Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 10-11 (108-109), octombrie-noiembrie : Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu : : Mircea Borcilă: 'Opera lui Coşeriu a învins deja veacurile'

Supliment Contrafort - Modelul Coşeriu

Mircea Borcilă: 'Opera lui Coşeriu a învins deja veacurile'

Vitalie Ciobanu: - Stimate domnule profesor Mircea Borcilă, sunteţi unul dintre cei mai reputaţi discipoli ai lui Eugeniu Coşeriu. Aţi avut o contribuţie decisivă în promovarea operei coşeriene în România. Însă apropierea Dvs. de lingvistica lui Coşeriu conţine, din câte ştim, o anumită "intrigă", un istoric. Aţi afirmat cu diverse ocazii că aţi plecat pentru un stagiu în Statele Unite ca "fan" al teoriei lingvistice a lui Chomsky şi v-aţi întors în România ca un adept convins al viziunii coşeriene asupra lingvisticii. Cum s-a produs această "metamorfoză" şi în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe omul Eugeniu Coşeriu?

Mircea Borcilă: - E o întrebare foarte grea pentru mine, la care m-am referit mult prea "rapsodic" până acum, şi mi-e teamă că nici aici n-am să fiu în stare să-i dau răspunsul cuvenit. Pentru a lămuri, însă, esenţialul din "metamorfoza" de care vorbiţi, vor trebui aproximate, mai întâi, în mod corect, adevăratele "coordonate" ale contextului în care ea s-a petrecut.

Îmi dobândisem prima formaţie ştiinţifică în atmosfera Universităţii din Cluj, a anilor ‘60, într-un spirit în care veghea, încă, - deşi de foarte departe! - umbra marilor "corifei" ai celei mai importante şcoli de lingvistică şi, în general, de ştiinţe umaniste din România. Profesorii mei, Dimitrie Macrea şi Romulus Todoran, fuseseră elevi direcţi ai lui Sextil Puşcariu, "părintele întemeietor de ţară al lingvisticii din România" ("the Linguistic Pater Patriae of Romania"), cum îl numea, în S.U.A., în deceniul anterior, al interdicţiei politice de la noi, marele umanist Leo Spitzer (în revista ce apăruse, o vreme, la Seattle, "Cahiers Sextil Puşcariu"). După începuturile timide în dialectologie şi istoria limbii române, m-am orientat definitiv spre lingvistică generală, stilistică şi, mai ales, spre poetică - un domeniu extrem de exigent şi complet nou, pe atunci, la noi, dar care fusese întrezărit, deja, chiar de Puşcariu, în volumul I din Limba română, pe zările largi deschise de filosofia blagiană a "metaforicului" ca "aspect fundamental al creaţiei culturale", în general. Pe acest fundal are loc, de fapt, întâlnirea mea cu teoria chomskyiană a "competenţei" şi numai în acest sens se poate spune că aş fi fost un "fan" al lui Chomsky sau "un promotor al poeticii americane în România" (cum m-a blagoslovit profesorul Mihai Zamfir, la ultimul Congres al Filologilor Români). Intenţia mea fundamentală - aşa cum se poate vedea limpede din Poetica americană (1981) şi, mai ales, din teza mea de doctorat, din 1980 - era aceea de a încerca să valorific concepţia lingvistică ce mi se părea, pe atunci, cea mai puternică, pentru a putea "explica", în spiritul tradiţiei în care eram înrădăcinat, fenomenul central al "creativităţii" semantice, atât "în cadrul limbajului" (sau al vorbirii), cât şi în "operele poetice", în sensul cel mai cuprinzător.

