate, vreunul dintre cernăuţeni... Oricum, în aceste împrejurări l-am cunoscut pe Eugeniu Coşeriu. Au urmat apoi - da, tot atunci am vizitat Heidelberg-ul, unde am avut marea plăcere de a cunoaşte personal pe excepţional de profundul cunoscător al problemelor noastre de limbă din perioada asimilării şi deznaţionalizării sovietice, delicatul om Klaus Heitman, - au urmat alte întâlniri cu Domnia sa, la Chişinău, ultima fiind cea de la sediul redacţiei "Limba Română", în cadrul festivităţilor jubileului de 80 de ani. Dincolo de marea admiraţie şi veneraţie pe care i-am purtat-o, ca toţi cei ce l-au cunoscut şi preţuit, am avut ocazia să am doar scurte schimburi de vorbe şi replici, dar şi atâta era destul ca să-ţi dai seama de marea forţă a sufletului său, de bonomia şi verva care l-a caracterizat dintotdeauna. Mi-amintesc momentul că la acea omagiere, ultima, de care vorbeam, a dat cu ochii de mine şi, vrând să-mi facă plăcere, mi-a adresat un compliment care conţinea vocabulele "scriitor" şi "mare", plus un anumit... teritoriu. La care eu, întorcându-o în glumă, am făcut precizarea de rigoare: "din acest oraş", la care Domnia sa a adăugat un termen şi mai restrictiv: "de pe această stradă". Am râs împreună amândoi, probabil conştienţi fiind de gratuitatea şi comicul unor atare porniri sincere, dar futile...

Cât priveşte opera, mai rămâne mult până să ne putem pronunţa asupra ei, dar în deplină cunoştinţă de cauză, nu doar după ureche. Or, steaua care s-a stins, ne va mai trimite lungă vreme lumina ei fermecată, ne rămâne doar s-o receptăm şi s-o asimilăm, conştientizând adevărata valoare a operei titanice a Domniei sale. Atât cât am putut eu să pătrund ideile, concepţia şi sistemul de gândire pe care le numim Opera lui Eugeniu Coşeriu, s-ar putea să rezum că marele savant a realizat o sinteză a ştiinţelor lingvistice din tot ce a fost făcut până la el. Dar nu numai asta. Domnia sa a dat o nouă interpretare problemelor limbajului şi ştiinţelor limbii, privindu-le dintr-un unghi de vedere al filozofiei... Aici gândul mă duce, prin analogie, dar una contrară, nu paralelă, la căutările şi sistemele de gândire ale lui Heidegger, iar la români la cele ale lui Noica, aceştia venind dinspre filozofie spre limbă şi limbaj, pe când Eugeniu Coşeriu a mers dinspre lingvistică spre filozofie...

2. Anume "modelul Coşeriu", cu toate determinativele ce urmează în întrebarea formulată, constituie miezul şi esenţa a ceea ce numeam eu la începutul acestor note "MINUNE". Adică ceva ieşit din ordinea obişnuită, firească a lucrurilor, ceva care ne apare ca un fenomen SUPRANATURAL. Pentru că, de bună seamă, a sălta dintr-o provincie şi a deveni o somitate mondială, care, paradoxal, este mai bine cunoscută, editată şi promovată într-o altă margine a lumii, ca Japonia, decât la ea acasă, nu vi se pare că vine să reconfirme a milioana dată eternul şi nedezminţitul adevăr: nimeni nu e profet în ţara lui?... Acest miracol, vreau să cred, s-a produs graţie unui foarte complex şi rar context istoric şi cultural: a răsărit un copil minune, dar unde? Într-un sat basarabean. Dar acel sat se afla încadrat în România Mare, iar acea Românie Mare avea o şcoală şi un sistem de învăţământ european, cu adevărat european. Apoi, norocul a făcut să scape ca prin urechile acului de ocupaţia sovieto-rusească, să facă studii într-o ţară europeană, în cadrul unei culturi şi spiritualităţi de prim rang. Aici mi-am amintit de colegul domniei sale, italienist şi spaniolist, profesorul Nicanor Rusu, care, revenit sau readus forţat după 1944 la Chişinău, aici şi-a măcinat în van talentul şi erudiţia. A ajuns să fie internat la psihiatrie, de unde mi-a trimis un caiet cu impresii extrem de interesante despre cartea mea "Zbor frânt", dar care caiet a dispărut în mod enigmatic, de nu l-am mai putut descoperi nici până astăzi... Mai ştii? O fi zăcând în vreunul din dosarele arhivelor secrete, pe care le păzesc cu atâta străşnicie până azi toţi diriguitorii acestei aşa-zise Republici Moldova cu a ei "aşa-zisă limbă moldovenească de stat"... Alături de Mircea Eliade, de Emil Cioran, Eugen Ionescu - Eugeniu Coşeriu a salvat de la ruşine numele de român şi a ocrotit spiritul românesc în lume...

Basarabia a dat titani ai culturii şi spiritului ca B.P. Hasdeu, C. Stere, în pofida asupririi, deznaţionalizării şi rusificării, numai că aceştia s-au împlinit în afara cadrului ei. Totuşi, substanţa de bază este plămada de acasă, de la mama, de la părinţi, de la acest necăjit şi chinuit şi rătăcit adeseori popor... Mihăileneanul Eugeniu Coşeriu a fost o puternică personalitate, dar şi un om consacrat muncii până la uitare de sine. Altfel, ar mai fi răzbit el prin toate greutăţile şi lipsurile ce i-au apărut în cale? Pe de altă parte, dacă e să mai aducem o precizare/completare la ceea ce ţine de "modelul Coşeriu", aş vrea să evidenţiez nu doar setea colosală de a cunoaşte, ci şi faptul că Domnia sa şi-a intuit la ani fragezi vocaţia, a conştientizat-o, a lucrat aproape cu  fanatism pentru a o valorifica şi duce la deplina ei realizare. Iorgu Iordan, profesorul său, scriind despre discipolul care i-a fost Eugeniu Coşeriu, chiar dacă numai un an şi nişte luni, spunea: "severitatea sa, cu frecvente nuanţe de înverşunare", "graţie unei documentări exhaustive şi unei logici de fier", "între lingviştii contemporani, cel mai indicat să elaboreze un Tratat de lingvistică generală şi o Istorie a disciplinei este Eugeniu Coşeriu" (1981)...

3. Extrem de timid, ca să nu zic: sumar. Dar cred că posterităţii îi revine misiunea aceasta... De altfel, cărţile Domniei sale nu sunt o lectură de agrement, excluzând opera literară - ea se adresează specialiştilor în materie, deşi cuprinde şi lucrări pe înţelesul mai multora...

4. Am încercat să răs­pund, tangenţial, mai sus, la această întrebare. În încheiere nu am a adăuga decât următoarea frază: fraţilor, vă mai aşteptaţi la ceva normal în această rezervaţie, în acest poligon în care se fac de aproape două sute de ani experi­mente asupra unor oameni vii ca pe nişte cobai oare­care? Cel mai recent este apariţia pe harta lumii a unui nou Stat comunist. De unde să se producă aici ceva ca la oameni, dacă baza însăşi este găunoasă, falsă, mincinoasă?

Guvernarea comu­nistă, prin fraudă şi minciună, s‑a reinstalat, pe astea se şi menţine. Dar astea sunt de acuma de domeniul... "anti-minunilor".

Katsuhiko Tanaka,

prof. dr., Profesor emerit al Universităţii Hitotsubashi, Tokyo, Japonia

1-3. Toate curentele din lingvistica modernă (de la neogramatici la Saussure, continuînd cu descriptivismul american şi ajungînd pînă la gramatica generativ-transformaţională chomskiană) şi-au propus şi s-au străduit să extragă esenţa limbii din ansamblul activităţii de vorbire a fiinţei umane. În acest scop, ele au separat artificial limba de toate contextele sale - începînd cu cel al comunităţii lingvistice în care ea este vorbită efectiv, şi continuînd cu cel politic, social, cultural. Aceasta – deoarece contextele respective erau concepute drept factori ce afectează puritatea sistemului limbii. Rezultatul ultim al acestei întreprinderi a fost excluderea omului însuşi ca fiinţă vorbitoare. Această orientare favorită a lingvisticii actuale - anume scoaterea limbii în afara voinţei subiectului uman, ca o entitate independentă de om - a fost caracterizată de E. Coşeriu drept naturalism.

În ceea ce mă priveşte, pe măsură ce am progresat în lectura operei coşeriene, mi-am dat seama că şi în gîndirea mea proprie se cuibărise o asemenea orientare naturalistă, împotriva căreia am început să lupt. Am realizat că acest naturalism nu este altceva decît o variantă contemporană a ipotezei originii divine a limbii, susţinută în secolul al XVII-lea, în sensul că limba s-ar afla în afara fiinţei umane, fiind primită în dar de la divinitate.

Ceea ce am învăţat eu de la Coşeriu a fost, în primul rînd, faptul că limba nu este ceva impus din afară omului ca un produs finit, ci ea se creează în mod continuu prin vorbire ca activitate liberă şi intenţională a omului. Prin asumarea acestui punct de vedere, am cîştigat curajul de a avansa în cercetările mele lingvistice într-o perspectivă cu totul nouă.

Cel care mi l-a făcut cunoscut pentru prima dată pe savantul Coşeriu, cu unicitatea concepţiei sale, a fost maestrul meu, Takashi Kamei (1912 – 1995). În toamna anului 1973, Kamei mi-a trimis, pe neaşteptate, o copie a ediţiei din 1958 de la Montevideo a volumului Sincronнa, diacronнa e historia, cu recomandarea de a încerca să îl citesc. Deşi se pare că încă de la acel moment Kamei nutrea intenţia ascunsă de a traduce volumul în japoneză împreună cu mine, eu unul nu aveam nici cea mai mică bănuială despre aşa ceva. Pe această ediţie din 1958 trimisă în dar de  Coşeriu, am aflat nenumărate notiţe absolut remarcabile făcute de Kamei, care mi-au servit şi mie, în bună măsură, spre a înţelege concepţia lui Eugeniu Coşeriu. Mi-a fost de ajutor, de asemenea, versiunea tradusă în limba rusă (1963), pe care o aveam deja.

Mai tîrziu, Coşeriu a vizitat Japonia de cîteva ori. Profitînd de una dintre aceste ocazii, la cererea unei anumite reviste, am organizat un interviu public cu E. Coşeriu. Am admirat atunci faptul că savantul a răspuns cu meticulozitate la orice întrebare, sistematizînd mai întîi în mod pertinent aspectele problematice pe care întrebarea le suscita. Ulterior, l-am întîlnit pe savant şi la Tubingen.

O dată am avut şi prilejul de a savura un pahar de vin între patru ochi. Subiectul pe care eu l-am adus în discuţie a fost lingvistica sovietică. Lăsînd însă la o parte conţinutul efectiv al discuţiei, Coşeriu mi-a spus, cu o figură extrem de serioasă, "Să ştii că eu unul, deşi nu beau puţin, nu m-am îmbătat niciodată". M-am gîndit atunci, cu invidie, ce bine ar fi să ştiu şi eu să beau aşa!

La un moment dat, Coşeriu a observat revista Viaţa de partid, a partidului popular revoluţionar mongol, pe care o aveam la mine din întîmplare. Pe coperta acesteia, pe lîngă literele chirilice, erau tipărite, vertical, şi caractere în scrierea uigură. Luînd revista în mînă, Coşeriu le-a examinat cu profund interes. I-am explicat, nu fără mîndrie, că domeniul meu de specializare este monogolistica – de fapt, mai bine zis, lingvistica altaică. Majoritatea celor care îl întîmpinaseră pe Coşeriu în Japonia erau, în schimb, germanişti. Poate aşa se face că eu am păstrat pentru totdeauna în inimă  o afirmaţie a lui Coşeriu căreia, de obicei, alţii nu îi acordă prea mare atenţie:

"Aceste limbi ălimbile fino-ugrice şi, mai ales, cele turcice – n.n., E.M.î se schimbă, în general, mult mai puţin, sau "se schimbă fără să se schimbe", căci, în cazul lor, realizarea tradiţională are mai puţină importanţă. Foarte adesea se poate spune că "ceea ce este posibil în turcă este turcesc", chiar dacă nu s-a realizat niciodată pînă acum." (Sincronнa…, IV, 5.2., pag. 122 în ediţia în limba română, Sincronie, diacronie şi istorie, Bucureşti, 1997, trad. de Nicolae Saramandu)

În Japonia, într-un climat în care lingvistica a fost şi continuă să fie înţeleasă drept nimic mai mult decît o simplă metodologie de analiză a limbii, cred că mai este încă nevoie de timp pentru ca gîndirea coşeriană să prindă rădăcini. Pe de altă parte, totuşi, se întăreşte pe zi ce trece conştiinţa faptului că lingvistica nu mai poate avansa în forma ei dominantă de azi. De aceea, eu nutresc speranţa că modelul coşerian va fi redescoperit şi în Japonia, dînd naştere astfel unei concepţii despre limbaj mai profundă şi mai bogată ădecît cea curentăî.

Tocmai în acest scop, reflectez în prezent la ideea de a publica o nouă ediţie a versiunii japoneze la "Sincronнa…" realizată de mine în colaborare cu Takashi Kamei, încercînd de data aceasta o variantă de traducere mai accesibilă publicului, tipărită într-un format mai convenabil.

(Traducere din limba japoneză de Emma şi Tomo Morita)

Marius Sala,

acad., director, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan-Al. Rosetti" al Academiei Române, Bucureşti

1. Pentru mine Eugeniu Coşeriu este un enciclopedist al sec. XX. Această caracterizare este cu atât mai importantă cu cât secolul care a trecut a fost unul în care, mai ales în a doua jumătate a lui, s-au practicat specializările în domenii restrânse. A contribuit la această pregătire teoretică excepţională, cu stăpânirea perfectă a diverselor concepţii filozofice, şi mânuirea perfectă a numeroase limbi. O forţă fizică ieşită din comun îi permitea să lucreze zilnic multe ore faţă de ceea ce eram obişnuiţi noi, ceilalţi (într-o dimineaţă am trecut pe la camera lui într-un hotel din străinătate şi am rămas mut când abia îl vedeam prin norul de fum rămas de la ţigările pe care le fumase toată noaptea: dormise doar două ore!).

L-am "cunoscut" la început indirect. În vara lui 1957 la congresul internaţional al lingviştilor de la Oslo, delegaţia română (Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur) s-a întâlnit cu Eugeniu Coşeriu. Era, pe cât ştiu, prima călătorie în Europa a lui Coşeriu după stabilirea lui la Montevideo. Toţi trei din delegaţie erau încântaţi de întâlnirea cu Coşeriu. Rosetti mi-a dat mica dar celebra carte a lui Coşeriu (La gйographie linguistique) şi mi-a sugerat să fac o prezentare în revista "Limba română". La publicare i-am trimis un extras şi a urmat un schimb prelungit de scrisori fiindcă Rosetti mă recomandase ca persoana ce putea să-i satisfacă setea nepotolită de carte românească.

În 1965, pe când eram la Grenoble cu o bursă, l-am cunoscut personal. Venise să ţină conferinţe la invitaţia lui R. Gsell. Trei zile a vorbit, dimineaţa şi după masă, câte opt ore zilnic despre diverse teme de lingvistică. La două ore făcea pauză de cafea şi de apă tonică. Seara ne recita (cu mine erau şi V. Şuteu şi P. Neiescu) poezii româneşti. Reproducea texte din proza lui M. Sadoveanu despre care spunea că au o poezie a lor.

2. Este un model greu de urmat. Geniile nu pot fi urmate fără riscul de a crea o lamentabilă pastişă.

3. Ştiu de la el că n-a fost prea mulţumit de cum i-a fost receptată opera în România (mai ales la Bucureşti) şi că, din contra a fost mulţumit, chiar încântat, de felul în care a fost primit şi înţeles în Basarabia. La discuţia în acest sens am asistat la masa oferită de Academia Română la sărbătorirea împlinirii vârstei de 80 de ani.

4. O întrebare ingrată care nu are a face cu lingvistica. Răspunsul trebuie să-l dea oamenii politici din Republica Moldova care nu recunosc faptele evidente. Cu atât mai grav cu cât acestea sunt formulate de unul din cei mai mari lingvişti ai contemporaneităţii.

Stelian Dumistrăcel,

prof.dr., Universitatea "Al.I.Cuza", Iaşi

Stimată Redacţie,

Cu precizarea că, pentru cei care l-au cunoscut mai îndeaproape şi au încercat să înţeleagă opera Magistrului, întrebările puse de Dv. pot duce la scrierea unor pagini întinse de memorii, dar mai ales de scrutare a conştiinţei şi de verificare a cunoştinţelor, voi încerca să răspund chestiunilor puse în discuţie fără o încadrare tematică excesivă.

1. Prima dată, pe lingvistul ce se bucura de o inegalabilă reputaţie, l-am văzut (şi chiar, incredibil pe atunci, am schimbat cu el câteva cuvinte, "la o ţigară") în aprilie 1968, atunci când, la al XII-lea Congres Internaţional de Lingvistică şi Filologie Romanică de la Bucureşti, a prezentat comunicarea Le problиme de l’influence du grec sur le latin vulgaire. Cei care au fost prezenţi la această manifestare ştiinţifică îşi aduc aminte un fapt ieşit din comun în lumea reuniunilor de acest fel (comparabil însă cu prelegerile lui Iorga evocate de G. Călinescu): sala, din clădirea Facultăţii de Drept, în care-i fusese programată comunicarea, s-a dovedit de la început neîncăpătoare faţă de numărul congresiştilor, români şi din străinătate, dornici să-l asculte, ce s-au adunat, în final, în aula principală (după ce se grupaseră într-un amfiteatru, şi acesta, la rându-i, prea strâmt). Din acei ani, Eugeniu Coşeriu a fost un veritabil pol de atracţie pentru conaţionalii ce au avut şansa de a beneficia de stagii de formare şi documentare în Germania, printre care şi semnatarul acestor rânduri. M-am bucurat de recomandarea Profesorului pentru obţinerea unei burse DAAD şi, în luna mai 1975, într-unul din amfiteatrele Facultăţii de "Neuphilologie" de la Universitatea de la Tubingen, aveam să-i audiez câteva cursuri în care domeniul teoriei limbajului şi al fenomenului lingvistic romanic erau ilustrate cu fapte din istoria portughezei, având privilegiul ca, în discuţiile de după orele de curs, să pot aprofunda teze din La geografia linguistнca, proiectate în realităţi de istoria limbii române, cu perspective etno- şi sociolingvistice. Continuându-mi vizita de studii în alte oraşe universitare din Germania, faptul că trecusem pe la "Cozerio" mi-a asigurat buna primire din partea unor renumiţi profesori, printre care Harri Meier, de la Bonn (ce avea să se intereseze chiar "câţi studenţi îi audiau cursul?", amănunt care, apoi, avea să-l amuze copios pe Magistrul Coşeriu: "după ce am venit în Germania, i-am speriat pe nemţi!"). Şi, tot înainte de 1989, ca şi în anii ‘90, românii participanţi la congrese şi alte reuniuni ştiinţifice internaţionale (Napoli, 1974, Munchen, 1993, Barcelona, 1994), erau de-a dreptul invidiaţi de ceilalţi romanişti pentru interesul şi dragostea cu care Magistrul îi aduna în jurul său pe conaţionali. Am avut, pe de altă parte, onoarea de a fi autorul textului de "laudatio" prin care, în 1991, Filiala Iaşi a Academiei Române a făcut propunerea de a i se acorda titlul de "membru de onoare" al Academiei Române şi am avut îndelungate şi extrem de profitabile discuţii cu prilejul editării, în colaborare cu acad. Silviu Berejan, a volumului Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică şi în legătură cu proiectarea unui alt volum antologic, în lucru, dedicat contribuţiilor coşeriene în domeniul lexicului, etimologiei, semanticii şi stilisticii limbii române din perspectiva latinităţii orientale. Una din cele mai mari satisfacţii din cadrul contactelor mele cu marele savant o reprezintă acceptarea, de către Magistru, a acordării, în mai 2001, a titlului de "Doctor Honoris Causa" al Universităţii "Dunărea de Jos" din Galaţi (unde eram atunci profesor), urmată de desfăşurarea, în luna octombrie a aceluiaşi an, a unui colocviu omagial Coşeriu, evenimente ce au marcat activitatea filologică gălăţeană.