Cunoşteam, desigur, în vremea aceea, şi câteva dintre lucrările lui Eugeniu Coşeriu, care îmi lăsase, şi ca personalitate, o impresie formidabilă, la Congresul al XII-lea de lingvistică şi filologie romanică şi în vizita sa din 1969 la Cluj. L-am invocat, chiar în cartea pomenită, ca furnizând soluţia alternativă la dezbaterile, de atunci, ale semanticii generative (ce mi se păreau insuficiente). Ceea ce nu mi se revelase, însă, între anii 1960-1980, a fost, din nefericire, tocmai dimensiunea de profunzime a viziunii sale "integrale" asupra creativităţii fundamentale a limbajului, dimensiune la care cei mai mulţi dintre lingvişti nu au reuşit să acceadă nici până astăzi. Accesul spre acea zonă mi-a fost barat mie personal, în acei ani, nu atât de iluziile pe care mi le făceam cu privire la teoria generativă, cât de lipsa unor repere cardinale ale operei coşeriene (de ex., cartea despre generativism din 1975 sau, mai ales!, Omul şi limbajul său, din 1977); şi ceea ce îmi lipsea, poate, cel mai mult, a fost asumarea întregului orizont, teoretic şi filosofic, în interiorul căruia se poate înţelege, cu adevărat, o concepţie de o asemenea adâncime şi anvergură.

"Metamorfoza" s-a produs, începând din 1981 - mai precis, între 1981 şi 1985, în "stagiul" prelungit la Ohio State University, în Columbus -, când mi-am dat seama, simultan, că orice încercare de a-mi urmări drumul propriu, pornind de la "chomskysm", este fără speranţă (tocmai apăruse Rules and Representations!), că proiectul de abordare unitară a creativităţii lingvistice şi poetice trebuie clădit pe cu totul alte baze epistemologice (fenomenologic-hermeneutice) şi că o asemenea întemeiere se putea găsi, deja, în liniile ei cele mai importante, tocmai în doctrina ştiinţifică a lui Coşeriu. "Revelaţia" ultimă s‑a putut produce şi pentru că aveam aici, la dispoziţie, întreaga operă coşeriană de până atunci, precum şi accesul neîngrădit la orizonturile conceptuale din care aceasta venea. Se poate spune, aşadar, că numai acum, în America, l-am descoperit, într-adevăr, pe Coşeriu şi că - în cadrul specificărilor menţionate - am plecat "chomskyian" şi m-am întors coşerian!

Primul lucru semnificativ pe care l-am făcut, la întoarcerea în ţară (după o recenzie la Dincolo de structuralism), a fost numărul din "Echinox" (1988, nr. 5), realizat împreună cu prietenul filosof Aurel Codoban - cel dintâi număr dedicat, într‑o revistă din România, lui Coşeriu. Acest număr l-a impresionat atât de mult pe marele maestru de la Tьbingen, încât mi-a trimis prin Constantin Cubleşan (întâlnit, în 1990, la Chişinău!), mesajul că doreşte neapărat să mă cunoască personal. Am îndrăznit, doar atunci, să-i scriu şi să-l rog să accepte un doctorat honoris causa la Cluj. Am ajuns să-l cunosc, în acest fel, la venirea sa, în 1992, şi pe omul Coşeriu, reuşind, de data aceasta, să străbat, mult mai repede, şi celălalt drum de întoarcere: de la veneraţie la iubire.

Vit. C.: - În câteva din studiile Dvs. de exegeză coşeriană, publicate de-a lungul anilor, susţineţi că lingvistica integrală reprezintă, de fapt, o nouă paradigmă în ştiinţa limbajului, mult mai viabilă decât cele precedente. Aţi putea să dezvoltaţi, pentru cititorii noştri, această idee?

M. B.: - Aş dori să evit, în răspunsul meu, pericolul de a cădea în capcana "concepţiilor jurnalistice", care văd istoria lingvisticii şi a ştiinţelor umane, în general, ca un şir nesfârşit de "revoluţii", ce se succed cu o repeziciune ameţitoare, aducând cu ele acelaşi şir nesfârşit de "paradigme" întemeietoare. Nu ştiu în ce măsură aceste concepţii ar putea fi legitimate în ştiinţele "tari", cum li se spune, dar mi se pare sigur că, la noi, ele nu… rezistă! Dacă putem considera, însă, "structuralismul" - pe de o parte, şi "generativismul" - pe de altă parte, ca două asemenea paradigme în ştiinţele limbajului, atunci lingvistica integrală reprezintă, fără îndoială, o "nouă  paradigmă" şi, prin raportare la cele două menţionate anterior, o adevărată "r e v o l u ţ i e" în lingvistică. Am subliniat, încă din 1988, că "revoluţia" adusă de E. Coşeriu trebuie înţeleasă, în sensul etimologic al termenului, ca o întoarcere la fundamentele teoretice humboldtiene şi, în ultimă instanţă, aristotelice, ale ştiinţei lingvistice. O asemenea "nouă paradigmă" presupune cel puţin cinci parametri cardinali, pe care i-am sintetizat sub forma unui "pentalog" al integralismului lingvistic, într-un text-laudatio la aniversarea din 2001, de la Bălţi: (1) întemeierea întregii lingvistici pe un fundament epistemologic antipozitivist; (2) schimbarea radicală a perspectivei de abordare şi constituirea lingvisticii, pe această bază, ca ştiinţă integrală a vorbirii şi nu doar a limbilor; (3) definirea obiectului noii lingvistici ca fiind reprezentat de "funcţia semnificativă", i.e., a creaţiei de semnificaţii şi/sau de "competenţa lingvistică", în sensul coşerian; (4) delimitarea subdomeniilor fundamentale ("vorbirea în general", limbile, textul), corespunzătoare celor trei planuri ale competenţei (elocuţională, idiomatică, expresivă) şi straturi de conţinut (designaţie, semnificaţie, sens); (5) dezvoltarea, în acest cadru, a investigaţiilor sistematice preponderent descriptive sau "empirice". Mi se pare evident că toţi aceşti parametri sunt asiguraţi, în principiu, în opera coşeriană, care trebuie apreciată, în consecinţă, drept cea dintâi întemeiere coerentă şi globală a lingvisticii ca ştiinţă epistemică şi, prin urmare, nu "cea mai", ci singura cu adevărat "viabilă". Savanţii japonezi (Ezawa, Kamei ş.a.) au revendicat, în spiritul unei asemenea evaluări, încă din anii ‘80, concepţia coşeriană ca reprezentând "lingvistica viitorului" sau a "secolului XXI", i.e. concepţia ce se va impune în acest secol.

Vit. C.: - De ce se numeşte lingvistica lui Coşeriu "integrală"? Vă punem această întrebare pentru a "deschide" domeniul destul de complex al lingvisticii şi unui public mai puţin avizat.