2. Pentru cei cărora le-a fost dat să i se afle în preajmă şi să li se încredinţeze realizarea unor proiecte, Profesorul Coşeriu a fost marele şi definitivul Model: opera şi gândirea sa au dat sens vieţii şi muncii lor, îmbogăţindu-le mintea, orientându-le eforturile de cunoaştere şi înfrumuseţându-le expresia în respectul adevărului şi al încrederii în puterea şi responsabilitatea comunicării. Însăşi existenţa fiecăruia dintre ei se împarte în anii de dinainte şi de după cunoaşterea omului şi a savantului, la fel cum filozofia şi ştiinţa limbii au devenit altele după creaţia coşeriană. Întrucât răspunsurile de faţă nu exclud nici referiri la aspecte particulare utile cunoaşterii unui Om şi unei Opere, asupra cărora nu ne putem opri aici, anunţăm doar faptul că din perioada colaborărilor sui-generis evocate anterior, păstrez mai multe scrisori de la Eugeniu Coşeriu, care, publicate, îşi vor aduce partea de contribuţie la înţelegerea profilului uman (evocat deja) şi, îndrăznesc să sper, chiar al celui profesional al Magistrului, cu deschideri spre "laboratorul" de concepţie şi de exigenţe ale acestuia.

3. În anii de după 1990, lingvişti din centrele academice şi universitare Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Chişinău şi Bălţi, prin traducerea şi editarea câtorva lucrări ale savantului, prin invitarea acestuia pentru susţinerea unor cicluri de conferinţe şi lecţii, ca şi prin organizarea de manifestări ştiinţifice (printre care o semnificaţie aparte au avut "Lecturile coşeriene" de la Chişinău, ce ar trebui să continue), au făcut doar un început în ceea ce priveşte receptarea operei coşeriene. Deoarece Magistrul, înţeleptul, a fost o conştiinţă critică, recuperatoare şi integratoare a lingvisticii, impunând ca firesc sentimentul de obligatio faţă de menire şi profesie, trebuie să ne învrednicim de adevărata onoare ce ne revine de a înţelege şi de a cultiva, prin lucrările noastre şi ale elevilor noştri, lumina şi spiritul pe care ni le-a transmis.

4. Eugeniu Coşeriu a manifestat şi a mărturisit, în repetate rânduri, multă dragoste şi bunăvoinţă faţă de cei care l-au înconjurat; se poate spune că pe noi, lingviştii din România, ne‑a ajutat să-i înţelegem mai bine şi să-i apreciem pe colegii basarabeni şi tuturor ne-a readus aminte că trebuie să ne preţuim originea, etnia şi limba, de la înălţimea cuprinderii, pătrunderii şi spiritului universal ce au ilustrat o minte genială şi o dăruire incomparabilă. Ne-a îndemnat să vedem dincolo de oprelişti conjuncturale şi de presiuni; dar, cu puterea exemplului, şi să ne spunem cuvântul pentru a ne îndreptăţi statutul. În pofida lipsurilor materiale, în pofida dezorientării caracteristice "pragurilor de epocă" ce ne confruntă cu ieşiri convulsive, ba chiar isteroide, nu numai în politică, ci şi în domeniile a ceea ce ar trebui să fie reflectarea spiritualităţii, nu ne lipseşte forţa de a crede că putem contribui la triumful adevărului şi al dreptăţii, şi în ceea ce priveşte istoria şi limba dacoromânilor.

* * *

Pentru a-l înţelege pe Coşeriu şi pentru ca, prin el, să înţelegem ce trebuie să ne pretindem nouă înşine, vreau să închei aceste rânduri de evocare reamintind atitudinea Magistrului într-un moment semnificativ al contactelor sale cu ţara (despre care am mai scris). În primăvara anului 1992, Magistrul se afla la Iaşi, invitat pentru un ciclu de Prelegeri şi conferinţe (tipărite, prin strădania colegilor de la Institutul de Filologie Română "A. Philippide", în 1994, ca supliment la "Anuarul de lingvistică şi istorie literară"). Fiind printre cei care au făcut demersurile de rigoare în vederea acordării titlului de "Cetăţean de onoare" al Municipiului, în ziua de 8 mai 1992, mă aflam la Primăria Iaşilor, în preajma sărbătoritului. S-a întâmplat ca, în acelaşi timp, la Iaşi să vină şi Preşedintele României, iar un parlamentar din anturajul acestuia (M.E.) ne-a cerut să-l întrebăm pe Eugeniu Coşeriu dacă vrea să se întâlnească cu şeful statului. Răspunsul pe care l-am avut de transmis a fost că el, Coşeriu, se află la Iaşi cu alte treburi, aşa că… nu! Iar nouă ne-a explicat că, atunci când regele Juan Carlos a vrut să se întreţină cu profesorul Coşeriu, i-a adresat invitaţia să vină la Madrid (când i s-a conferit o primă înaltă decoraţie spaniolă). Întâlnirea (apreciată conjunctural drept… profitabilă!) avea să se producă, în alte condiţii, abia peste nouă ani, în ziua de 25 mai 2001, când Magistrul a fost invitat la Preşedinţie, spre a i se conferi, în ajunul împlinirii a 80 de ani, Ordinul Naţional "Steaua României", în grad de "Cavaler".

Pentru ca în Moldova să se mai nască oameni care să nu rămână mereu sub vremuri.

Valentina Tăzlăuanu,

scriitoare, redactor-şef al revistei Sud-Est, Chişinău 

1. Rezumîndu-mă la un răspuns spontan şi nu la unul convenţional, aş putea spune, la fel ca majoritatea celor care l‑au întîlnit în puţinele sale vizite în Moldova, în  cadrul unor manifestări publice mai ales, că omul Coşeriu  a rămas pentru mine un mare necunoscut. Nu numai pentru că şi-a trăit viaţa în diverse ţări, în îmbrăţişarea altor culturi, pe care le-a onorat cu prestaţia sa intelectuală. Această viaţă a sa trăită  în parametrii şi cu fervoarea intelectuală similară, la noi, poate doar celei din interbelicul românesc, păstrează în ea enigma unui timp pe care nu o vom putea dezlega niciodată. Întoarcerea în timp este posibilă doar în filmele SF.

Pe acel val impetuos de energie modelatoare dintre războaie, din care pînă la noi au ajuns doar slabe reverberaţii, a început de fapt constituirea ca personalitate a basarabeanului Eugeniu Coşeriu. Rămîne doar de presupus cîţi dintre tovarăşii săi de generaţie ar fi putut să-l urmeze la propriu şi la figurat, dacă nu intervenea ghinionul istoriei. Norocul său a fost că, printr-un concurs de împrejurări, răspunzînd poate unui impuls secret, s-a desprins la timp din locul condamnat la distrugere, la risipire, la pierdere a oricărui temei în care s-a născut, reuşind să-şi salveze astfel un traiect al spiritului asumat încă din tinereţe. Norocul înstrăinatului.

Într-un sens mai personal însă, l-am perceput pe Eugeniu Coşeriu, în deschiderea şi simplitatea sa exemplară, ca pe unul de-al locului, întors după o absenţă îndelungată, detaşat dar familiar, de parcă faptul de a se fi născut, ca şi mine mai tîrziu, în unul din satele din zona Bălţilor şi de a fi învăţat la un liceu din Bălţi, asemenea unora dintre părinţii, unchii sau învăţătorii noştri, mi l-ar fi apropiat brusc şi pentru totdeauna. Apariţia în carne şi oase, din "neundele" occidental, a lui Eugeniu Coşeriu a însemnat, dovada clară şi indubitabilă, că  acel timp, acea disponibilitate pentru cultură şi acel spaţiu integrator de care ne-a despărţit mai mult de jumătate de secol şi care a fost radiat din memoria colectivă, a existat cu adevărat. Iar postura sa de celebritate ştiinţifică de anvergură internaţională am luat-o ca pe o, nesperată, recompensă morală pentru toate neîmplinirile, toate dramele şi toate decepţiile intelectualilor basarabeni. Implicit, pentru cele de astăzi.

La Mihăileni, acum doar cîţiva ani părea perfect realizabilă ideea unei Case-muzeu Eugeniu Coşeriu cu funcţia de centru cultural întrunind, de faţă cu protagonistul, adeziunea unor oameni de cultură "de la centru" ca şi a unor edili locali, prezenţi în număr mare pentru a-l omagia. Dar cum la noi aproape orice idee în cultură, dacă nu este suficient de absurdă sau inutilă, are păguboasa tendinţă de a nu depăşi stadiul de abstracţie, şi acest proiect a rămas în aer. Fiindcă am fost atunci acolo, mă mai simt responsabilă de realizarea lui.

2. Bineînţeles. Deşi în lumea de azi modelele nu mai au forţa de iradiere de altădată, prestigiul unei personalităţi de acest calibru ar putea fi cel puţin stingheritor pentru mediocritatea şi laşitatea "academică" care şi astăzi, ca şi ieri, face casă bună cu politica strîmbă şi nu, cum ar fi firesc, cu logica ştiinţifică. În legătură cu întrebarea de mai sus, Eugeniu Coşeriu însuşi, cu scuzele de rigoare pentru că o privea dintr-o perspectivă prea largă, îi reproşa culturii româneşti un deficit de simţ critic "în alegerea modelelor" culturale. Pe lîngă simţul critic, pe care îl aprecia în mod deosebit, văzînd în el un criteriu al validităţii intelectuale, ceea ce îl caracterizează în mod decisiv, dincolo de vastitatea culturii şi diversitatea preocupărilor sale, mi se pare a fi probitatea şi seriozitatea abordării problemelor, acea "etică particulară a ştiinţei şi a omului de ştiinţă", din care şi-a făcut un principiu de viaţă şi pe care o evoca şi în ultimul său interviu acordat revistei Sud-Est. Dacă nu mă înşel, chiar ultimul în ordine cronologică, acordat unei publicaţii româneşti. Cu doar cîteva luni înainte de a înceta din viaţă, m-a rugat (prin intermediul unui profesor universitar de la noi cu care s-a întîlnit în Germania), să-i trimit prin poştă două exemplare ale numărului de revistă cu acel interviu semnat de Eugenia Guzun. Am înţeles că le-a primit.

3. Destul de superficial. Deşi în România există, bineînţeles, un interes şi posibilităţi mai mari de a  valorifica şi a cunoaşte opera lui Eugeniu Coşeriu. Problema e că cele mai multe dintre lucrările sale nici nu sînt traduse în limba română. Apoi am impresia că recuperarea gîndirii sale ştiinţifice este dificilă şi din cauza complexităţii ei în raport cu problemele concrete de care se interesează astăzi lingviştii noştri. În altă ordine de idei, este limpede că moştenirea ştiinţifică a lui Eugeniu Coşeriu poate fi valorificată numai de către specialiştii în materie cu o calificare pe măsură. Catedrele de specialitate ar putea organiza în universităţi cursuri speciale Eugeniu Coşeriu. Într-o primă fază cu invitaţi din afară, dacă e cazul. O formă  de cunoaştere a operei sale ar fi, din punctul meu de vedere, organizarea, la Bălţi şi chiar la Mihăileni, satul de baştină al savantului, a unor Colocvii Eugeniu Coşeriu, ce ar pune în dezbatere nu numai teme de teorie a limbajului, ci, în prelungirea lor, şi probleme mai generale de  filozofie a culturii, care l-au preocupat îndeaproape pe cel care definea limbajul ca o bază a culturii, dar şi ca o formă a ei. Pentru valorizarea unei opere atît de complexe sînt necesare, deci, nişte minime condiţii. Şi timp.

4. Dar este oare un paradox? La nivelul de competenţă, de cultură şi de elementară educaţie care se ia drept punct de referinţă de la tribuna actualului parlament moldovenesc, la gradul avansat de pre-spălare oficială a creierilor, care continuă de parcă nimic nu s-a schimbat în mersul, sovietic, al lucrurilor, la paranoia antiromânească care înfierbîntă discursul unor demnitari, ce au ratat vizibil o carieră de văcari în satul lor (să mă ierte ţăranii pentru această involuntară ofensă), ce mai contează opinia ştiinţifică a unei personalităţi de renume mondial?

Valeria Guţu Romalo,

prof.dr., Bucureşti

1. Ocazia de a-l cunoaşte - de fapt de a-l întîlni - pe marele lingvist a reprezentat-o al X-lea Congres de lingvistică generală (1968) - manifestare ştiinţifică internaţională, între primele organizate în România după 1944 - pentru mine cel dintîi (şi, pentru o foarte lungă perioadă, unicul) prilej de a lua contact direct (fie şi cu totul parţial) cu lingvistica "de peste hotare".

Pînă la această dată, despre persoana, activitatea şi lucrările lui Eugeniu Coşeriu, în ţară se ştia prea puţin (mult mai puţin decît "peste hotare"), dat fiind că, de două decenii, cercetarea lingvistică românească, în care de nu multă vreme încercam să mă integrez, fusese izolată, la nivelul generaţiei mele, de ştiinţa lumii occidentale, cu toate eforturile marilor noştri profesori. În virtutea prestigiului anterior dobîndit, aceştia mai păstrau unele legături cu lingviştii străini, colegi sau prieteni din perioada formării şi activităţii lor anterioare. De altfel, strădania, prestigiul (şi abilitatea) lor au făcut posibilă organizarea acelui congres. Puţinele informaţii ştiinţifice despre lingvistica occidentală şi problemele ei ajungeau pînă la noi aleatoriu şi, mai ales, prin intermediul publicaţiilor sovietice de lingvistică.

Aşa se explică faptul că modesta mea comunicare de la congresul amintit nu a putut beneficia de fundamentala lucrare Sincronнa, diacronнa e historia. El problema del cambio linguнstico, deşi se situa pe coordonatele aceleiaşi direcţii: comunicarea formula, într-un cadru teoretic structural, unele concluzii care exprimau intuiţii - sprijinite de preocupările de lingvistică istorică şi sincronică impuse de activitatea didactică şi de cercetare în care fusesem inclusă.

Nici publicaţiile noastre nu circulau în mod firesc dincolo de graniţe, erau oferite (nu ştiu dacă şi cerute) în cadrul schimburilor culturale oficiale, atîtea cîte erau. Oricum, deşi de multă vreme nu mai (putea) avea relaţii cu "ţara", de acolo de departe, unde îl conduseseră "oportunităţile", Eugeniu Coşeriu urmărea ce se scria la noi. Am fost uluită cînd, la o fugitivă prezentare, mi-a spus că citise un articol al meu cu care nu era tocmai de acord. Evident, am căutat ulterior cu mare interes şi emoţie textul şi, după multe străduinţe şi căutări, l-am putut citi şi constata că diferenţele erau de punct de vedere: articolul incriminat aborda "semiauxiliarele de aspect" din perspectivă teoretic sincronică, iar comentariul le trata explicativ istoric.

Abia după acel memorabil congres, lucrările savantului au început să fie mai bine cunoscute la noi, obţinute fiind, mai ales prin bunăvoinţa autorului.

Un acces deplin a fost posibil abia după 1990 prin traducerea celor mai importante lucrări şi mai ales prin acele Prelegeri şi conferinţe, oferite cu generozitate colegilor de la Iaşi în 1992-1993 (şi transmise mai departe de ei prin publicarea în volum). Principalele teme au fost reluate în mare şi prezentate de profesor în cadrul cursurilor de vară şi a simpozioanelor internaţionale organizate în intervalul 1994-1997 de prof. M. Mincu la Universitatea Ovidius din Constanţa.

2-3. Istoria cu avatarurile ei este răspunzătoare de întîrziere şi de modul complicat şi sinuos al contactului lingvisticii româneşti cu concepţia lingvistică şi gîndirea ştiinţifică a marelui savant. Largul contact al lingviştilor români cu lucrările coşeriene s-a produs tîrziu şi a coincis cu momentul în care diversele faţete ale gîndirii sale lingvistice cristalizaseră configurînd lingvistica integrală, concepţie lingvistică larg cuprinzătoare, construită prin reinterpretarea, într-o perspectivă filosofică personală, şi asimilarea selectivă a diverselor curente lingvistice novatoare.

Pornind totdeauna de la faptul concret de limbă, de la datele unei sau unor limbi, meditaţia coşeriană are în vedere limba în diversele ei ipostaze. Această viziune "integrală" şi "integratoare", care  înglobează limbajul – capacitatea general şi specific umană de a se exprima şi de a comunica prin limbă –, limba – realizare (specifică unei comunităţi) a acestei disponibilităţi umane definitorii – , dar şi vorbirea (textul), se articulează într-un sistem conceptual şi terminologic coerent, distingînd între "lingvistica limbajului", "lingvistica limbilor" şi "lingvistica textului"  

Conturarea şi precizarea concepţiei globale a fenomenului "limbă" a presupus un proces complicat, detaliat descris în complexele sale articulaţii în amplul interviu acordat lui N. Saramandu. Autoanaliza pasionantă pe care o oferă autorul în Lingvistica integrală (Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale, 1996) revelă rolul pe care l-au avut în acest proces de decantare, de formare a concepţiei proprii teoria lui F. de Saussure, experienţa proprie, contactul avizat şi profesional cu un mare număr de limbi, meditaţia asupra unor texte filosofice, dar şi sugestiile desprinse din lectura a multiple studii lingvistice ocupîndu-se de fapte din variate limbi şi tratate din perspective teoretice şi metodologice diverse. Lecturile din Saussure şi Humboldt, Hegel şi Croce, Aristotel şi Leibnitz, dar şi interesul multilateral manifestat faţă de fenomenul lingvistic în toată diversitatea sa – de la universal pînă la "vorbirea" individuală, manifestată în "textul" particular şi concret, dar şi confruntarea cu problemele (socio)lingvistice din Uruguay şi din alte părţi ale lumii, în diverse momente ale "istoriei" complicate a autorului, participă toate, evident cu pondere diferită, la constituirea viziunii globale, în trei ipostaze, a fenomenului lingvistic. Lingvistica integrală se constituie treptat, ca rezultat al regîndirii unor probleme particulare; iar includerea lor într‑o perspectivă de ansamblu contribuie la situarea mai exactă şi la înţelegerea lor mai rafinată şi mai profundă.

Înţelegînd valoarea formativă pe care o implică – alături de cea informativă –descifrarea complexei sale opere, savantul Eugeniu Coşeriu a oferit posterităţii un ultim dar prezentîndu‑şi, în acest amplu interviu, concepţia şi modul în care s-a constituit. Savantul şi-a împlinit astfel, pînă la capăt, menirea de dascăl.