M. B.: - Termenul de lingvistică "integrală" nu reprezintă o inovaţie coşeriană. F. de Saussure aspira, la începutul secolului trecut, spre o lingvistică pe care o numea şi el "integrală", iar un alt mare exponent al acestei discipline, Roman Jakobson, şi‑a dezvoltat întreaga operă sub semnul aceleiaşi devize: Linguista sum: linguistici nihil a me alienum puto! Este vorba, aşadar,  înainte de toate, nu de un termen tehnic cu aplicare strictă la opera lui Coşeriu,  ci de un ideal permanent al lingvisticii moderne:  acela de a se constitui ca disciplină unitară, fără a exclude din domeniul ei nici un aspect esenţial al obiectului ei de studiu, i.e. limbajul. Structuralismul, ca doctrină, se ştie, nu a reuşit să împlinească acest ideal, reducându-şi obiectul la "limbă" (langue), iar un filosof de talia lui Paul Ricoeur credea, chiar, în polemica lui antistructuralistă, că sarcina de a realiza o lingvistică "integrală" nu îi revine acestei discipline ştiinţifice, ci … filosofiei! Doctrina lui Chomsky, după ce reuşise o străpungere în adâncime, în raport cu structuralismul, a redus şi ea obiectul ştiinţei sale ("competenţa") la planul universal al vorbirii şi numai din unghiul sintaxei. În sfârşit, lingvistica textului s-a dezvoltat şi ea, în mod paralel, pierzând legătura intimă cu prundul primar şi global al lingvisticii. În sensul tehnic cel mai accesibil, lingvistica lui E. Coşeriu se numeşte "integrală" pentru că ea reuşeşte să readucă toate aceste teritorii disparate la un loc şi să "u n i f i c e" disciplina. În acest sens, s-a spus, la început, de către un savant britanic şi de către fostul profesor al lui Coşeriu de la Iaşi, Iorgu Iordan, că marele merit al savantului român de la Tьbingen ar fi acela de a fi realizat o "sinteză" între diversele direcţii contemporane în lingvistică. Înţeleasă ca o simplă "împăcare" sau "punere împreună" a direcţiilor divergente, aşa cum sunt, o asemenea lingvistică "integrală" ar fi, însă, o întreprindere "eclectică", ilegitimă şi fără speranţă, din punct de vedere ştiinţific. Sensul mai profund şi singurul valid al lingvisticii "integrale" coşeriene este, însă, acela că ea reuşeşte, pentru prima oară şi în mod definitiv, să redefinească, în mod unitar, fundamentul epistemologic, perspectiva de abordare, obiectul şi subdomeniile parţiale ale ştiinţei limbajului, în aşa fel încât investigaţia completă şi coerentă a întregului domeniu devine teoretic întemeiată şi practic legitimă şi organizată (i.e., "disciplinată").

Vit.C.: - Ce relevanţă credeţi că are o teorie lingvistică de felul celei coşeriene pentru oamenii de cultură în sensul larg al cuvântului?

M. B.: - Relevanţa teoriei lingvistice coşeriene pentru oamenii de cultură, în general, mi se pare a fi, fără nici o exagerare, imensă! O eminentă poeticiană din noua generaţie, Lucia Cifor, scria, într-o revistă, la Iaşi, un splendid articol, în acest sens, cu titlul: "Nevoia de Coşeriu". Teoria integrală este, cred, singura busolă, care poate orienta pe oricine spre adevăratul sens al dimensiunii creativ-spirituale a activităţilor noastre, atrăgându-ne atenţia că această dimensiune începe chiar cu cea mai simplă rostire autentică, din viaţa de zi cu zi, şi se întinde până la toate formele de activitate culturală (religie, poezie, filosofie, ştiinţă). Numai că această "busolă" trebuie bine înţeleasă, în modul în care ea funcţionează, şi utilizată în cunoştinţă de cauză. Un strălucit discipol de la Cluj, Cornel Vîlcu, iniţiase, în acest sens, tot la Iaşi, în "Timpul", o serie de articole de "popularizare", în sens superior, de care oamenii de cultură de astăzi au nevoie, într-adevăr, ca de aer. Într-un text prezentat la Sesiunea specială a Academiei Române, consacrată, în mai 2001, sărbătoririi lui E. Coşeriu, am încercat, eu însumi să argumentez, pentru prima oară, că, prin opera sa de fundamentare a lingvisticii, marele savant român pune, de fapt, bazele de principiu pentru întemeierea adecvată şi coerentă a tuturor ştiinţelor culturii.

Vit. C.: - Domnule profesor, aţi afirmat în mai multe rânduri că Eugeniu Coşeriu este pentru cultura noastră "din diaspora" o figură la fel de importantă ca şi Cioran, Ionescu, Eliade ş. a. Spre deosebire de aceştia, el a avut, din păcate, o vizibilitate mai mică, poate şi din cauză că a activat într-un domeniu mai greu accesibil marelui public. Ce argumente ar trebui să invocăm pentru a-l aşeza pe Eugeniu Coşeriu alături de "cei trei magnifici" ai culturii române din secolul XX?