Ioana Vintilă-Rădulescu,

prof. univ., dr., director adjunct, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan-Al. Rosetti" al Academiei Române, Bucureşti

1. L-am văzut prima dată pe Eugeniu Coşeriu la congresul lingviştilor care a avut loc la Bucureşti în 1967, la puţin timp după ce terminasem facultatea. Faima îl precedase. În primul moment m-au impresionat cel mai mult la el numărul mare de limbi pe care le cunoştea şi uşurinţa cu care trecea în conversaţie de la una la alta. Nu aş fi îndrăznit să-l abordez, dar domnia sa este cel care a dorit ceva mai târziu să mă cunoască, numindu-mă "prima lui recenzentă din România", într-o vreme în care, ca român "rămas" în Occident, în ţară cu greu i se mai putea pomeni numele. M-a emoţionat profund faptul că ţinuse să-mi mulţumească – El, lingvistul celebru în lumea întreagă. L-am mai întâlnit din când în când la puţinele reuniuni ştiinţifice din străinătate – însoţite adesea şi de câte o masă colegială, înnobilată de un vin bun – la care am putut participa. Şi, în ultimii ani din ce în ce mai des, în România. Între Eugeniu Coşeriu şi mine, în ciuda uriaşei distanţe care ne separa, dăinuia parcă, întreţinută de domnia sa, o anumită "complicitate", dată de acea întâlnire dintâi în planul teoriei limbii. Ultima oară i‑am stat mai mult în preajmă acum câţiva ani, la ultimul congres de lingvistică romanică organizat la Salamanca, la care a ţinut să fie prezent, printr-un mare efort de voinţă, în ciuda suferinţei pe care i-o provoca aproape fiecare pas. Cât priveşte opera lui, deşi am rămas totdeauna sensibilă mai ales la latura ei teoretică, nu i-am apreciat mai puţin erudiţia, precum şi modestia cu care s-a consacrat şi unor cercetări minuţioase, numai pentru a pune în valoare anumite aspecte legate de limba română.

2. În ciuda deferenţei cu care se cuvine a fi evocaţi cei dispăruţi, nu cred că trebuie să adoptăm, nici măcar cu prilejul de faţă, un ton fals festivist. Legenda, uneori răutăcioasă, spune că "modelul uman Eugeniu Coşeriu" nu avea numai lumini, ci şi unele umbre. Dar cine, mai ales dintre oamenii "mari", nu le are? Coşeriu şi le putea permite. Ele nu justifică un anumit abandon din partea unora dintre cei pe care-i crezuse apropiaţi, abandon care i-a întristat ultimii ani ai vieţii. Model intelectual? Asta fără doar şi poate. Coşeriu se numără, incontestabil, printre puţinii care "au văzut idei". Înzestrării naturale, pentru care nu avem nici merit, nici vină, el a dovedit din nou că, pentru a realiza ceva, trebuie să i se adauge munca şi pasiunea. Coşeriu a avut şi noroc, chiar dacă meritat. Comunitatea ştiinţifică de azi din ţările noastre, care are mai puţin noroc, trebuie să-i suplinească lipsa prin muncă, pasiune şi speranţă.

3. Cred că în ţările noastre, şi nu numai, opera lui Coşeriu a fost receptată cu excese şi din partea admiratorilor, şi din partea detractorilor. Desigur, lumea înaintează ... , iar modelele aduc cu ele şi uitarea. Însă modelele vin şi trec. Cred într-o anumită posteritate a operei lui Coşeriu, pentru că ea e mai presus de mode şi are o latură solidă, "clasică".

4. Faptul că Basarabia "a dat lumii", întâmplător, prin naştere, pe acest mare savant – care este, însă, produsul universităţilor lumii în care s-a format şi a lucrat – nu cred că poate fi pus în vreun fel în legătură cu situaţia actuală a ţării, fie şi numai pe planul conştiinţei lingvistice a locuitorilor ei. Deşi am încercat să ajut şi eu în acelaşi sens, nu cred de fapt nici că opinia ştiinţifică, chiar venind din partea unui mare lingvist al tuturor timpurilor şi în acelaşi timp fiu (rătăcitor) al Basarabiei, poate juca un mare rol. Din păcate, "Basarabia" nu mai este astăzi un tot. Nu este deloc un paradox nici faptul că atâtea decenii de îndoctrinare într-un singur sens au lăsat urme greu de şters. Un paradox, "o enigmă şi un miracol" este mai curând faptul că, în ciuda acestei ultime perioade a istoriei sale, Basarabia profundă nu şi-a pierdut identitatea naţională şi limba. Cei care nu ştiu prea bine cum să numească limba pe care o vorbesc nu sunt vinovaţi că sunt neştiutori. În schimb, nu cred că sunt unii şi aceiaşi cei care "nu s-au hotărât" ce limbă vorbesc. De fapt, şi "unii", şi "ceilalţi" ştiu bine foarte ce limbă vorbesc. Dar unii vor s-o numească română, iar alţii "moldovenească", ultimii din cauza unor interese evidente. Iar aceşti ultimii sunt cei care, momentan, deţin puterea de a şi impune, cel puţin oficial, ceea ce vor. Cât timp tot aceştia vor rămâne "decidenţi", lucrurile nu se vor schimba. Iar pentru înlocuirea lor nu este suficientă motivaţia lingvistică.

Valentina Butnaru,

preşedinta Societăţii "Limba noastră cea română", Chişinău          

Eugeniu Coşeriu avea stofă…

 

1. L-am "cunoscut" pe distinsul savant Eugeniu Coşeriu, mai întâi, prin corespondenţă. Îl credeam o legendă, după cum mi se părea o legendă lumea de dincolo de Basarabia. Era anul 1990. Legenda Eugeniu Coşeriu mi-a fost alimentată de amintirile unui alt distins lingvist, tot din Mihăileni, Valentin Mândâcanu. La Mihăileni, Eugeniu Coşeriu l-a avut dascăl pe Roman Mândâcanu. Peste ani Valentin Mândâcanu avea să-şi demonstreze rudenia de spirit cu prof. Coşeriu, oferindu-ne istoricul eseu "Veşmântul firesc al fiinţei noastre".

Mai apoi, l-am "cunoscut" pe Coşeriu prin alt distins savant, inegalabilul profesor ieşean Dumitru Irimia, unul dintre cei cinci membri ai Comisiei instituite de Senatul Universităţii "A.I. Cuza" pentru conferirea titlului Doctor Honoris Causa lingvistului Eugeniu Coşeriu. În aprilie 1992, la Iaşi, se convoacă Colocviul omagial internaţional "Eugeniu Coşeriu – un mare lingvist contemporan". Drept recunoştinţă pentru exponentul său, studentul Universităţii "A.I. Cuza" din perioada 1932-1940, Alma Mater îl recheamă după aproape 50 de ani acasă pentru a-i exprima recunoştinţă şi pentru a-i aprecia opera fundamentală. 

În iulie 1993 profesorul de filologie romanică şi lingvistică generală, titular al Universităţii din Tubingen, Germania, este aşteptat şi acasă, la Chişinău. De astă dată, pentru a i se conferi titlul de cetăţean de onoare al oraşului. Citez mai jos o scrisoare din iulie 1993:

"Primarului oraşului Chişinău, domnului Nicolae Costin.

Societatea "Limba noastră cea română" roagă Primăria oraşului Chişinău să confere titlul Cetăţean de onoare al municipiului domnului Eugeniu Coşeriu, savant de renume mondial, originar din Basarabia, actualmente cetăţean al Germaniei.

Un asemenea gest ar onora nu doar Primăria, ci şi Republica Moldova. Semnează Consiliul Societăţii "Limba noastră cea română"."

Cred că anume atunci l-am cunoscut pe viu pentru prima dată. Ne-am întâlnit la Universitate. Nu ştiu dacă am discutat ceva anume. I-am înmânat Diploma de membru de onoare al Societăţii noastre. A rămas plăcut surprins şi a purtat insigna Societăţii.

Tot atunci m-am ales cu o raritate bibliografică – "Anotimpul ploilor" – povestiri şi glume de Eugeniu Coşeriu. Este o traducere din italiană, editată la Cluj-Napoca, în 1992. Toate povestirile au fost publicate între 1946 şi 1950 în "Corriera Lombardo" şi în "L’Europeo". Limbajul prozei lui Coşeriu este foarte sugestiv, metaforic, ironic, cu foarte mult subtext şi cu trimitere clară la experienţa lui psihologică de român basarabean pribeag.

Abia în 2000 am ţinut în mână prima lucrare Coşeriu editată la Chişinău – "Lecţii de lingvistică generală" (traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga), editura ARC.

Cred că abia în 2000 Coşeriu a revenit cu totul acasă.

2. Pentru mine, "modelul Coşeriu" se asociază cu o gamă de calităţi care i-au definit personalitatea. Era extraordinar de viu: cu un perfect simţ al umorului care te stimula, foarte sociabil, mobil, ager, binevoitor şi agreabil în comportament. Dincolo de aşteptările mele de a vedea un monstru sacru distant, Coşeriu era uluitor de cald şi accesibil pe fundalul "monştrilor sacri" de la Chişinău, inabordabili… Ca să mă refer la modelul savant – programul Coşeriu impresiona: riguros, stabilit pe zile şi ore pentru un an-doi înainte. Nu mai cunoscusem până la el personalităţi cu programări atât de rigide, care cuprindeau geografia universală.

Cine a reuşit, oare, mai bine decât el să ducă idealurile limbii şi culturii române peste tot, făcând naveta între Europa şi America Latină cu splendide cursuri de limbă română şi, mai târziu, cu cele de lingvistică generală, limbă romanică şi limbă spaniolă, susţinute ca profesor asociat şi ca profesor invitat în toate capitalele universitare ale lumii: Milano, Bonn, Frankfurt, Tubingen, Strasbourg, Madrid, Barcelona, Pamplona, Rio de Janeiro, Napoli, Padova, Bologna, Grenoble, Moscova, Tokio.

Modelul Coşeriu întregeşte portretul savantului modern ajuns prin naţional la universal. Altfel zis, de la primele lui preocupări ieşene – "Limbă şi folclor din Basarabia" (1940) – la Coşeriu, fondator al unei şcoli de lingvistică. Între timp a scris şi a publicat zeci de articole în toate limbile de circulaţie universală despre arhitectura limbii, despre influenţele graiurilor româneşti şi ale împrumuturilor, despre straturile lingvistice, despre dialecte şi dialectele romanice din sudul Dunării, despre apropierile şi contrastele dintre  limbile romanice şi cele slavo-germanice.

3. În România opera lui Eugeniu Coşeriu serveşte drept reper pentru lingviştii notorii. La Facultatea de Litere a Universităţii "A.I. Cuza" din Iaşi Coşeriu este pus în acelaşi şir cu Iorgu Iordan şi Gheorghe Ivănescu. Orice eveniment ştiinţific decurge sub semnul acestor mari lingvişti. Nici un tânăr cercetător din România nu-şi permite să-l ignore pe Eugeniu Coşeriu, căutându‑şi identitatea ştiinţifică.

În Basarabia, Coşeriu este accesibil mai degrabă unei elite. Deşi în anumite cercuri se operează frecvent cu numele lui, opera lui Coşeriu nu este cunoscută. Se ştie ceva despre activitatea lui ştiinţifică sau ceva mai mult din biografia savantului, ceea ce nu echivalează cu a-i cunoaşte opera, cu a o citi în limbile originale în care a fost scrisă. Este precoce să vorbim şi despre discipoli ai lui Coşeriu sau despre o scoală Coşeriu la Chişinău.

În sfârşit, Coşeriu este acceptat şi recunoscut doar la nivelul mediilor academice şi universitare. La nivel de stat, Eugeniu Coşeriu nu va fi acceptat atât timp cât nu va fi acceptată limba română şi istoria românilor.

Va trebui să curgă multă apă în jos, spre Dunăre, până Coşeriu va fi recunoscut şi apreciat în Basarabia după merite, iar numele lui va fi rostit cu demnitate de la cele mai înalte tribune.

4. De fapt, la acest paradox mă şi refeream mai sus. Este un paradox ca în Basarabia, care l-a dat lumii pe Coşeriu, să se editeze sub "înalt patronaj" un pseudodicţionar – cel al limbii moldoveneşti. Este o insultă şi la adresa poporului român basarabean, şi la adresa ştiinţei şi a tuturor savanţilor-lingvişti de la noi şi din afară care s-au consacrat limbii române şi adevărului istoric. Este o insultă şi la adresa regretatului savant Eugeniu Coşeriu.

Basarabia a dat lumii tot ce a avut mai bun. Personalităţi notorii care se aleg ca piatra rară dintr-un popor au fost gonite din Basarabia şi obligate să supravieţuiască în lumea mare: Eugeniu Coşeriu, Eugen Holban, Vasile Ţepordei, Nestor Vornicescu, Antonie Plămădeală, toţi martirii basarabeni rămaşi prin Siberii şi refugiaţi după ’40. N-ar fi fost oare societatea noastră mai altfel dacă i-am fi avut aici pe toţi? Dacă ar fi rămas, însă, cu toţii aici, ar fi fost astăzi la fel de reprezentativi pentru Basarabia? Nu se ştie. Poate am fi fost noi, ceilalţi, ceva mai buni şi mai luminaţi, poate nu…

Ceea ce se întâmplă în Basarabia nu depinde numai de noi. Suntem un popor care stă împotriva curentului. Condiţia noastră zilnică este lupta şi rezistenţa. Trebuie să ne spunem crezul în gând clipă de clipă ca să rezistăm, să nu eşuăm. Unii au această stofă, alţii - nu. Când vorbim de stofă, este bine să ne amintim de crezul lui Vasile Stroescu: "Eu ţin la folosul naţiunii, nu la fala mea". Chiar Coşeriu serveşte drept model şi în materie de crez: "Unde sunt trei români, sunt cel puţin două partide. În ce mă priveşte, am spus întotdeauna că rămân ceea ce sunt, adică român şi chiar român basarabean, chiar dacă mă integrez cu totul în cultura italiană sau germană".

Statutul ingrat al opiniei ştiinţifice din Basarabia îşi are rădăcinile în suma şi calitatea tuturor personalităţilor ştiinţifice din Basarabia. Din sumă şi calitate nu rezultă neapărat stofa la care mă refeream mai sus.

Andrei Crijanovschi,

lingvist, Chişinău

1. Consider că am avut un privilegiu făcut de soartă de a mă afla, evident un timp foarte scurt, în preajma celui care a fost şi va rămâne pentru totdeauna Profesorul Eugeniu Coşeriu. Înainte, însă, de a povesti despre împrejurările în care l-am cunoscut pe distinsul savant şi despre un episod al relaţiei mele cu Maestrul, voi face o mică digresiune.

Am avut un mare noroc în viaţă - astfel a dispus Providenţa - când, în tinereţea mea, am ales ca specialitate limba, literatura şi cultura spaniolă, pe care le-am studiat şi apoi profesat mulţi ani în diferite universităţi. Mă consider un om fericit, pentru că în această fascinantă limbă romanică - soră cu limba română - preţ de jumătate de secol a gândit şi şi-a scris operele fără egal Profesorul Coşeriu, al cărui nume l-am purtat în subconştientul meu, binecuvântându-i creaţia. Aceasta îmi servea mereu în modesta mea activitate drept imbold, mă făcea să fiu perseverent în acţiunile mele şi intransigent faţă de oribila situaţie în care ne aflam.

Pentru prima dată auzisem numele savantului basarabean în anii de studenţie (1962-1967), de la extraordinarul meu profesor dr. Nicanor Rusu, fost coleg cu Eugeniu Coşeriu în timpul studiilor în Italia, care ne-a povestit, fireşte, în şoaptă, multe lucruri despre acel care "a avut minte şi noroc să nu se întoarcă în Basarabia". Mi se umplea sufletul de admiraţie şi bucurie pentru acest om, care "a ştiut să-şi croiască drum în toată libertatea".

Prima vizită, după mai bine de 50 de ani, a Profesorului E. Coşeriu la Chişinău, imediat după proclamarea independenţei, a fost pentru mine o fericită şi inopinată ocazie de a mă întâlni cu celebrul lingvist, cu Omul-legendă, compatriotul nostru. La întoarcerea D-sale în Germania via Moscova, în ziua de 3 sau 4 septembrie 1991, l-am întâmpinat, în calitatea mea de şef de Protocol al Ambasadei RM la Moscova, pe aeroportul Vnukovo, pentru a-l însoţi până la aeroportul Şeremetievo. Întâlnirea a fost deosebit de emoţionantă pentru mine şi interesantă, cred, pentru Dl Profesor, plăcut surprins de cunoştinţele mele din domeniul hispanisticii. Am avut o conversaţie de cel puţin 4 ore, pe teme foarte variate: de la lingvistică la politică. Am putut constata că Dl Profesor este un interlocutor foarte agreabil şi extraordinar de informat asupra chestiunilor politice. La sugestia mea ca valoroasa sa operă să fie tradusă în limba română şi pusă în circulaţie în Basarabia şi România, Dl Coşeriu mi-a răspuns prompt: "Consider că cei mai indicaţi să traducă din lucrările mele sunteţi dvs. şi colegii dvs. hispanişti şi lingvişti-românişti din Chişinău". Am simţit că ne-am asuma o prea mare răspundere, în acest caz, spunând: "Ar fi păcat să vă alterăm opera, nefiind pe potrivă nivelul nostru de cunoaştere a limbii române". Răspunsul meu sceptic nu a fost acceptat de Dl Profesor.

Când în anul 1992 Institutul de Lingvistică a programat editarea, în limba română, a primului volum de scrieri ale ilustrului nostru compatriot (este vorba despre cartea "Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii", 1994), dl acad. Silviu Berejan mi-a solicitat colaborarea. Am acceptat-o cu ezitare, nu înainte de a-i reda dlui Berejan discuţia avută la Moscova cu E. Coşeriu, referitoare la problema traducerii lucrărilor sale în limba română, şi, în special, reticenţa mea în această privinţă.

Am avut onoarea, deci, să traduc pentru acest volum "La geografнa linguнstica", un important studiu din prima perioadă a creaţiei coşeriene. L-am reîntâlnit pe Dl Profesor după doi ani, când mi-a mulţumit pentru traducerea studiului, spunându-mi că neîncrederea mea exprimată la Moscova s-a dovedit a fi neîntemeiată. Totodată, m-a încurajat pentru alte traduceri.

2. Prin originalitatea, autenticitatea şi perenitatea operei sale, prin valoarea ei universală, Eugeniu Coşeriu a devansat ştiinţa lingvistică mondială. L-am putea numi, deci, "omul care a venit din viitor", atribuindu-i - fără exagerare - titlul de "supramodel Coşeriu." Umanist al secolului al XX-lea, savant de prestigiu mondial, întemeietorul lingvisticii ca ştiinţă a culturii, Eugeniu Coşeriu a studiat, cercetat şi dezvoltat în mod creator conceptele lingvistice de bază, ca: sistem, normă, vorbire, sincronie, diacronie, tipologie, semnificaţie etc. Pentru a-l caracteriza pe Magistrul şi sistemul său de cercetare, îl cităm pe exegetul operei coşeriene Nicolae Saramandu: "Beneficiind de o formaţie enciclopedică puţin obişnuită (lingvistică, filosofie, logică, estetică, literatură etc.), Coşeriu a fundamentat un sistem coerent de concepte, pe care l-a îmbogăţit şi nuanţat continuu, din dorinţa constantă de a-l face cât mai adecvat obiectului de studiu -  limba, ca fenomen al culturii -, adică, în exprimarea autorului, "de a spune lucrurile cum sunt". Iată cum explica Profesorul însuşi acest principiu, adoptat de el în activitatea sa de cercetător de o viaţă, principiu preluat de la Platon: "Există o activitate, în care subiectul nu se prezintă pe sine, ci, dimpotrivă, prezintă numai obiectul. Asta este activitatea ştiinţifică. Ea prezintă obiectul în obiectivitatea sa - asta înseamnă a spune lucrurile cum sunt - şi încearcă  să elimine orice este subiectiv".

3. După cum este ştiut, întreaga sa operă ştiinţifică a fost scrisă în spaniolă, germană, franceză şi italiană, deci este cunoscută şi apreciată mai bine în străinătate, decât acasă - în România şi Republica Moldova. Operele din prima perioadă a creaţiei coşeriene, de la Montevideo (1951-1962), au fost scrise în limba spaniolă şi editate la Madrid: "Sistema, norma y habla", "Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje", "La geografнa linguнstica", "Logicismo y antilogicismo en la gramбtica", "Determinaciуn y entorno", "Sincronнa, diacronнa e historia" şi "Teorнa del lenguaje y linguнstica general".  O dată cu stabilirea Profesorului, în 1963, în Germania, la Universitatea Tubingen, urmează o altă perioadă a creaţiei sale, cu o serie de lucrări importante, scrise, în principal, în limba germană. Este vorba despre două volume de reconstrucţie a istoriei gândirii lingvistice europene ("Die Geschichte der Sprachphilisophie von der Antike bis zur Gegenwart. Eine Ьbersicht" T. I: Von der Antike bis Leibniz. Tubingen, 1969: T. II: Von Leibniz bis Rousseau. 1972.), şi alte două cărţi consacrate "posibilităţii şi limitelor" unei abordări generative în lingvistică ("Einfuhrung in die transformationellen Grammatik". - Tubingen, 1970, şi "Leistung und Grenzen der transformationellen Grammatik". Tubingen, 1975), care, laolaltă, întregesc Programul Lingvisticii Integrale, elaborat de marele savant în primul deceniu al şederii sale la Tubingen. E de menţionat, de asemenea, trei volume din ultimul deceniu al secolului ce s-a scurs, care reprezintă o abordare aristotelică a logosului semantic până la filosofia hegeliană a limbajului ("Die deutsche Sprachphilisophie von Herder bis Humboldt". T. I-II, Tubingen, 1993; "Wilhelm von Humboldt. Die deutsche Sprachphilisophie von Herder bis Humboldt". T. III, 1994; şi "Die Sprachwissenschaft in 20. Jahrhundert.  Theorien und Methoden". Tubingen, 1995).

Opera de bază a lui E. Coşeriu a fost tradusă în peste 40 de limbi din lume: în engleză, germană, italiană, portugheză, rusă, în alte limbi slave, în japoneză, coreeană, finlandeză etc.

După 1990, au fost traduse şi în limba română peste 10 volume, până la acea dată în română au fost cunoscute doar câteva studii de proporţii mici.

Este de datoria noastră ca monumentala operă lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu să devină un bun al poporului din care a făcut parte. Traducerea integrală şi punerea ei în circulaţie largă trebuie să constituie o urgenţă şi un deziderat de interes naţional. Acesta va fi cel mai frumos omagiu al nostru adus memoriei luminoase a celui care a fost Eugeniu Coşeriu.

În acest scop propunem crearea unui "Fond Eugeniu Coşeriu" pentru traducerea şi editarea întregii opere coşeriene, care se estimează la aproximativ 50 de volume şi câteva sute de studii şi articole, recenzii, prelegeri şi comunicări la diferite forumuri ştiinţifice internaţionale, manuscrise inedite, interviuri etc. Aceasta necesită o uriaşă muncă conjugată a unui colectiv de cercetători competenţi conduşi de un program judicios şi riguros întocmit.

Consider că anume tineretul de azi şi de mâine are nevoie de această operă pentru a se racorda cu demnitate la noua civilizaţie a vechiului continent european. În acest context îmi permit să citez înţeleptele cuvinte ale Profesorului, adresate tinerilor basarabeni: "În eul fiecăruia dintre noi stă ascunsă marea, nesecata putere a demnităţii, a obţinerii acesteia prin carte, prin continuă intelectualizare a fiinţei noastre".

Putere a demnităţii... Mai mult: nesecata putere a demnităţii! Şi iată cheia: Demnitatea se obţine prin carte. Avem o fericită ocazie de a demonstra că suntem în adevăr demni de numele şi opera eminentului savant, fiu al meleagului nostru, care, "prin continuă intelectualizare a fiinţei sale", a atins cele mai înalte piscuri ale ştiinţei mondiale.

Deci, să aducem şi să edităm în limba română - pe care a apărat-o şi la care a ţinut atât de mult - pentru noi şi pentru generaţiile viitoare, inestimabila sa moştenire gravată în cărţi, aceste veşnice izvoare de cunoştinţe şi demnitate.

4. Într-adevăr, paradoxul stă la suprafaţă: Basarabia, care a dat lumii pe cel mai mare lingvist al epocii, se zbate - de mai bine de zece ani, scăpată din chingile imperialismului - într-o criză identitară, care pare că nu are sfârşit. Situaţia, fireşte, are explicaţie. De-a lungul timpurilor şi până astăzi ne extenuează într-un continuu război de uzură "teroarea istoriei". Tragicele evenimente pentru destinul nostru - actele arbitrare din 1812, 1940 şi 1944 - n-au putut să rămână fără urmări grave, cele pe care le avem azi. Cât priveşte identitatea lingvistică aruncată în cumpănă, o explicaţie argumentată o găsim la Eugeniu Coşeriu: "Cazul limbii române  ădin Basarabiaî e mult mai grav decât al celorlalte limbi din ţările foste sovietice (ţările ocupate de sovietici). Aceasta pentru că acolo s-a afirmat numai doctrina absurdă a "bilingvismului armonios", pe când în R. Moldova s-a făcut şi altceva: s-a pretins că această limbă nu e aceeaşi limbă cu limba română, şi deci nici cultura nu este aceeaşi cu cultura românească... S-a creat, aşadar, o fantomă în lingvistică: s-a pretins că e o altă limbă şi o altă cultură, iar această cultură începe cu regimul sovietic. Aceasta s-a întâmplat ăîn Basarabiaî, unde s-a pretins să se construiască o limbă locală, alta decât româna... Această fază a imperialismului lingvistic a fost faza cea mai gravă". Acum ştim foarte bine ce fel de limbă locală s-a construit şi cât ne costă despărţirea de ea.

Din nefericire, opinia ştiinţifică a celei mai înalte autorităţi lingvistice, cum este aceea a marelui nostru compatriot, nu s-a luat în seamă şi nici nu se va lua atâta timp cât destinul nostru va fi în mâinile unui regim-succesor ideologic al stalinismului.

 

Ana Bantoş,

scriitoare, redactor-şef adjunct, revista Limba Română, Chişinău

1-4. Pentru mine, ca şi pentru majoritatea basarabenilor, Eugeniu Coşeriu înseamnă, în primul rând, omul din partea locului care a răzbit în lume în pofida condiţiilor nefaste ale istoriei. Însuşi savantul înţelegea astfel lucrurile şi anume aşa îşi explica atitudinea idolatrizantă a compatrioţilor faţă de el: "Înţeleg că sunt considerat ca un fel de simbol de către cei care nu s-au putut afirma din cauza vitregiilor sorţii".

Înainte de a-i studia opera, l-am cunoscut pe intelectualul şi omul Eugeniu Coşeriu. La prima întâlnire a sa cu scriitorii din Chişinău, în 1991, moderatorul Mihai Cimpoi menţiona că savantul are în casa de la Tubingen o bibliotecă amenajată în 12 camere. Cineva dintre cei prezenţi a spus: "Bine că le are!" şi distinsul invitat, împreună cu sala plină până la refuz, a izbucnit într-un năvalnic hohot de râs. În momentul acela s-a produs regăsirea totală a fraţilor, după un semn capabil să refacă fiinţa românului răvăşită de cele mai dezastruoase calamităţi, despărţirea nedreaptă fiind printre ele. Semnul acesta era umorul spontan, mucalit, blândeţea, bonomia, capacitatea de a ierta, dar nu şi de a uita... Aceste calităţi, desigur, întregesc imaginea Omului Coşeriu. La ele mai trebuie adăugată capacitatea de a persevera fără a-ţi afişa încrâncenarea, de a reuşi fără a te complace în imaginea de învingător, de a fi onest cu propria ta dimensiune ca om de ştiinţă şi de a fi onest cu cei de la care ai pornit. E foarte important să ţinem cont de aceste deziderate, cu atât mai mult cu cât trăim într-un timp când criteriile valorice sunt total şubrezite, şi lucrul acesta poate produce efecte nocive de durată mai ales în cercetare. "A considera faptul în toate legăturile care pot fi determinate" – este unul dintre principiile puse de Eugeniu Coşeriu la baza conceptului său de lingvistică integrală. "Acest principiu trece dincolo de sfera de cercetare. El ajunge în sfera ontologică şi constituie pentru noi îndemnul de a nu înceta să analizăm lucrurile în ceea ce ne priveşte pe noi şi situaţia lingvistică de la noi". Eugeniu Coşeriu înţelegea ca nimeni altul starea limbii române şi a vorbitorilor ei dintre Prut şi Nistru. Tocmai de aceea la una din întâlnirile de la Casa Limbii Române, în momentul când cineva dintre cei prezenţi a încercat să-l elogieze pentru faptul că a învins mai multe greutăţi, el a spus: "Dumneavoastră sunteţi cei care meritaţi toată lauda, pentru că v-aţi păstrat limba pe care o vorbiţi atât de frumos şi la Chişinău, şi la Orhei, în ciuda tuturor piedicilor care vi s-au pus". Prin urmare, vorbirea corectă, literară, grija pentru evoluţia normală a limbii, în condiţiile unei anormalităţi strigătoare la cer era ceea ce aprecia Eugeniu Coşeriu la basarabenii săi ("basarabenii mei", cum obişnuia să ne numească). El ştia că nu e simplu şi nici uşor să supravieţuieşti în situaţia când este distrusă fiinţa spirituală a basarabeanului "sfâşiat" între "românism" şi "moldovenism". Voi evoca în acest context un episod care, cred, poate servi drept lecţie pentru urmaşi. Era în anul 1994. Dezastrul în care ne-am pomenit astăzi începea să se contureze deja. La Iaşi urma să aibă loc Congresul al V-lea al Filologilor Români. Mi s-au încredinţat pentru a aduce la cunoştinţa forului respectiv două documente: Apelul către Parlamentul Republicii Moldova, în care se insista asupra fixării în Constituţia Republicii Moldova a denumirii corecte a limbii noastre - română, şi Memoriul cu privire la sprijinirea apariţiei revistei "Limba Română" din Chişinău. Ştiind că la Congres va participa şi Eugeniu Coşeriu, am făcut tot posibilul ca documentele respective să ajungă la el. După citirea Apelului şi a Memoriului la tribună a ieşit academicianul Ion Coteanu, care a afirmat că participanţii la Congres ştiu ce limbă se vorbeşte în Republica Moldova, dar nu au dreptul să impună Parlamentului unui stat independent numele pe care trebuie să-l dea limbii acestui stat. După acest moment de derută pentru toţi cei prezenţi în Aula "M. Eminescu" a Universităţii "Al. I. Cuza", dar în special pentru basarabeni, la tribună s-a ridicat Eugeniu Coşeriu. Pe un ton cât se poate de calm şi-a expus punctul de vedere, încheindu-şi intervenţia cu următoarele cuvinte ce nu pot fi anulate de istorie: "Într-adevăr, nu avem dreptul; avem datoria. Nu, se înţelege, să-i «impunem» ceva, ci să-i arătăm care este adevărul ştiinţific şi istoric şi să-l avertizăm cu privire la orice uneltire împotriva acestui adevăr, ca nu cumva să facă o greşeală care ar putea avea urmări extrem de grave. Cine, cu bună ştiinţă, nu protestează şi permite să se facă o astfel de greşeală se face şi el vinovat, ba chiar mai vinovat decât cine comite greşeala din neştiinţă. Tocmai dacă respectăm acest Parlament, suntem datori să-l considerăm de bună-credinţă, doritor de a stabili şi a promova adevărul şi doritor de a respecta identitatea etnică şi culturală a poporului băştinaş şi majoritar din republică, cel puţin în măsura în care respectă identitatea etnică şi culturală a populaţiilor minoritare conlocuitoare; şi avem datoria să-l ferim de riscul de a se acoperi de ridicol şi de ocară în faţa istoriei."

Atitudinea omului de ştiinţă Eugeniu Coşeriu faţă de tot ce se urzeşte prin speculaţiile legate de denumirea limbii reiese cu claritate chiar din teoria sa despre lingvistica integrală în care realitatea limbajului este surprinsă în planul universal al vorbirii, în planul idiomatic al limbilor istorice şi în planul individual al discursului. Prin limbaj omul îşi creează o lume care poate fi gândită. Limbajul din perspectiva savantului originar din Mihăilenii Bălţilor, e formă a culturii. Aşa cum Aristotel vedea întreg universul într-o scoică, Eugeniu Coşeriu (căruia îi plăcea să facă trimitere la Aristotel) susţinea că "poţi să vezi omul întreg într-un fonem, poţi să-i studiezi numai limbajul şi să-l înţelegi". În ştiinţă, ca şi în cultură, el punea mai presus de orice onestitatea exprimată prin acordul între "a fi" şi "a trebui". În discursul său din cadrul Colocviului organizat de Universitatea "Alecu Russo" din Bălţi cu prilejul a 80 de ani de la naştere, Eugeniu Coşeriu a accentuat că "dacă nu e ştiinţă ideală, atunci nu mai e ştiinţă. Şi în cultură este la fel. Aş dori ca această idee, a spus savantul, să fie luată ca bază de discipolii mei. Morala cercetătorului este aceasta: «a fi» şi «a trebui»." Discursul de la Bălţi, rostit în faţa unui numeros public alcătuit din lingvişti, literaţi, profesori universitari şi oameni de cultură din Republica Moldova, poate fi considerat drept testament pentru urmaşi. La fel ca şi atitudinea sa faţă de "moldovenism" exprimată la acelaşi for: "Multă lume crede că eu sunt contra. Nu sunt contra moldovenismului, – a subliniat savantul, făcând următoarea precizare: în cadrul moldovenismului sunt bălţean, în cadrul bălţenilor sunt mihăilenean. Există un moldovenism imoral şi există un moldovenism sănătos, care înţelege să afirme cultura moldovenească în cadrul culturii româneşti ca normă". Unul dintre primele eseuri scrise de Eugeniu Coşeriu a fost despre G. Ibrăileanu, mai exact despre spiritul critic pe care acesta îl atribuia, în primul rând, moldovenilor ca o dimensiune a Moldovei. Aici s-au născut George Enescu, Ciprian Porumbescu, Mihai Eminescu etc. Moldovenii au contribuit şi la crearea limbii literare. "Se înţelege, a mai spus Eugeniu Coşeriu la amintitul Colocviu, că atunci când vine vorba de norma limbii literare suntem obligaţi să o respectăm. Însă, trebuie să ţinem cont de un fapt: deşi eu pronunţ «pâne», «câne» şi nu «pâine», «câine», prin aceasta mă integrez culturii româneşti, nu sunt contra ei. Să afirmăm şi valori locale, dar fără a fi împotriva limbii şi culturii româneşti. Iar atunci când cineva îmi spune: «Eşti basarabean şi nu poţi vorbi bine româneşte», eu le răspund: «Îi ghine şi aşă!»".

Abandonând tonul elogios, căruia însuşi Eugeniu Coşeriu i se împotrivea, vom sublinia că e absolut necesar să promovăm opera marelui lingvist în licee, dar mai ales la universităţi, la facultăţile de profil, unde ar trebui organizate seminare şi cursuri speciale consacrate moştenirii coşeriene.

Revenirea sa acasă înseamnă mai mult decât suntem în stare să conştientizăm acum. Vom înţelege cu adevărat ce este Eugeniu Coşeriu pentru noi, românii basarabeni, dar şi pentru ştiinţa mondială, doar atunci când îi vom cunoaşte cu adevărat opera în reala ei dimensiune. Însă lucrul acesta, cu regret, nu se va întâmpla atât de curând, în special la Chişinău. Motivele sunt mai multe şi pentru a le expune ar fi nevoie de un alt chestionar.

Maria Şleahtiţchi,

scriitoare, doctor în filologie, Universitatea "Alecu Russo", Bălţi

"Prin faptul că sînt vă fac să fiţi şi voi"

 

Eugeniu Coşeriu este una din puţinele personalităţi ale Basarabiei care au intrat în universalitate. Ideea pe care o repeta în mai toate interviurile viza relaţia sa cu locul naşterii, o relaţie specială, proprie celor aleşi: "Eu n-am părăsit niciodată Mihăilenii şi nici ei pe mine. Eu îi consider centrul Universului şi m-am ridicat deasupra lor ca să văd lumea". S-a ridicat urcînd coloana unui destin de excepţie. Pentru partea basarabeană a culturii române doar cîteva nume au ajuns să se constituie în piloni de rezistenţă eficientă a întregii culturi româneşti. Aş alege din şirul lor pe Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Constantin Stere şi Eugeniu Coşeriu. Din ei doar Eugeniu Coşeriu a avut şansa şi a reuşit să o valorifice, să o convertească în certitudine, plasîndu-se printre cele mai mari valori ale culturii mondiale. În una din multiplele discuţii pe care le-a purtat cu noi, cei de la revista Semn şi de la Universitatea "Alecu Russo" (în urma acelor discuţii am realizat două interviuri, unul nepublicat, deocamdată), îi mulţumeam, excedaţi poate de emoţie,  pentru faptul că există. Replica pe care a avut-o la auzul acelor cuvinte a fost, cred, memorabilă şi prea puţin, ingrat de puţin, ne-am dat seama de adevărul pe care îl purta. A zis: "Prin faptul că sînt vă fac să fiţi şi voi". Este un adevăr aplicabil nu doar destinului marelui lingvist, ci şi altor personalităţi care au marcat epocile şi care au avut un mare impact asupra unor întregi generaţii de intelectuali.

Îmi vine greu să spun ce înseamnă opera lui Coşeriu pentru mine. Nefiind lingvist - deşi activez în cadrul facultăţii de filologie - nu aş putea să dau aprecieri docte despre concepţia lingvisticii coşeriene. Ceea ce mă preocupă este cît de mult din această filosofie asupra limbii ca sistem şi fenomen social ar putea fi raportat la studiul literaturii ca sistem de semne...

Pentru mine Eugeniu Coşeriu este, înainte de toate, omul care prin opera sa de o viaţă a făcut să fim în lume. Destinul său este cel mai bun manual de pedagogie pentru acei care păşesc cu temeritate spre afirmare. Ceea ce ar mai fi de evocat din discuţiile cu Profesorul (dar atîtea sînt de evocat!) este că, zicea dînsul, trebuie să munceşti din toate puterile pe care ţi le‑a dat natura, să scrii şi să nu mergi niciodată şi nicăieri neinvitat. Să continui să munceşti, avînd convingerea că vei fi chemat. Să aştepţi, muncind, să fii invitat.