M. B.: - "Argumentele" nu sunt greu de "invocat": în domeniul larg al ştiinţelor culturii, Eugeniu Coşeriu a reuşit, ca nici un alt român, să ajungă în vârful ierarhiei mondiale sau, mai precis, să întemeieze chiar "disciplina pilot" a umanioarelor, cum i se spune lingvisticii încă de la proiectul de "antropologie structurală" al lui Cl. Lйvi-Strauss. "Vizibilitatea" mai mică este dată, într-adevăr, de natura ştiinţei însăşi, "mai greu accesibilă marelui public". Mutatis mutandis, toţi citim literatură, dar câţi dintre noi îl citesc pe Einstein, pe marii savanţi ai fizicii cuantice etc.?! Nimeni nu va cuteza să afirme, totuşi, în mod serios, că cei din urmă sunt mai puţin "importanţi" pentru om, în general, decât cei dintâi. Cu toate acestea, percepţia "marelui public", de care vorbea amar şi Saussure, va rămâne, fireşte, neschimbată. Pentru acest "mare public", Coşeriu va fi, întotdeauna, o figură mai puţin importantă decât Cioran, Ionescu, Eliade ş.a., şi pentru că se dovedeşte, relativ, mult mai uşor (şi, scuzaţi-mă, mai comod!) să-i "înţelegi" pe aceştia, decât pe Coşeriu. Pentru publicul avizat şi/sau cu adevărat iubitor de cultură, lucrurile se prezintă, însă, dintr-un unghi diferit. Aici nu mai contează atât "vizibilitatea" în mediul unor mase cât mai largi de receptori dintr-o cultură anume şi, cu atât mai puţin, dintr-o anume dimensiune a ei (i.e., cultura noastră din diaspora), cât impunerea aportului propriu în planul universal al culturii. Din acest unghi, pasul decisiv îl constituie, în general, "depăşirea barierei lingvistice". Contrar opiniilor aberante ale unor critici literari, precum Alex. Ştefănescu - care susţine, cu o nonşalanţă vecină cu inconştienţa, că "limba română va dispărea în patruzeci-cincizeci de ani" ("Ziua literară", 2003, 14 sept.) - această exigenţă generică va rămâne, din fericire!, încă pentru multă vreme. Este adevărat că Ionescu, Eliade, Cioran au fost, cum se spune, deja "universalizaţi", în primul rând prin traducerea şi/sau scrierea directă (mai ales!) în franceză. Din acest punct de vedere, problema se pune, însă, în termeni mai avantajoşi pentru lingvistul Coşeriu, a cărui operă (în mod paradoxal, la prima vedere) depinde mai puţin de limba de circulaţie. Diferenţa dintre ei rămâne, aşadar, doar în gradul de rezonanţă mai largă faţă de fenomenul literar-religios şi filosofic, decât faţă de cel ştiinţific. În spaţiul propriu, însă, s-ar putea argumenta că statura "gigantului de la Tьbingen", cum a fost supranumit Coşeriu, în întreaga lume ştiinţifică, s-a impus, deja, ca "la fel de importantă", dacă nu chiar, incomparabil mai semnificativă şi mai impozantă. Aş vrea să subliniez, aici, din nou, că aprecierea de faţă, oricât de temerară ar părea, este formulată atât din unghiul "importanţei" obiectului în sine al ştiinţei sale - stratul primar al creativităţii umane, limbajul, din care "izvorăsc" toate celelalte forme ale creativităţii culturale (inclusiv religia, literatura şi filosofia) - , cât şi din unghiul aportului lui Coşeriu, de adevărat fondator al acestei ştiinţe şi, implicit, al tuturor disciplinelor consacrate acestor "forme simbolice", cum le spune E. Cassirer. Adevărata miză mi se pare, aşadar, nu aceea de a-l "aşeza" pe Coşeriu "alături" de ceilalţi, ci de a încerca să-i înţelegem pe aceştia, şi pe alţii, în lumina gândirii sale. Pentru aceasta, însă, sunt întru totul de acord cu Dumneavoastră, ar fi foarte multe de făcut. Mai întâi, ar trebui să-l introducem şi pe Coşeriu în universităţi şi în şcoli şi să-l facem accesibil unui public cultivat cât mai larg. Până atunci, însă, ceea ce faceţi, acum, în splendida dumneavoastră revistă, mi se pare a fi un pas foarte important.