Întîlnirea mea cu profesorul Coşeriu s-a întîmplat în 1995, la Suceava, la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, colocviu de semiotică inaugurat de Eugeniu Coşeriu şi Mihail Iordache, decanul de la Literele de la Suceava, un alt nume scump inimilor noastre, ale celor de la Bălţi. Eram la acea ediţie a colocviului împreună cu profesorul Gheorghe Popa. E cunoscut nivelul foarte înalt ştiinţific al acelor şedinţe la care lua parte şi fondatorul. Era prima noastră participare la o întrunire ştiinţifică de atare nivel şi, fireşte, eram frustraţi. Din momentul cînd a aflat că sîntem de la Bălţi, Eugeniu Coşeriu ne-a copleşit şi, aş spune, ne-a protejat cumva cu atenţia lui. O meritam doar prin simpla întîmplare de a fi fost de la Bălţi. Ne-a prezentat, ne-a arătat lumii. I-am dat atunci unul din primele numere ale Semnului, primul, probabil, cu o ţinută grafică şi poligrafică demnă de toate criticile. Arăta însă revista la toată lumea şi se mîndrea că la Bălţi, unde îşi făcuse studiile liceale şi unde debutase ca scriitor, au mai apărut nişte oameni ai scrisului.

Apoi Eugeniu Coşeriu a sosit la Bălţi pentru a primi titlul Doctor Honoris Causa al universităţii "Alecu Russo" (este primul Doctor Honoris Cauza al universităţii noastre). Eram pe atunci trei universitari tineri (cu Gheorghe Popa şi Nicolae Leahu) care, ca o formă a rebeliunii noastre faţă de atîtea lucruri pe care nu le acceptam, am ales să facem o revistă de literatură. Atenţia pe care ne-a acordat-o şi cu acel prilej Eugeniu Coşeriu ne-a plasat printre cei mai importanţi oameni ai universităţii. E adevărat, era doar părerea sa. Atunci, într-o seară care a durat mult, pînă s-a făcut noapte adîncă, ne-a acordat primul interviu, cu indicaţii pentru învăţăcei: vedeţi, asta nu daţi în revistă..., vedeţi, asta aşa se scrie... Erau detalii, discuţii, divagaţii, pe care le-am păstrat, chiar dacă nu au încăput în interviu... Cea de-a treia întîlnire cu Eugeniu Coşeriu a fost cînd l-am avut ca invitat al nostru. În 2000-2001 am purtat cele mai îndelungate discuţii în vederea organizării la Bălţi a Colocviului Internaţional "Un lingvist pentru secolul XXI", consacrat celor 80 de ani de la naşterea lui Eugeniu Coşeriu. Ne-a spus ce să facem, cum să facem, lăsîndu-ne totodată întreaga libertate de a decide. Am lucrat atunci în echipă cu cei doi colegi invocaţi mai sus, alăturîndu-ni-se şi Eugenia Bojoga de la Cluj. Colocviul a fost un mare eveniment pentru noi şi ultimul de asemenea anvergură pentru profesorul Eugeniu Coşeriu (presimţea oare că e o întîlnire de rămas bun?)

Am lucrat într-o emoţie continuă, fiindcă veneau la Bălţi profesorul Coşeriu şi o serie de mari lingvişti, inclusiv profesorul Mircea Borcilă cu aproape toată şcoala coşeriană de la Cluj. Am vrut să se simtă bine acasă la el, dar am mai şi gafat pe alocuri... Astfel, în prima zi, după şedinţa în plen, mergeam cu toţii spre restaurantul unde urma să luăm masa. Preocupaţi de problemele organizării – le are oricine şi oriunde - într-un moment, în drum spre restaurant, ne-am dat seama că nu este cu noi Profesorul. S-a întors, fiind cel mai tînăr şi, respectiv, mai iute de picior, Nicolae Leahu. L-a găsit în curtea universităţii, uşor pierdut, obrăzîndu-ne: "M-aţi lăsat şi voi ca bucureştenii...". Cred că destinul a fost bun cu noi şi ne-a lăsat acest dar de comunicare cu omul purtător de geniu, dar şi de o mare putere de muncă, de o consecvenţă şi asiduitate cum mai rar se întîlnesc. Îmi pare (mai degrabă aş vrea să cred) că ne considera nişte tineri care intram probabil în cercul rudelor de acasă. Altfel cum s-ar putea explica interesul şi dorinţa de a ne vorbi, sau cum se poate explica faptul că a ţinut să mergem la "Suta de Movile" din preajma Glodenilor (unde este un relief unic în tot continentul european – în vîrful movilelor creşte stuf, o plantă de apă). Era locul despre care scrisese în una din nuvelele sale, dar pe care nu-l văzuse niciodată. Am mers atunci într-o excursie cu totul şi cu totul inedită, eram ca într-un muzeu cu exponate vii: satul natal al lui Coşeriu, Mihăilenii; şcoala care îi poartă numele; casa nepotului atît de spaţioasă, încît au încăput cei vreo 60 de oaspeţi. Înainte de aceasta însă e de evocat întîlnirea delegaţiei la marginea satului, cu un colac mare, cu un prosop frumos... Eram atît de înfometaţi încît, fără a ne da seama, asemenea unor barbari - o bucăţică unul, o bucăţică altul - am mîncat aproape tot colacul acela frumos şi extraordinar de gustos – pîinea lui de-acasă, care întîmpina pe fiul său rătăcitor. Acum, cînd folosim tot mai multe verbe la trecut în naraţiunile noastre despre Profesorul Coşeriu, mă întreb ce conotaţie să dăm gestului de a fi cuminecat din pîinea lui de acasă... şi sîntem noi capabili oare să citim sensurile adevărate ale atîtor lucruri care ni se întîmplă?...

Spuneam că ne trata ca pe ai săi. L-am rugat la ultima noastră întîlnire să ne aducă fotografii din albumul personal pentru a ilustra interviul cu el. Îmi dicta aproape pe litere (erau multe denumiri în portugheză) denumirile locurilor prinse în acele instantanee şi mă persifla uşor că nu cunosc portugheza şi că ar fi cazul să o învăţ... Se privea în acele poze ca în oglinda timpului. Asupra uneia a insistat, era pe la 39-40 de ani, la Montevideo. M-a întrebat: "Aşa-i că eram frumos atunci?..." Întrebarea m-a zăpăcit puţin. Am trăit un sentiment confuz. Mi-a părut un adevărat tupeu din partea-mi să apreciez pe acel care mă privea din poză, chiar dacă eram cam de-o vîrstă, cu atît mai mult cu cît eram priviţi de copia sa la 80 de ani... Am rostit un "da..." zgribulit şi evaziv... Ar mai fi de evocat şi un dans cu Profesorul în seara de rămas bun. Las lucrul acesta pentru altă dată, precum las pentru alte timpuri evocarea momentului în care am pozat în pălăria de paie (îi dăruise cineva o pălărie) a Profesorului Coşeriu...

Peste un an, în 2002, am rostit cuvinte îndoliate la trecerea Profesorului în lumea de dincolo. Era ora 11 şi era pentru prima dată cînd ne adunam împreună, studenţi şi profesori, pentru a însoţi cu spiritul, peste depărtările spaţiale, întoarcerea ţărînii de la Mihăileni în pămîntul de la Tubingen.  

Eugeniu Coşeriu este filologul total. Este modelul pe care dacă nu l-am fi avut ar fi trebuit să-l inventăm. A rămas în memoria noastră felul de a asculta şi de a polemiza al Profesorului. La sesiunile şi întrunirile ştiinţifice asculta pe fiecare, mergea din secţiune în secţiune şi discuta cu referentul de la egal la egal, ştia să facă observaţiile de o manieră anume, fără a-l umili pe celălalt, fără a-i omorî interesul faţă de studiul filologic, chiar dacă persoana abia făcea primii paşi în domeniu. Am observat lucrul acesta şi la Suceava, şi la Bălţi. Însăşi prestanţa profesorului era o lecţie de comportament în sfera ştiinţei. Ar fi nedrept să se creadă însă că Eugeniu Coşeriu accepta pe toţi şi pe oricine. Era o fire tranşantă, zguduitor de tranşantă. Spunea lucrurilor pe nume, fără menajamente. Trebuie să fii Eugeniu Coşeriu ca să-ţi iei acest drept şi această manieră de a fi. Îi putem regăsi stilul inclusiv în interviurile acordate (a se vedea cum îl definea pe Bahtin, spre exemplu).

 Astăzi ne lipseşte atît de mult, fără el, cu toată sărăcia noastră materială, sîntem şi mai săraci. Cel mai trist lucru este că nu ne adunăm, tinerii şi mai puţin tinerii savanţi şi cercetători, într-o şcoală coşeriană, că nu avem o instituţie de înaltă cultură care i-ar purta numele... Mă miră că nu avem o asemenea şcoală la Academia de Ştiinţe. Aş vrea să greşesc, poate nu sînt suficient de informată, dar, pentru a trece în "planul vorbirii", te-ai mira... să greşesc. De altfel, am inaugurat la Bălţi, în 2001, laboratorul de studii filologice "Eugeniu Coşeriu", în dorinţa de a studia, populariza opera lui Coşeriu şi de a o continua, dacă se va îndura Dumnezeu să ne facă capabili de această muncă. Deocamdată Dumnezeu nu se îndură. Aş vrea să cred că în universităţile noastre cel puţin cursul de lingvistică generală este axat pe teoria lui Coşeriu.

Ce putem pune astăzi, la un an de la trecerea sa în nefiinţă, alături de opera lui Coşeriu? Nimic mai bun decît dicţionarul lui Stati?...  Cît de diferiţi sînt totuşi basarabenii... E un truism, fireşte, afirmaţia (adevărată) că nu sîntem demni de înaintaşii noştri. Sîntem o generaţie epigonică. Noi, românii, în general, şi basarabenii, în special, nu ştim să ne punem în lumină benefică, să ne preţuim valorile. Coşeriu ne-a oferit şansa unică să răzbatem în sferele superioare ale ştiinţei. El ne gira şi ne girează în continuare dreptul de a ne include în polemici docte, în numele adevărului ştiinţific şi al afirmării noastre. Noi însă mocnim în rutina şi provincialismul nostru, îmi vine să cred, ancestral, dar "modelul Coşeriu" mă contrazice.

După explicaţiile definitive pe care le-a adus lingvistul Eugeniu Coşeriu, problema identităţii limbii noastre nu este una ştiinţifică. Este un subiect ce ţine de tipica vanitate provincială, un subiect atît de politizat, de la un partid de guvernămînt la altul, încît situaţia noastră devine absurdă şi tragică. Pierdem enorm de mult timp, vorbind, mai bine de zece ani, despre unul şi acelaşi lucru şi tot de atîta timp o luăm de la capăt. Fireşte, discuţiile cu privire la limba română în Basarabia devin banale şi plictisesc toată lumea bună, dar nu putem nicidecum încetini ritmul şi scădea intensitatea afirmării acestui adevăr incontestabil, fiindcă un răgaz în această problemă poate veni după decenii de insistenţă şi consecvenţă, în urma schimbării mentalităţii şi a generaţiilor. Ştim prea bine că ignorarea sau contestarea identităţii româneşti a limbii noastre face parte din scenariile oculte ale deznaţionalizării. E o piesă importantă în cel de-al treilea val al politicii imperiale pe care o manifestă vecinii de la răsărit. Cunoaştem cu toţii acest lucru. Nu cred că este vreun intelectual care ar pune la îndoială originea şi denumirea corectă a limbii noastre. În caz contrar, ar trebui să recunoaştem că sîntem foarte primitivi în gîndire, foarte cramponaţi de trecutul comunist, că trăim nu cu ziua de azi şi de mîine, dar cu ziua de ieri. Guvernanţii noştri fac alte mituri, alte istorii şi preistorii ale acestei bucăţi de pămînt, fiindcă ei pot lesne guverna o mulţime care se lasă cu uşurinţă manipulată. Iată cum arată astăzi Basarabia, un tărîm al paradoxurilor care naşte oameni, dar şi "fabrică" destui... homunculi.

Aurel Codoban,

profesor, doctor, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj

1. Omul Eugeniu Coşeriu, aşa cum l-am întîlnit în 1988 în cadrul primei mele burse DAAD, a însemnat mult pentru mine. Avea o statură academică impresionantă, era înconjurat de tineri discipoli remarcabili, era omagiat în volume festive (între semnatari: Umberto Eco, Cesare Segre ş.a.), avea un trecut uşor aventuros şi romantic şi îndeosebi avea un stil de adevărată aristocraţie universitară. În ceea ce priveşte opera lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu am considerat-o atunci una din căile fertile de a depăşi structuralismul păstrând cuceririle teoretice esenţiale ale teoriei lingvistice. Îndeosebi raportul asimetric dintre semnificare şi desemnare precum şi prezenţa unui subiect al actelor de limbaj care nu mai are tăria pe care i-o conferise, filozofia germană face din teoria lingvistică coşeriană una din direcţiile interesante pentru postmodernism sau modernitatea târzie. După răsturnarea de regim din România am pledat împreună cu colegul şi prietenul meu, Mircea Borcilă, pentru acordarea titlului de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii "Babeş-Bolyai" distinsului lingvist şi filosof al limbii de origine română. L-am întâlnit apoi cu ocazia fericitului eveniment de decernare a titlului precum şi în alte dăţi când a trecut prin Cluj. Am avut astfel ocazia nu numai să reînnod discuţii mai vechi dar şi să îl prezint studenţilor de la filozofie între care şi-a găsit de asemenea mulţi admiratori.

 2. Una din cele mai remarcabile  calităţi ale intelectualului Coşeriu era capacitatea de a gândi cu claritate clasică, carteziană, complexitatea problemelor modernităţii târzii. Profesional era un constructor, un edificator de instituţii. Uman avea o generozitate remarcabilă faţă de cei tineri şi înzestraţi, atât intelectual cât şi caracterial. Avea o afecţiune specială şi exigentă pentru tinerii care veneau din România sau Basarabia…

3. Desigur, opera lui Eugeniu Coşeriu a fost larg receptată în România încă înainte de răsturnarea vechiului regim. Din păcate şi în general cu puţine excepţii, între care notabile sunt eforturile remarcabilului lingvist şi om de spirit care este domnul Mircea Borcilă, s-a rămas încă la suprafaţă. Cred că situaţia este similară, dacă nu totuşi mai rea, în Basarabia. Opera lui Eugeniu Coşeriu pare să fie încă destinată receptării ulterioare.

4. Nu este un paradox ci este efectul ideologic al unei anumite structurări a forţelor politice din Basarabia. Aceasta este, de regulă, ideologia: o imagine a lumii deformată de interese politice de grup, de clasă sau de etnie. Identitatea naţională ca şi definirea limbii oficiale este adesea pentru ţările mici o problemă de echilibru a forţelor politice interne, care, desigur, reflectă dispoziţia externă a forţelor politice internaţionale. Adevărul nu poate fi impus decît prin forţa sacrificiului; formulat numai teoretic el riscă să rămână doar un pericol potenţial pentru ideologia oficială.

Serafim Saka,

scriitor, Chişinău

Recăderea în primitivism

 

1-4. Ştiam, cum să nu ştim - de la colegul Valentin Mândâcanu, dar şi de la "Europa Liberă" - că undeva, la capătul latinităţii, în îndepărtatul Uruguay, mai apoi ceva mai pe aproape, în Germania nenumăratelor dialecte, dar numai a unei singure limbi, germana, trăia, lucra şi nu-şi uita locul de naştere marele lingvist basarabean Eugeniu Coşeriu.

Mare lingvist şi basarabean mi se părea un nonsens. De parcă aş fi zis muntele din vale sau apele Saharei, atât de nefiresc, de contradictoriu - dar şi surprinzător de (dialectic) în acelaşi timp - sunau, puse alături, aceste două noţiuni: mare lingvist şi basarabean.

Dacă nu l-am fi dat lumii pe Eugeniu Coşeriu, acest mare lingvist al secolului, Basarabia totuna intra în istorie. Ca singurul loc în univers în care nici la sfârşit de mileniu şi poate şi de viaţă pe pământ nu se vrea să se ştie ce limbă se vorbeşte.

În timp ce lumea îi tipărea cărţile, îi însuşea teoriile şi-i onora numele cu titluri şi distincţii din cele mai înalte, Basarabia, din sânul căreia marele savant îşi luase cândva sevele, inclusiv lingvistice, era ţinută în gulagul  lingvistic al lui  I.D. Ceban, cultivând o realitate peltică care - în plin proces de democratizare şi renesans cultural - dă lumii un absurd al absurdului, dicţionarul moldovenesc-românesc al lui V. Stati

După ce o jumătate de secol am fondat instituţii academice şi am elaborat teorii ştiinţifice care să ne îndepărteze şi să ne ţină la dimensiuni cosmice de ceea ce suntem, mai e oare cazul să ne întrebăm încă şi încă o dată - ce s-a întâmplat cu noi că  suntem din nou somaţi să ne lăsăm căzuţi pe scara evoluţiei umane?

"Adevărul trebuie afirmat şi apărat chiar cu riscul închisorii sau cu riscul vieţii", ne învăţa în ultima sa venire la baştină marele savant, presimţind parcă recăderea în primitivism care ne ameninţă azi din nou.

După ce o jumătate de secol face ocolul lumii, muntele ajunge în vale, acasă, în Basarabia lui dragă, pe care a avut-o pe limbă peste tot pe unde l-a purtat destinul şi despre care nu se sătura să ne spună cât de mult i-a dus dorul.

La prima lui venire în Basarabia l-am cunoscut, auzit şi admirat într-un cadru mai restrâns, chiar foarte restrâns - cu Mândâcanu, Vieru, Cimpoi - într-o noapte mai mult albă la casa de creaţie, încă funcţională, a Uniunii Scriitorilor, apoi încă o bună bucată de zi în coliba harbuzăriei din preajmă care-i refăcea peisajul îndepărtatei copilării de la Mihăileni.

Uimitor, dar spre deosebire de noi ceilalţi, copleşiţi de Paris-urile prin care începuserăm să galopăm odată cu prăbuşirea comunismului, savantul universal Coşeriu era mereu cu Mihăilenii şi Bălţii pe limbă.

În ziua  de Sfintele Paşti, 1992, când locuiam vremelnic la Iaşi, am avut plăcerea să-l avem, însoţit de nepoata Eugenia Bojoga, o bună bucată de zi în sânul familiei noastre la mielul pascal. Iaşul marilor iubiri îl invitase să-l declare cetăţean de onoare, să şi-l reapropie după o jumătate de secol de înstrăinare.

"Am făcut tot posibilul să accept şi să corespund idealurilor ţărilor în care m-am aflat. Îi înţeleg pe italieni ca italieni, îi înţeleg pe uruguayeni ca uruguayeni, apoi când am fost chemat din Uruguay de către germani la Universitatea din Tubingen, am încercat să corespund necesităţilor şi tradiţiilor naţiunii germane".

A înţeles lumea şi s-a dăruit lumii, încât este cel mai îndreptăţit basarabean să ceară acestei lumi rătăcite să ne lase măcar câteva picături din sângele cu care am hrănit popoare, ca să ne putem înfăţişa cu ele, ca noi înşine la judecata de apoi.

Eugeniu Coşeriu rămâne marele bărbat al neamului, amintirea căruia emană pace - inclusiv lingvistică - în jur.

Margareta Curtescu,

scriitoare, profesor, Universitatea "Alecu Russo", Bălţi

1. Opera şi personalitatea regretatului lingvist Eugeniu Coşeriu, notorietate mondială, mi-au devenit cunoscute abia după 1990, când, după ce filologii din lumea întreagă le-au apreciat, au fost recunoscute şi la baştină. La facultate, în cadrul cursului de lingvistică, am studiat doar conceptul saussurian langue-parole. Abia mai târziu, am aflat, nu fără un sentiment de mândrie, că savantul de origine basarabeană a modificat substanţial această dihotomie. Teoria lingvistului Eugeniu Coşeriu, care în fosta U.R.S.S. trecea drept idealistă, avansa ideea de normă în limbă şi formula, astfel, o triplă relaţie: sistem– normă - vorbire. M-am întrebat, cum e şi firesc: din vina cui generaţii de studenţi au fost privaţi de ideile coşeriene într-un timp când ele circulau în mediile universitare din toată lumea? Cine supraveghea, din umbră, conţinutul acestei discipline, atât de importante la formarea conştiinţei filologice? În mai 2000, la Universitatea de Stat din Bălţi, şi-a ţinut lucrările Colocviul Internaţional "Filologia secolului XXI", organizat cu prilejul a 80 de ani din ziua naşterii Profesorului Eugeniu Coşeriu. Marea revelaţie a acestui eveniment a fost însăşi prezenţa omagiatului. I-am audiat mărturisirile fostului elev al liceului "Ion Creangă" din Bălţi, care, în anul 1940, după ce studiase timp de un an la Universitatea din Iaşi, pleca în Italia, ca, mai apoi, să escaladeze piscurile ştiinţei moderne. În preajma omului şi savantului Eugeniu Coşeriu am avut senzaţia că mă aflu lângă un colos. I-am remarcat atunci un sentiment de totală împlinire şi de satisfacţie: revenise a doua oară, după un îndelungat exil, pe meleagurile natale şi, ceea ce era mai important, omagierea Domniei sale avea loc tocmai în localitatea unde a absolvit liceul. Bonom, deschis spre comunicare, octogenarul Eugeniu Coşeriu avea însă imprimat pe chip un aer regal.

2. Viaţa şi opera marelui savant sunt exemplare pentru comunitatea ştiinţifică de azi. Un "model Coşeriu" ar include: erudiţie, perseverenţă, toleranţă faţă de opiniile altora, tenacitate, fidelitate în raport cu tine însuţi, muncă şi iar muncă.

3. Deşi era deja un nume de rezonanţă în lingvistica mondială, Dicţionarul enciclopedic român, ediţia din 1962, nu‑i consacră nici un rând. În România, a început să se vorbească despre opera lui Eugeniu Coşeriu abia la sfârşitul anilor şaizeci, când savantul participase la Congresul Internaţional de Romanistică de la Bucureşti şi ţinuse un discurs (primul-sic!) în limba română. Mai târziu, în 1976, la Bucureşti îi va apărea, în Antologia de semantică, un studiu tradus. În prezent, la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj există un Centru de studii integraliste, în cadrul căruia este cercetată opera coşeriană. Conform afirmaţiilor lui Mircea Borcilă, Dicţionarul de concepte fundamentale ale lingvisticii integrale, pe care îl elaborează Centrul.., "trebuie să răspundă tocmai acestei exigenţe capitale: aceea de a reprezenta toate contribuţiile majore ale celui mai mare lingvist al lumii" (Mircea Borcilă, Eugeniu Coşeriu, fondator al lingvisticii ca ştiinţă a culturii// Un lingvist pentru secolul XXI, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2002, p. 37). În Basarabia postbelică, subiectul Coşeriu a rămas tabuizat până la începutul ultimului deceniu al secolului trecut. (Se ştie că lingvistica din republicile ex-sovietice era o ştiinţă politizată ca şi celelalte şi nu accepta teoriile elaborate de savant. "Cu toate acestea, şi în pofida prezentării critice a lui Zvegincev în prefaţa la versiunea rusă a studiului Sincronie, diacronie şi istorie, aspecte importante ale concepţiei coşeriene, inclusiv ale lexematicii, au pătruns şi în acest spaţiu cultural", ne informează Eugenia Bojoga  în articolul Valorizarea lexematicii în două contexte diferite: fosta U.R.S.S. şi Spania, inclus în volumul citat anterior). Opera lui Eugeniu Coşeriu rămâne până azi nevalorificată integral. Posteritatea care, sperăm, va cunoaşte mai bine opera acestui intelect de excepţie va trăi încă multe clipe de revelaţie ştiinţifică.

4. Din nefericire, trăim într-un spaţiu cultural amorf, unde predomină falsul şi ignoranţa. Lipsa de voinţă politică şi de caracter, negarea cu ostilitate a propriei identităţi naţionale, servilitatea faţă de ocupanţi, marile defecte ale locuitorilor acestui pământ românesc, le permit, în continuare, fanfaronilor politici de orice culoare să-şi facă mendrele. Atât timp cât Basarabia se va afla la cheremul Moscovei şi va rămâne în afara spaţiului geografic firesc, ea va avea un handicap de civilizaţie. Basarabenii vor discuta la nesfârşit ce limbă vorbesc, fără să conştientizeze că limba este un element fundamental în definirea gradului lor de civilizaţie. Opiniile ştiinţifice în problema lingvistică, fie chiar ale unor personalităţi de renume mondial, ca Eugeniu Coşeriu, nu vor fi auzite.

Anatol Moraru,

scriitor, profesor, dr., Universitatea "Alecu Russo", Bălţi

1. Este dificil să realizezi pe spaţii mici evocarea unei personalităţi şi a unei opere de dimensiuni fabuloase. După mine,  Eugeniu Coşeriu va rămîne (în memoria naţională şi universală)  figura  de excepţie şi  "cel mai învăţat dintre românii secolului XX", savantul de structură enciclopedică, omul care a reuşit să bată veşnicia pe umăr.

Prin 1988, fiind doctorand la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe din RSS Moldovenească, am plecat împreună cu Eugenia Bojoga,  într-o delegaţie la Moscova, la biblioteca V. I. Lenin,  pentru a ne aprofunda lecturile la tema disertaţiilor. Trebuie să remarc că, pînă la acea oră,  nimeni dintre profesorii de la Facultate sau dintre cercetătorii ştiinţifici de la Institutul dat, dar nimeni,  nu mi-a vorbit măcar o singură dată despre existenţa lingvistului E. Coşeriu. Ne-am întîlnit cu Costel Calancea, universitar şi el la Bălţi, care făcea doctorantura la Universitatea de Stat din Moscova. Eugenia Bojoga l-a întrebat, la un moment dat,  dacă  a citit ceva despre opera lui Eugeniu Coşeriu. Mirat de întrebare, Costel a răspuns că a găsit informaţii ample în  dicţionarele  şi enciclopediile  străine şi date sumare  la cîţiva autori ruşi şi că toţi îl consideră drept unul dintre cei mai mari lingvişti ai secolului. "Şi culmea, a adăugat colegul meu, Coşeriu  este născut în Basarabia, la Mihăilenii Noi, raionul Rîşcani".

L-am cunoscut  în zilele simpozionului internaţional "Filologia secolului XXI" la Bălţi, fiindu-i prezentat de către  Eugenia Bojoga.  Avea figura distinsului  dascăl eminescian şi  privea  cu multă bonomie la spectacolul lumii bune din preajma-i. M-au impresionat cumplit discursurile şi intervenţiile Domniei sale, ţinuta aleasă şi strălucirea minţii. Am observat că se bucura enorm de toate (cîte nu credea să le mai vadă în anii cît s-a aflat departe de Axis mundi – Basarabia lui dragă), cînd a asistat la deschiderea unei aule (ce-i poartă numele) la liceul "I. Creangă" din Bălţi, cînd a văzut  Suta de movile sau Mihăilenii lui dragi etc.

La recepţia din seara închiderii simpozionului, majoritatea oratorilor au debitat cu multă sinceritate o avalanşă de superlative pe care Eugeniu Coşeriu  le primea surîzîtor şi cu multă indulgenţă. M-am apropiat de Dumnealui şi i-am zis, parafrazîndu-l pe Marx, dacă nu mă înşel: "Maestre, dacă, Doamne fereşte, Coşeriu nu ar fi existat, lumea trebuia să-l inventeze". A zîmbit vesel şi mi s-a părut că a rămas flatat. Înţelept cum era, cred că mi-a iertat temeritatea.

2. Desigur, putem afirma că există un "model Coşeriu" valabil pentru comunitatea ştiinţifică de azi. Aflat ca şi alţi români în dizgraţiile istoriei, Eugeniu Coşeriu  a reuşit să obţină poziţia unei autorităţi centrale în lingvistica mondială, să devină un expert suprem al ei, manifestînd, în tot ceea ce a făcut, o ambiţie culturală a globalităţii. Este un arhitect înzestrat al unei cariere ştiinţifice de o probitate rar întîlnită la noi, pe care au ţinut s-o onoreze toate academiile şi universităţile  care se respectă. A manifestat un neţărmurit devotament pentru luturile natale, păstrînd o memorie ancestrală a rădăcinilor. E. Coşeriu a avut şi ambiţia să fie un excelent ambasador al spiritului românesc oriunde i-a fost hărăzit să semene înţelepciune şi să cultive minţi. E printre puţinii români care s-au realizat plenar şi mă gîndesc cu groază ce s-ar fi întîmplat cu Domnia sa, dacă ar fi rămas în ţară.

3. Opera lui E. Coşeriu a fost receptată, interpretată,  deocamdată,  fragmentar şi episodic din diverse motive. În primul rînd, pentru că  lucrările d-lui au început să fie traduse şi publicate în România şi în Basarabia abia după ‘90. Nu trebuie să neglijăm nici faptul că  de o operă mare te apropii încet, după o lungă perioadă de pregătire, iar  noi, la ora actuală, avem încă puţini oameni de ştiinţă  capabili  să interpreteze adecvat şi să promoveze teoriile ştiinţifice coşeriene. Complexitatea sau, ca să utilizez un epitet pe măsura fenomenului, genialitatea operei sale nu suferă diletanţi şi incursiuni.  Situaţia, din cîte cunosc, este  mai bună în România, unde în  cîteva centre universitare (Cluj, Sibiu etc.) activează catedre sau laboratoare în care se studiază aprofundat şi aplicat opera lui Eugeniu Coşeriu.

 Mă tem că în Basarabia interesul pentru opera coşeriană nu va spori în timpul apropiat. Pesimismul îmi este alimentat nu doar  de inconsecvenţa, inerţia şi infidelitatea noastră funciară. Trebuie să luăm în calcul faptul că mai multă lume academică sau universitară, nu învinuiesc pe nimeni, a devenit (pe cînd  celebrul savant era în viaţă) adeptă convinsă a fenomenului coşerian: aducea dividende morale, făcea bine la carieră etc. Acum, cînd a rămas doar avantajul  de a deveni mai bun, mai competitiv în urma valorificării operei coşeriene, nu ştiu dacă numărul acestor "dezinteresaţi" va fi mare. Eu sunt şeful laboratorului de studii filologice "E. Coşeriu" de la Facultatea de Litere  de la Bălţi şi, în cunoştinţă de cauză, îmi exprim speranţa că o tînără generaţie de cercetători ştiinţifici  ar putea creşte pînă la nivelul operei coşeriene şi se va arăta capabilă s‑o valorifice plenar.

4. Întrebarea este foarte complicată şi ar necesita  o abordare  aparte. Am avea nevoie de spaţii largi pentru a invoca motive, a da explicaţii, a pune diagnoze, a găsi soluţii etc. Voi aminti doar că un alt celebru, Nicolo Paganini, spunea: "Se zice că copiii, nebunii şi filozofii spun adevărul. Şi… copiii sunt bătuţi, nebunii - închişi, iar filozofii nu sînt înţeleşi".

Irina  Condrea,

dr. conferenţiar, Universitatea de Stat din Chişinău

1. Ca om,  E. Coşeriu se deosebea de ceilalţi prin faptul că era totdeauna foarte sigur şi foarte calm, în comparaţie cu cei ce se agitau în jurul lui. Avea o demnitate de om cult, de savant, se impunea printr-o distincţie care lipseşte multora de aici. L‑am cunoscut în 1999, când a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Stat din Moldova. Am discutat puţin şi am constatat că suntem aproape vecini, eu fiind originară tot din judeţul Bălţi, din r-nul Glodeni. Dar cel mai mult m-a impresionat ţinuta de profesor, aflat într-o aulă universitară plină cu studenţi. Am asistat la un curs de vreo 20 de ore, pe care l-a ţinut la Facultatea de Litere şi am remarcat acea vână de profesor care simte sala, are contact cu auditoriul, îşi construieşte discursul în aşa fel, încât asistenţa să poată lua note (chiar se oprea uneori, lăsând răgazul necesar celor ce scriau). Când, peste vreo 10 ani, am revenit asupra celor notate atunci, am rămas uimită de calitatea şi coerenţa materialului pe care  l-am receptat şi l-am înregistrat (am publicat aceste note de curs în revista "Limba Română"). Pe tot parcursul acelor ore mă gândeam că anume aceasta ar fi trebuit să fie relaţia noastră dintotdeauna cu profesorul Coşeriu, una de normalitate, într-o sală de curs, într-o şedinţă de comunicări ştiinţifice. Dar, din păcate, prea puţin a durat.

2. Modelul Coşeriu – da, există. În primul rând, ca savant, cred că l-a caracterizat, fără îndoială, talentul, dar şi o foarte mare mobilitate, în sensul aproape direct al cuvântului. A fost prezent la nenumărate foruri ştiinţifice, a cunoscut mediile academice şi universitare din toată lumea şi aceasta l-a ridicat cu mult faţă de alţi savanţi mai sedentari. Ultima dată când l‑am văzut era suferind, însă chiar în cârje, a venit la Suceava, la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, iar după aceea a plecat în Japonia. Asemenea performanţe pe care le-a atins E.Coşeriu nu se pot obţine astăzi stând numai la masa de lucru, oricât de genial ar fi cineva, şi marele nostru compatriot a demonstrat cu prisosinţă acest lucru.

3. Cred că opera lui Coşeriu trebuie mai întâi bine valorificată, pentru că, de fapt, noi  încă nu realizăm cât de întinsă este aria tematică a operei sale. M-am convins de acest lucru când am descoperit, aproape întâmplător, nişte materiale care vizează teoria traducerii, de care mă ocup şi eu – şi întâmplarea poate face parte din modalităţile de receptare. Dar, de fapt, ar trebui să avem o bibliografie completă a lucrărilor coşeriene, din care oricine ar  putea să aleagă ceea ce-l interesează mai mult. Îmi displace această formă de exprimare – cu trebuie, e necesar etc., înţeleg că cineva concret trebuie să-şi asume responsabilitatea şi truda de a aduce opera lui Coşeriu mai aproape de noi, dar acuma încă nu văd cine ar fi această "persoană fizică sau juridică".

4. Nu cred că este un paradox, este ceea ce trebuia să se întâmple până la urmă, spre asta s-a mers. În Basarabia a fost eradicat din conştiinţa oamenilor, din cultură, din relaţiile interumane sentimentul de respect. Aceasta este o noţiune ce ţine de educaţie, or de mulţi, mulţi ani instituţia educaţiei în Basarabia este şi incompletă (din acest sistem a lipsit şi mai lipseşte încă un pilon esenţial, cum este biserica ), şi tributară unor împrejurări politice-ideologice nefaste, iar acum este victima  faimoasei economii de piaţă, care a reuşit, se pare, să distrugă şi ultimele elemente pe care se bazează  buna creştere. Probabil că ţara noastră are nevoie nu numai de programe de eradicare a sărăciei materiale, dar, în primul rând, a celei spirituale. Într-o ţară în care se cultivă cu bună ştiinţă incultura, nu are sorţi de izbândă nici o opinie, a nici unei personalităţi – fie a lui Coşeriu sau a altcuiva.

Lucia Ţurcanu,

scriitoare, profesor, Universitatea "Alecu Russo", Bălţi

1-2. Prezenţa lui Eugeniu Coşeriu la Bălţi – în 1998, cînd i s‑a conferit titlul Doctor Honoris Causa, şi în 2001, la Colocviul Internaţional "Filologia secolului XXI" (organizat la aniversarea a 80-a a Profesorului) – a însemnat ocazia de a cunoaşte Modelul integral. La aceste întîlniri, am ascultat Savantul înzestrat cu harul de a-şi promova ideile, expunîndu-le accesibil, coerent, cu o claritate impunătoare. Am admirat Profesorul care a avut răbdarea să fie atent la încercările noastre timide de a aborda anumite probleme de limbă sau literatură. M-a impresionat Omul, care s-a întors, covîrşit de emoţii, la baştina ce l-a vitregit atîta timp, şi mihăileanul nerăbdător să-şi stingă dorul de Suta de movile, de casă, de săteni.

Eugeniu Coşeriu este un model de verticalitate şi de integritate, de perseverenţă şi de rigoare. Este savantul care a demonstrat că adevărata ştiinţă nu cunoaşte oportunismul şi duplicitatea. Este lingvistul care a revoluţionat lingvistica, studiind limba ca pe un sistem funcţional.

3. Eugeniu Coşeriu a fost un cetăţean devotat al ţării Limba Română, dar a fost renegat mai bine de cinci decenii. Publicat şi recunoscut în întreaga lume, "acasă", cum spunea savantul, s-au învrednicit să-i dea atenţie abia după 1992. Cu toate acestea, el nu a rămas fără descendenţi în spaţiul Limbii Române. În buna tradiţie a Şcolii de la Tubingen, activează Centrul de studii integraliste de la Cluj, condus de profesorul Mircea Borcilă. La Bălţi, a fost inaugurat laboratorul "Eugeniu Coşeriu", care, cred, va fi un promotor tenace al ideilor savantului.

Sper că, aşa cum referindu-ne astăzi la activitatea lui Eugeniu Coşeriu, invocăm discipoli din Germania, Spania, Portugalia, Italia, Japonia, America sau Africa, vom vorbi, în cîţiva ani, şi despre succesori din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Braşov, Chişinău sau Bălţi. Nu numele lui Eugeniu Coşeriu are nevoie de aceasta, ci noi, pentru a dăinui prin el.

4. În acest spaţiu al paradoxurilor şi al servilismului, integritatea şi deontologia sînt noţiuni aproape indezirabile. Interesul unora, complezenţa ipocrită sau, şi mai rău, nepăsarea altora, stimulează mutilarea adevărului şi lenevia spirituală.

Eugeniu Coşeriu a fost intelectualul care (asemeni unui Mircea Eliade) a ştiut să înfrunte mizeriile cotidiene în favoarea ideii. Astăzi, în Basarabia, sînt prea puţini intelectuali capabili să dea pîinea din mînă pe ideea din cap, de aceea ignoranţa persistă.