Vit. C.: - Sunteţi un bun cunoscător al exegezei coşeriene în plan mondial. Cât de răspândite sunt ideile integraliste şi cât de bine a fost înţeles savantul român în străinătate? Dar în România? Există un decalaj din acest punct de vedere?

M. B.: - Lingvistica integrală reprezintă, în momentul de faţă, doar cea de-a treia "forţă" pe plan mondial, după "generativismul" în accelerată descreştere şi semantica cognitivă, în masiv progres. Situaţia este, desigur, diferită, în diverse ţări. Estimarea globală propusă este ilustrată, însă, cu mare sagacitate, pentru o ţară ca Japonia, de eminenta noastră coşeriană, Emma Tămâianu-Morita, în cartea sa recentă, Integralismul în lingvistica japoneză. Trebuie spus, însă, că în ţările de limbă spaniolă, portugheză şi germană, poziţia lingvisticii integrale este, în general, mult mai puternică, iar doctrina sa a fost mult mai bine "înţeleasă" şi asumată. Din păcate, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cele două ţări de limbă română. Deşi cei mai mulţi dintre noi nu recunosc acest adevăr, există, fără îndoială, un "decalaj" în această privinţă, pe care l-a subliniat, cu profundă amărăciune, Coşeriu însuşi în mai multe interviuri: un decalaj "dureros", care ne aminteşte, încă o dată, sensul cunoscutei zicale, după care nimeni nu este profet în ţara lui! În confesiunea sa din 1992, pe care am consemnat-o în "dosarul" special din revista "Apostrof", savantul respingea, pe bună dreptate, explicaţia sugerată de mine a acestui "decalaj" prin interdicţia ideologică impusă, până în anii ‘90, în ţările noastre, întrebându-se: Cum se face că în spaţiul limbii ruse ideile mele sunt, totuşi, cu mult mai răspândite decât în România şi în Moldova? Adevărata explicaţie trebuie căutată, într-adevăr, cum sugerează regretatul Maestru, în complexul nostru de cultură mică, marginală, care nu poate accepta situarea unei valori proprii la un asemenea nivel, decât după ce evaluarea a fost consfinţită în altă parte. Aş mai adăuga, aici, şi un alt aspect, mai specific. Cred că "decalajul" de care vorbim se datorează, în mare măsură, şi unei anume "mentalităţi" persistente în lingvistica românească, dar abandonate pe plan internaţional. Regretatul Ion Coteanu, unul dintre cei mai emancipaţi teoreticieni din lingvistica noastră, îmi mărturisea, la Bucureşti, că i se pare (cum va afirma, apoi, şi în scris) că E. Coşeriu este, de fapt, un "filosof al limbii", nu un lingvist, în sens strict. Şi mulţi colegi de-ai noştri cred la fel, chiar dacă nu o mărturisesc. Ei bine, primul lucru de care m-am convins, pe "propria piele", încercând să-mi asum lingvistica generativă este acela că o asemenea disociere este, în realitate, mult mai greu de făcut, în stadiul actual al lingvisticii, sub această formă disjunctivă, şi că ea se dovedeşte profund nedreaptă cu marii lingvişti ai epocii noastre. Ce este Chomsky, din unghiul acestei opoziţii: lingvist sau "filosof