Ion Ciocanu,

scriitor, doctor în filologie, Chişinău

1. Aceasta a fost prin 1970, într-o cameră plină de fum de ţigară, în apartamentul colegului de lucru de la Universitate, Ion Dumeniuk. Vecinul meu de birou fuma ca un turc, dar vorbea despre nişte savanţi burghezi (în înţelesul ideologiei comuniste) care nu voiau nicidecum să  recunoască existenţa limbii "moldoveneşti", deosebite de limba română. Repet: era prin 1970, în apartamentul său din strada Nicolae Dimo, 29, Ion Dumeniuk cita din Carlo Tagliavini şi din Eugeniu Coşeriu, totodată îl critica pe câte un profesor de-al nostru care - de voie sau poate de nevoie -  se considerau obligaţi să le dea ripostă...

Eu nu sunt lingvist propriu-zis, nu mă pot lăuda că l-aş fi citit pe Tagliavini sau pe Coşeriu, îl ascultam pe colegul Dumeniuk şi conştientizam, graţie lui, că Mihai Eminescu şi ceilalţi clasici n-au scris în două limbi, ci în una şi aceeaşi limbă, numită "moldovenească" la noi, dar română peste Prut. Două denumiri, două alfabete, două politici. Atât. Mai departe nu îndrăzneam să mă aprofundez. Un alt coleg, Petru Roşca, de la Facultatea Limbi Moderne, venise în faţa studenţilor săi cu volumul unui scriitor francez tradus în româneşte şi publicat la Bucureşti, faptul fusese comunicat bossului comuniştilor universitari Antoniuk şi... numai el, Roşca, ştie cum a evitat disponibilizarea.

Ion Dumeniuk, prin obârşie ucrainean, era mai ferm şi mă instruia că burghezii pomeniţi aveau dreptate. Aceasta a fost prima mea iniţiere în opiniile lingvistice ale lui Eugeniu Coşeriu.

Mult mai târziu, am citit câteva articole ale celebrului savant în cadrul redacţiei "Limba Română", unde fusesem angajat de acelaşi coleg Ion Dumeniuk, acum vorbind pe îndelete despre identitatea lingvistică moldo-română, "realmente existentă", după cum propusese el şi fusese acceptat în legislaţia lingvistică pe care o ctitorise împreună cu Nicolae Mătcaş, Ion Borşevici etc., bazându-se neapărat şi pe opiniile lui Eugeniu Coşeriu.

Am dat mâna cu genialul lingvist în 1994, când el ţinuse un referat de-a dreptul superb la Congresul al V-lea al Filologilor Români (Iaşi-Chişinău, 6-9 iunie). Pe buzele tuturor se aflau cuvintele  Domniei sale: "A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic e o absurditate şi o utopie; şi din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural".

Am contactat cu Eugeniu Coşeriu şi în ziua în care i s-a conferit înaltul şi binemeritatul titlul Doctor Honoris Causa la Universitatea de Stat.

Când, la o întâlnire cu consătenii săi din Mihăileni (Râşcani), a fost întrebat direct, ţărăneşte "Cine suntem noi: moldoveni sau români?", Eugeniu Coşeriu a răspuns simplu, corect şi memorabil: "Noi suntem moldoveni, dar toţi moldovenii sunt români".

Din păcate, nu mai era în viaţă colegul de universitate Ion Dumeniuk să-i strângă şi el mâna geniului ştiinţei lingvistice contemporane, pe care printre primii savanţi chişinăuieni îl înţelesese şi-l apreciase.

2. Un "model Coşeriu" ar presupune, înainte de toate, cunoaşterea profundă a adevărului ştiinţific şi istoric şi promovarea neabătută a acestuia. Cred că avem astfel de savanţi, dar nu şi condiţiile propice afirmării lor depline şi, mai ales, mediul în care ei ar fi liberi să promoveze adevărul - în presa scrisă, la radio, TV etc. - şi care (mediu), la rândul său, ar fi în măsură să înţeleagă şi să conştientizeze adevărul. Or, societatea noastră e una subdezvoltată (ca să nu zic mai rău), înfometată, sărăcită, politizată etc., una pentru care cartea a devenit între timp ceva străin, utopic. Dacă nu sunt procurate, citite, discutate cărţile beletristice, de popularizare a ştiinţei literare şi ştiinţifice, cele de cultivare a limbii, nu-mi închipui cum ar putea fi citite şi înţelese - la noi - studiile lui Eugeniu Coşeriu privind teoria limbajului.

3. Răspunsul la această întrebare l-am dat deja. Nu zic de cadrele ştiinţifice şi de intelectualii de marcă din învăţământ, care şi-au însuşit temeinic adevărurile rostite de celebrul lingvist revenind în câteva rânduri aici, la baştină. Dar la nivel politic, la nivelul forurilor şi persoanelor conducătoare nu sunt receptate nici măcar acele câteva referate şi comunicări coşeriene publicate în revista "Limba Română" şi în antologia de texte pe teme lingvistice "Limba română este Patria mea" (Revista "Limba Română", Fundaţia Culturală "Grai şi suflet", Chişinău, 1996), de vreme ce glotonimul limba română este de-a dreptul ostracizat la Departamentul Relaţii Interetnice şi la Guvern, unde se cere în mod oficial să fie respectată Constituţia cu fatidicul articol 13, articol care conţine  denumirea "limba moldovenească".

Altfel zis, în Republica Moldova până în prezent moştenirea lui Eugeniu Coşeriu nu este acceptată la nivel statal. Conducerea noastră de azi nu este în măsură să conştientizeze adevărurile promovate de celebrul lingvist al contemporaneităţii.

Să sperăm că destinul acestei moşteniri se va schimba cât mai curând, odată cu schimbarea conducerii noastre.

4. Paradoxul că Republica Moldova, subdezvoltată - repet - sub aspectul asimilării adevărurilor esenţiale referitoare la istorie, limbă şi literatură, nu e în măsură să conştientizeze importanţa unor idei ca cele formulate de fiul său Eugeniu Coşeriu sau de Academia sa de Ştiinţe, care, în adunarea generală din 26 februarie 1996, s-a pronunţat în unanimitate pentru oficializarea denumirii limba română,  necesită să fie înţeles de toţi membrii societăţii noastre. Cu cât mai curând, cu atât mai bine.

Alt comentariu ar trebui să avem pentru cine îl face.

Donatella Di Cesare,

prof. dr. Universitatea "La Sapienza" din Roma, Italia

1. La sfîrşitul anului 1978 scriam, la Roma, lucrarea mea de licenţă în filosofia limbajului. Tema se învîrtea în jurul semanticii în filosofia greacă. Într-o zi, Tullio de Mauro, pe atunci titularul catedrei, mi-a spus că ar trebui, în mod imperios, să citesc Geschichte der Sprachphilosophie a lui Coşeriu, mai ales capitolele despre Platon şi Aristotel. Mi-a împrumutat el însuşi cartea, pe atunci de negăsit în Italia. Am început să citesc. Îmi amintesc bine că mă gîndeam la o modificare neapărată a ceea ce începusem deja să scriu. Nu ştiam cine era Eugeniu Coşeriu, iar Geschichte der Sprachphilosophie  apărea ca un fel de ediţie litografiată la Universitatea din Tubingen. Totuşi, mi-am dat imediat seama că am în faţa mea în primul rînd un mare interpret, şi apoi un mare lingvist şi un mare filosof al limbajului. Pe scurt, lucrarea mea l-a avut pe el ca punct de referinţă. M‑am hotărît astfel să depun o cerere pentru a putea merge să studiez la Tubingen. Mi-au spus că erau doar două burse în toată Italia. Posibilităţile s-au dovedit a fi astfel foarte reduse. Oricum, am încercat. Coşeriu mi-a trimis în ultimul moment o telegramă în care scria: "Ich bin bereit, Sie zu betreuen". Aceasta era şi este formula prin care, în Germania, un profesor acceptă un doctorand sau un cercetător alături de el. Am obţinut astfel bursa şi m-am transferat la Tubingen. Cu lucrarea de licenţă în mînă, m-am dus imediat după sosirea la Tubingen la întîlnirea cu Coşeriu. Era multă lume şi a trebuit să aştept. Între timp, în Italia, primisem deja o grămadă de descrieri ale lui. Cea mai mare parte nu era favorabilă şi nici măgulitoare pentru el. Astfel, mă aşteptam să mă găsesc în faţa unui domn autoritar, puţin disponibil şi, în anumite privinţe, chiar neliniştitor. Impresia mea a fost însă exact opusă, întrucît mi-am dat seama imediat că autoritatea sa care nu avea nimic în comun cu autoritarismul se învecina cu carisma. Aveam douăzeci şi doi de ani, dar nu eram înspăimîntată. Mi-a spus să intru şi a început, spre marea mea surprindere, să vorbească într-o italiană perfectă, cu totul lipsită de accent. Eu i-am spus puţin ridicolă: "Vin de la Roma". "Pelerin ce vine din Roma" - mi-a replicat el surîzînd. Şi a adăugat în siciliană, făcînd o aluzie voită la Pagliaro: "Aşezaţi-vă". M‑am aşezat, dar înclinîndu-mă înspre el am început să-i vorbesc pe scurt despre lucrarea mea. El o răsfoia. Apoi, suspect, a început dintr-o dată să-mi pună întrebări. "Spre exemplu, phэsis şi phэsis la Aristotel şi la Epicur. Dar trebuie să fie totuşi o diferenţă." Am încercat imediat, în puţine cuvinte, să explic diferenţa. M-a privit plin de curiozitate şi mi-a spus: "Reveniţi mîine". În ziua următoare, în timp ce mă învîrteam prin Neuphilologikum din Tubingen, cineva m-a oprit ca să mă întrebe, nu fără invidie, cum am reuşit să-l determin pe Coşeriu să-mi citească integral lucrarea de azi pe mîine. Dar eu nu ştiam despre ce este vorba. M-am dus la Coşeriu. Frau Ott, secretara, m-a introdus la el, Coşeriu mă aştepta cu lucrarea în mînă plină de fişe şi sublinieri. Era adevărat, o citise. A început cu o critică neîndurătoare punctînd rînd după rînd. Era foarte concentrat, ochii priveau în gol. Vorbea cu o precizie terminologică şi conceptuală pe care n-o mai întîlnisem la nimeni. Mi-am spus, în gînd, că într-o zi aş vrea să vorbesc şi eu aşa, şi în cel mai mare număr de limbi posibile. A trecut de la Heraclit la Platon, la Aristotel, surprinzînd perfect limitele lucrării mele, dar stimulîndu-mă să le depăşesc. Era ca şi cum ar fi citit toată bibliografia auxiliară în noaptea ce trecuse şi ar fi reuşit în acel moment să  facă o sinteză a sa, magistrală. A încheiat spunînd: "Trebuie să vă spun un lucru foarte dur. Trebuie să renunţaţi la tot. Trebuie doar să studiaţi. Trebuie să rămîneţi în Germania să studiaţi". De atunci, de la acea întîlnire care trebuie să fi avut loc în octombrie 1979, şi pînă la ultima întîlnire, cu o săptămînă înainte de moartea lui, şi acum încă, Coşeriu a fost şi este Maestrul meu, un maestru dificil şi exigent care tocmai de aceea m-a ajutat să nu fiu niciodată mulţumită de rezultatele obţinute, precum nici el, de altfel, nu se mulţumea.

2. Nu cred că se poate vorbi de un "model" pentru că figura umană, intelectuală şi profesională a lui Coşeriu a fost excepţională şi o excepţie este o excepţie tocmai de la regulă. Cu greu va fi o regulă a viitorului. De aceea, privind cu neîncredere comunitatea ştiinţifică de azi, e bine să nu ne facem iluzii. Pentru că drumul urmat e acela al specializării înguste, opus celui al lui Coşeriu, care a fost în mod conştient asumat, unul al interdisciplinarităţii. Coşeriu poate fi un "model" doar dacă prin model se înţelege un ideal intangibil şi neatins încă, la care privesc însă toţi aceia care se tem de parţializare. Coşeriu nu era, după cum se ştie,  numai un poliglot capabil să se mişte cu dezinvoltură în atîtea limbi diferite ale căror literaturi le cunoştea foarte bine. Coşeriu era un lingvist care a ales interdisciplinaritatea, care crease, de fapt, din disciplinaritate cîmpul propriei cercetări făcînd astfel interdisciplinară lingvistica. În concepţia sa filosofică limbajul, aspect distinctiv al umanităţii omului, trebuie să constituie centrul ştiinţelor umaniste. De aceea ştiinţele umaniste trebuie să recurgă la limbaj şi la studiul limbajului, la lingvistică, în care îşi găsesc propria legitimare şi sensul lor ultim iar, pe de altă parte, studiul limbajului trebuie să se lărgească, ramificîndu-se în trans şi interdisciplinaritate care, s-o spunem împreună cu Vico, constituie "lumea civilă".  

Plecînd de la această convingere teoretică, Coşeriu a dezvoltat studiul său asupra limbajului care cuprinde lingvistica, teoria limbajului şi filosofia limbajului, fără a omite vreodată legătura strînsă care îl apropie de literatură, de artă, de filosofie, de istorie etc. Nu s-a aflat niciodată în pericolul de a se pierde, pentru că reuşea mereu să ţină strînse particularităţile în jurul unui concept teoretic pe care îl verifica, îl modifica sau îl lărgea. Astfel a atins, după părerea mea, rezultate inegalabile. Cred că nimeni în zilele noastre în mediul ştiinţelor umaniste nu poate să-l egaleze. Nici nu cred că astăzi ar mai încerca cineva. Lipseşte acel imbold, chiar ideal, de a ieşi din parţializare. Aş vrea să amintesc aici, pe scurt, un episod. Sau chiar două episoade care se împletesc. Pe vremea cînd mă aflam la Tubingen, îmi plăcea mult literatura rusă. Coşeriu a aflat asta. Astfel, în mod neprevăzut, într-o zi pe cînd mă aflam în cabinetul lui după un Doktorandenkolloquium, m-a întrebat brusc: "Aşadar, îl cunoaşteţi bine pe Dostoievski". "Destul de bine" - am răspuns. "Atunci spuneţi-mi titlul singurului roman ironic scris de Dostoievski". "Satul Stepancikovo" – a fost răspunsul meu. Coşeriu, în ochii căruia trebuie să fi primit atunci multe puncte, a început să interpreteze romanul lui Dostoievski cum va fi făcut în Linguistica del testo. Mi-a părut rău mai tîrziu că nu avusesem un reportofon şi nici măcar un carneţel în care să iau notiţe.

Cîţiva ani mai tîrziu, cu ocazia unui congres, cinam împreună la un coleg german, un filosof. Coşeriu ni s-a alăturat. Şi  a început să-l supună pe bietul de el, care se bucura de un pahar de vin roşu, la un adevărat examen de literatură. Întrebat, filosoful răspundea destul de stînjenit. Mai bine zis, nu răspundea deloc. Şi se justifica spunînd: "Dar eu sînt un filosof, nu pot cunoaşte literatura". Coşeriu îl zorea. Dar acesta insista: "Nici măcar seara nu am timp de citit. Lucrez şi în altă parte". Dispreţul din privirea lui Coşeriu era imens şi se citea obiecţia nerostită: dar cum se poate despărţi astfel filosofia de literatură şi unde - oricît ar avea fiecare o identitate a sa - , ar fi graniţa între una şi cealaltă?

3. Raportul lui Coşeriu cu Italia şi al Italiei cu Coşeriu este, cred, foarte diferit de cel cu alte ţări. E un raport conflictual. La 18 ani Coşeriu, cum se ştie deja, a venit din România în Italia. A studiat, s-a format în Italia, la Roma şi la Milano. Într-un fel, Coşeriu a considerat Italia drept a doua patrie, nu acelaşi lucru se poate spune despre Germania. De această a doua, dificilă patrie, s-a simţit în parte respins, în parte foarte iubit. Şi este adevărat. Italia nu l-a primit ca profesor într-o universitate, dar l-a primit în calitate de cercetător, chiar dacă nu în mod analog cu Spania sau cu ţările din Europa de Est sau, cum e evident, în mod analog cu Germania! Poate pentru  Coşeriu este valabil, în Italia, celebrul moto: nimeni nu-i profet în ţara sa. Şi totuşi, cîteva dintre cărţile lui cele mai importante au fost traduse în italiană; spre exemplu, Lecţii de lingvistică generală editate de Laterza sau Lingvistica textului. A rămas însă foarte mult netradus într-o ţară în care puţini citesc în alte limbi. Astfel că Coşeriu e foarte cunoscut şi stimat în cercul specialiştilor, în special lingvişti şi filologi romanişti, printre care se numără diverşi discipoli, însă mai puţin cunoscut marelui public. Cu toate acestea, sînt optimistă în privinţa receptării operei sale în viitor, mai ales dacă se va reuşi finalizarea, cel puţin în parte, a editării atîtor manuscrise inedite ale lui.  Îmi doresc, pe viitor, ca acel substrat pozitivist care a orientat în parte şi a determinat studiul limbajului în Italia, tocmai printre contemporanii lui Coşeriu, şi chiar de aceea aproape impermeabil la opera sa, să lase loc unui orizont mai puţin epuizat şi mai vast, în interiorul căruia vor fi, în special, tinerele generaţii cele care vor descoperi - cum se întîmplă deja, şi ajunge să amintesc ultima sa conferinţă, ţinută chiar la Roma, acum doi ani, cu titlul "Ce este filosofia limbajului?" - măreţia excepţională a lui Eugeniu Coşeriu.

(traducere din italiană de Anamaria Colceriu)

Francois Rastier,

prof. dr. directorul Centrului naţional al cercetării ştiinţifice, Paris, Franţa

1. Ce înseamnă pentru Dvs. omul Coşeriu şi opera sa?

Voi face distincţia între legenda personajului şi realitatea operei. De altfel, am cunoscut opera - în principal prin volumele publicate la editura Gredos din Madrid - mult înainte de a cunoaşte persoana. Publicată în multe limbi, însă puţin difuzată în franceză, ea a căzut pentru o vreme victimă ideii peremptorii potrivit căreia ceea ce nu e american, generativ sau cognitivist este din start perimat. Acest tip de amnezie se asociază de obicei cu o incultură confortabilă şi permite redescoperiri făcute cu minimum de cheltuială intelectuală, cum a fost cea, triumfală, a catacrezei de către Lakoff în 1981. Se ştie bine - în ciuda lobby-urilor nord-americane - că nu trăim o revoluţie ştiinţifică la fiecare cinci ani. Cred că l-am întîlnit pe Eugeniu Coşeriu acum douăzeci de ani la un Congres Internaţional de studii romanice, unde eram invitat pentru a participa împreună cu el la o masă rotundă despre lingvistica textului. Ca urmare a unor absenţe, nu eram decît noi doi, şi această masă rotundă s-a transformat într-un dialog memorabil pentru mine. Am avut ocazia după aceea să-l întîlnesc pe Coşeriu în mai multe rînduri la Tubingen, Munster şi Berlin. Am apreciat capacitatea lui de a asculta, imensa sa cultură. Împărtăşeam acelaşi gust pentru literatura italiană şi bucătăria italiană. El rezuma, în felul său, romanistica şi romanitatea totodată.

2. S-ar putea vorbi de un model Coşeriu?...

Prefer să vorbesc despre o exigenţă intelectuală exemplară care a exclus întotdeauna complezenţa academică. Amploarea operei, autoritatea sa, fermitatea ei didactică s-au opus atomizării lingvisticii. Astăzi, fiecare îşi face micul său model parţial şi vrea să-l erijeze în teorie, în şcoală, ba chiar într-o disciplină autoproclamată şi autoevaluată (să ne amintim teoria X-bar a lui Jackendoff, analiza discursului а la franзaise,  teoria pertinenţei etc.). Miza este următoarea: în vreme ce filosofia limbajului (un fel de scolastică fără Dumnezeu, perpetuată fără a ţine seama în vreun fel de lingvistica istorică şi comparată) domneşte aproape fără contracandidat în departamentele de filosofie la scară mondială, avem nevoie de o gîndire asupra limbajului ancorată în filosofia "continentală". Interpretarea lui Humboldt şi Husserl de către Coşeriu este, din acest punct de vedere, deosebit de semnificativă. Pe de altă parte, abandonînd problema diacroniei şi pe cea a diversităţii limbilor, multe cercetări lingvistice s-au cantonat la nivelul anecdotic, ocupîndu‑se în mod izolat de cutare sau cutare "conector", aceasta cînd n-au căutat simple subiecte pentru conversaţia de cafenea. Este de aceea important să promovăm ambiţia ştiinţifică şi intelectuală a lingvisticii istorice şi comparate. Ea are o importanţă decisivă pentru ansamblul ştiinţelor culturii, a căror dezvoltare reclamă contestarea programelor reducţioniste de "naturalizare a sensului".

(traducere din franceză de Cornel Vîlcu)

Rosario Gonzalez Perez,

prof. dr. Universitatea Autonomă din Madrid, Spania

1. Primul contact cu opera lui Eugeniu Coşeriu l-am avut pe cînd eram studentă la Facultatea de Filologie a Universităţii Complutense din Madrid. Eram în anul II de studii cînd profesorul nostru de semantică, Gregorio Salvador - creatorul a ceea ce în Spania se cunoaşte sub numele de Şcoala semantică de la Laguna - , ne-a făcut să vedem extraordinara dimensiune universală a operei coşeriene, operă cu care eram familiarizaţi deja de la alte discipline. Această întîlnire majoră cu opera lui Coşeriu a determinat, în bună parte, formaţia mea intelectuală şi profesională. Aplicînd fundamentele teoretice ale lexematicii lui E. Coşeriu, am elaborat, mai întîi, teza de licenţă şi, apoi, teza mea de doctorat despre cîmpul semantic al adjectivelor care exprimă impresii olfactive în limba spaniolă (pe care Coşeriu o citează în studiul său La semбntica estructural en Espaсa), ambele realizate sub îndrumarea lui Gregorio Salvador. Traseul meu ulterior înseamnă, de fapt, continuarea acestor lucrări de cercetare. Prin urmare, atît prin publicaţiile mele, cît şi prin activitatea mea didactică (la început am fost profesoară la Universitatea din La Laguna, în prezent sînt profesoară titulară la Catedra de filologie spaniolă a Universităţii Autonome din Madrid), mă consider şi eu una din numeroşii discipoli ai lui Coşeriu de la diversele universităţi europene, care continuă tradiţia inaugurată de Maestrul român. Aşa cum am spus, am cunoscut opera lui Coşeriu - excelent difuzată în Spania graţie editurii Gredos -  înainte de a-l cunoaşte pe omul Coşeriu. Pe Don Eugenio, cum îi spunem noi, spaniolii, l-am cunoscut mai tîrziu, cu ocazia unor conferinţe, congrese şi a altor manifestări academice şi ştiinţifice. Este vorba şi de două coincidenţe: în 1990, cînd am susţinut teza mea de doctorat, Coşeriu a devenit Doctor Honoris Causa al Universităţii Complutense din Madrid, iar în 1999, fiind aleasă în Senatul Universităţii Autonome din Madrid,  i s-a acordat acelaşi titlu.

Consider că putem vorbi cel puţin de două trăsături care definesc omul Coşeriu şi opera sa: rigoarea şi onestitatea profesională. În afară de aceasta, trebuie să remarcăm capacitatea ieşită din comun a lingvistului român pentru munca ştiinţifică, îmbinată cu o amplă şi profundă formaţie umanistă care includea, pe lîngă cunoştinţe filologice solide, şi cunoaşterea multor limbi moderne (romanice, germanice, slave şi altele), atît din perspectivă sincronică cît şi diacronică, precum şi cunoaşterea profundă a limbilor clasice. Toate acestea imprimă operei sale un sens global. Coşeriu reprezintă, după părerea mea, o concepţie integrală şi integratoare a tuturor fenomenelor limbajului. De aceea, activitatea sa academică şi de cercetare cuprinde domenii multiple şi o amploare rar întîlnită astăzi. Acest lucru este confirmat şi de impunătoarea sa bibliografie care poate fi consultată cronologic în pagina web http://www.coseriu.de.

2. Într-adevăr, s-ar putea vorbi de un model ştiinţific coşerian, cel puţin în domeniul semanticii structurale şi funcţionale, deoarece a fost şi continuă să fie aplicat şi dezvoltat de către diverşi cercetători, cum ar fi: G.Salvador, H.Geckeler, G.Wotjak ş.a. În cadrul lingvisticii în ansamblu, Profesorul E.Coşeriu aduce, cum se ştie, o viziune integrală asupra fenomenelor relaţionate cu vorbirea în general şi cu limba în particular. Din studiile lui Coşeriu transpare o concepţie asupra limbajului articulată pe nivele care are ca bază activitatea lingvistică concretă şi care presupune o inversiune a punctului de plecare al lui F. de Saussure în investigaţia lingvistică: nu limba constituie centrul de interes al lingvisticii, ci vorbirea. Aceste idei, expuse de timpuriu de Coşeriu (a se vedea studiul său Determinaciуn y entorno, publicat pentru prima dată în 1955, deci aproape cu 50 de ani în urmă), ne surprind astăzi prin modernitatea lor, deoarece coincid cu unele curente actuale, care reclamă o lingvistică nu doar a enunţurilor, ci şi una a enunţării.

Interesul pe care opera lui Coşeriu continuă să-l genereze în cadrul comunităţii ştiinţifice internaţionale de astăzi este dovedit şi de existenţa unor proiecte relaţionate cu  modelul ştiinţific coşerian. În Germania, bunăoară, J. Kabatek şi R. Meisterfeld coordonează Proiectul de editare a manuscriselor coşeriene finanţat de Consiliul superior de cercetare al Germaniei (http://www.coseriu.de), în cadrul căruia, pentru domeniul spaniol, B. Garcia Hernбndez şi J. Polo - ambii profesori la universitatea noastră - s-au ocupat de inventarierea, ordonarea şi clasificarea diverselor materiale din arhiva Profesorului Coşeriu. În revista Analecta Malacitana profesorul Josй Polo a publicat deja mai multe texte inedite ale lingvistului român. Pe de altă parte, studiile şi omagiile dedicate memoriei lui Coşeriu, în plină desfăşurare la mai multe universităţi occidentale, confirmă, de asemenea, vitalitatea concepţiei sale. La două dintre aceste omagii, care se află sub tipar, am colaborat şi eu: este vorba de volumul pregătit de Universitatea din Udine, Italia, coordonat de Prof. Vincenzo Orioles, şi cel editat de Universitatea din Almerнa, Spania, coordonat de Prof. J. G. Martнnez del Castilo).

Care ar fi caracteristicile esenţiale ale acestui model? Cred că Coşeriu însuşi le-a rezumat în mod impecabil atunci cînd se referea la cele cinci principii etice care i-au ghidat activitatea sa ştiinţifică. În discursul rostit cu ocazia acordării titlului de Doctor Honoris Causa la Universitatea noastră în 1999, aceste principii apar astfel: 1. principiul realismului sau al obiectivităţii, 2. principiul umanismului sau al cunoaşterii originare, 3. principiul tradiţiei, 4. principiul antidogmatismului, 5. principiul deontologiei sau al responsabilităţii sociale. Aceste principii se completează cu o serie de criterii dintre care l-aş menţiona pe cel numit de Coşeriu al încrederii prealabile. Lingvistul român semnala în acel discurs următoarele: "Am învăţat criteriul fundamental al încrederii prealabile, adică am învăţat să nu încep niciodată prin a nega sau a respinge ca fiind false concepţii şi teze formulate de gînditori de prestigiu şi a căuta, în schimb, în fiecare din aceste concepţii sau teze, nucleul de adevăr, înţelegînd că orice concepţie sau teză, formulată de gînditori şi cercetători autentici, trebuie să se bazeze pe o intuiţie adevărată".

(trad. din spaniolă de Eugenia Bojoga)

Rudolf Windisch,

prof. dr. Universitatea din Rostock, Germania

1. Întîlnirea mea cu Coşeriu s-a produs în 1963, pe cînd eram student la Universitatea din Bonn, la secţia de Limbi Romanice. Printre colegi se zvonise că Harri Meier, şeful Catedrei de romanistică, invitase un profesor străin - care era în acelaşi timp şi o somitate în materie - să ţină un curs de prelegeri la Universitatea noastră. Eram cu toţii foarte curioşi, de aceea eu m-am aşezat chiar în prima bancă. Nu ştiu de ce, dar mi-a trecut prin cap că acea somitate s-ar putea să aibă tangenţe cu limba română. Ca să verific acest lucru, am scos pe masă volumul Poezii de G. Coşbuc pe care îl aveam la mine. Intrînd în amfiteatru, profesorul a zărit cartea şi m-a întrebat imediat: "Ştiţi româneşte?". Eu am răspuns mîndru că ştiu puţin, ca să aflu apoi că acel profesor într-adevăr era român şi că era marele Coşeriu. Ce-a urmat după aceea, am evocat în interviul publicat chiar în revista "Contrafort". Spuneam că de la primele cursuri ţinute de Coşeriu, mi-am dat seama că el era  profesorul de care aveam nevoie. De aceea, atunci cînd am auzit că va pleca la Universitatea din Tubingen, unde fusese numit profesor titular de lingvistică romanică, am decis să-l urmez. De altfel, nu am fost singurul care a mers după profesor. Şi Jurgen Trabant se transferase la Tubingen de la Universitatea din Frankfurt  ca să poată studia cu Coşeriu, iar Nelson Cartagena îl urmase pe Profesor tocmai din America de sud. Deşi eram foarte tineri, ne-am dat seama imediat că numai de la Coşeriu puteam învăţa ceva. Anterior avusesem contacte şi cu alţi profesori de romanistică din Franţa, Italia şi Germania. Ei bine, în comparaţie cu aceştia Coşeriu ni s-a părut din capul locului excepţional. Nu era vorba doar de nivelul cursurilor sale, de faptul că ştia o mulţime de limbi – ţinea seminarii în toate limbile romanice, inclusiv în catalană şi sardă – că orice fapte de limbă erau interpretate dintr-o perspectivă nouă, ci şi de faptul că el a ştiut să ne apropie de lingvistica teoretică, de reflecţia asupra limbajului. Tocmai din aceste considerente am rămas la el, cu dorinţa dar şi cu ambiţia de a-i demonstra că sîntem în stare să corespundem aşteptărilor sale.

Aş putea evoca prin urmare mai multe episoade legate de relaţia mea cu Coşeriu, însă mă voi limita la unul singur. Prin 1966-67, avînd notiţele luate cu grijă la cursurile Profesorului, mi-a venit ideea să le bat la maşină, să le multiplic ca să le distribui  printre colegii de facultate. Cînd i-am spus despre acest "proiect", Coşeriu a zîmbit neîncrezător, însă mi-a dat permisiunea. Atunci împreună cu colegul Gunter Narr, colaţionînd notiţele noastre, am început să multiplicăm cursurile lui Coşeriu şi să le distribuim în toată Germania. Pornind de la această "întreprindere", G. Narr a înfiinţat o editură la care s‑au editat mai multe volume de-ale lui Coşeriu, iar astăzi editura Gunter Narr Verlag este cea mai cunoscută în materie de lingvistică şi filologie din Germania. 

2. Aş vorbi mai puţin de un " model Coşeriu", cît mai curînd despre un "model al lingvisticii şi al romanisticii", instituit de Coşeriu. Profesorul cunoştea nu doar faptele particulare ale limbilor romanice, ci şi istoria constituirii pas cu pas a acestui domeniu, abordînd totodată o problematică imensă a acestui domeniu. Îmi amintesc de ultima mea întîlnire cu profesorul Coşeriu, cu puţin înainte de decesul său. Vizitîndu-l la Kirchen, lîngă Tubingen, în august 2002, el mi-a povestit, nu fără mîndrie – aceasta nu-i lipsea, dar cine ar fi îndrăznit să-l laude personal în timpul vieţii – despre numeroasele sale manuscrise neterminate, în care a putut să indice anumite probleme doar sub formă de schiţă. Din păcate, nu a mai prins în viaţă apariţia monumentalei sale opere Geschichte der romanischen Sprachwissenschaft ("Istoria lingvisticii romanice. De la începuturi pînă în 1492") apărută recent la aceeaşi Gunter Narr-Verlag sub îngrijirea lui R. Meisterfeld. Nu îndrăznesc să apreciez cît interes prezintă concepţia sa lingvistică şi lucrările de filosofia limbajului pentru tînăra generaţie. Cert este că vor găsi oricînd răspîndire, chiar dacă în cercuri restrînse, din simplul motiv că sînt prea "dificile". De fapt, lectura studiilor lui Coşeriu presupune în prealabil multe cunoştinţe în diferite discipline adiacente lingvisticii.

Într-un cuvînt, în Germania păstrăm amintirea unui mare Profesor, care a hotărît şi a marcat drumul în viaţă al majorităţii elevilor săi. Nu întîmplător Universitatea din Tubingen îl va comemora peste cîteva săptămîni - la 12 decembrie 2003 - , în cadrul Facultăţii de Litere pe cel care a fost şi rămîne simbolul acestei facultăţi.

Wolf Dietrich,

Universitatea din Munster, Germania

1. Pentru mine opera lui E. Coşeriu constituie fundamentul lingvisticii, servindu-mi  ca un fir călăuzitor în activitatea mea didactică şi de cercetare. Aceasta deoarece concepţia lui E. Coşeriu oferă o solidă bază epistemologică şi metodologică pentru toate domeniile lingvisticii: atît pentru descrierea limbilor romanice, a diferitelor niveluri ale limbilor particulare - semantică, gramatică, formarea cuvintelor etc. - cît şi pentru lingvistica textului, filozofia limbajului sau istoria lingvisticii.  De aceea cred că teoria integralistă  are o mare importanţă nu numai pentru  lingvistica actuală, ci şi pentru studiile viitoare asupra limbajului şi a limbilor.

L-am cunoscut pe dl Coşeriu în 1963, la primul curs pe care l-a ţinut la Universitatea din Tubingen. Cursul a fost în limba germană, ceea ce din punct de vedere lingvistic nu a fost tocmai uşor nici pentru Coşeriu, nici pentru noi. Întrucît Profesorul nu vroia să facă greşeli şi într-adevăr n-a făcut, vorbea foarte lent. Probabil că pentru unii studenţi germani ritmul de expunere a fost puţin plictisitor, pentru cei interesaţi de lingvistică însă Coşeriu a spus atîtea lucruri noi, atîtea idei noi, pe care nu le mai auzisem niciodată înainte, încît prelegerea sa a fost fascinantă. Deşi această lentitudine a durat cîţiva ani, cursuri precum Introducere în lingvistică structurală, Semantica structurală, Sistemul verbal al limbilor romanice, Latina vulgară sau Istoria filozofiei limbajului erau materii absolut noi pe care le-am ascultat cu foarte mare interes. În cazul meu s-a produs chiar o convertire la lingvistică, dat fiind că înainte de a-l cunoaşte pe Coşeriu şi de a-i frecventa cursurile, eram preocupat de literatură. Aspectul nou nu era atît materia însăşi, ci importanţa pe care Coşeriu o dădea problemelor de metodologie. Critica şi dezvoltarea distincţiilor lui F. de Saussure, elaborarea şi justificarea diferenţierilor metodologice coşeriene, cum ar fi sistem, normă şi tip, semnificare şi desemnare, tehnica vorbirii sau "discursul repetat" ne-a deschis un orizont nou al activităţii noastre lingvistice. În plus, ne-a convins că lingvistica nu înseamnă doar lingvistică tradiţională, adică istoricistă şi  pozitivistă, ci şi altceva.

Aşa se explică de ce în jurul lui Coşeriu s-a format imediat un "clan" al celor îndrăgostiţi de lingvistică. Trebuie să recunosc că în ce priveşte conceptele metodologice, am avut nevoie de timp ca să le înţeleg şi apoi să le aplic la cercetarea propriu-zisă.

2. Un "model Coşeriu", dacă există, nu prea poate să fie valabil astăzi deoarece Coşeriu a fost un personaj istoric unic, iar personajele comunităţii ştiinţifice de azi nu pot fi comparate cu el, în acelaşi timp, însă,  nici condiţiile actuale ale universităţilor europene nu sînt comparabile cu situaţia de acum patruzeci sau douăzeci de ani. Cred că nu există vreun lingvist astăzi care să aibă capacitatea de muncă a lui Coşeriu. E adevărat că l-au ajutat şi asistenţii săi, însă el i-a stimulat şi promovat în mod exemplar. Coşeriu este un exemplu magistral în ceea ce priveşte lărgimea de vederi, principiul de a nu exclude nimic din universul activităţilor umane. Coşeriu n-a vrut să fie specialist în sintaxă şi mai puţin în sintaxă italiană sau română, ci specialist în lingvistică generală; nu s-a considerat italienist sau românist, ci lingvist generalist fără să-i lipsească însă cel mai mic detaliu din faptele limbilor particulare, în special romanice.

Pe de altă parte, Coşeriu este o pildă strălucitoare de sinceritate şi generozitate intelectuală care a recunoscut şi a valorizat ideile ştiinţifice ale altor lingvişti şi filozofi ai limbajului. Asta înseamnă să te apleci deasupra operelor predecesorilor, să încerci să înţelegi şi să interpretezi sugestiile şi ideile lor din perspectivă actuală şi să le integrezi într-o istorie a gîndirii lingvistice. 

4. Problema se explică prin prezenţa, de fapt, a două naţiuni pe teritoriul Republicii Moldova. Ruşii, care nu sînt români şi nu doresc să înveţe româneşte,  nu au nici un interes ca limbii naţionale să i se aplice un nume diferit de cel al Republicii, mai ales că "limba moldovenească" aminteşte de epoca sovietică. Paradoxală mi se pare însă atitudinea basarabenilor, atitudine ce constă în identificarea falsă a limbii cu autonomia Republicii Moldova, care şi pentru ei, ca şi pentru ruşi, trebuie să aibă o limbă proprie. Dat fiind că nu sînt lingvişti, ei nu recunosc identitatea limbilor, şi continuă cu obiceiul vechi. Aceasta se datorează şi faptului că Basarabia, în ultimele două secole, a fost mai mult timp separată de România decît unificată cu naţiunea fraternă. Această atitudine a majorităţii basarabenilor nu se justifică nici din punct de vedere ştiinţific,  nici din punct de vedere politic – fiindcă ruşii desigur se bucură –, dar este de înţeles din punct de vedere "naţional" în sensul unei identificări cu Basarabia. Nici corsicanii nu doresc să vorbească italiana, limba lor din punct de vedere lingvistic, ci corsicana, chiar dacă nouă, lingviştilor, nu ne convine acest lucru.  Basarabenii trebuie să hotărască cu timpul ei înşişi ce limbă vorbesc, lingviştii nu pot să hotărască.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova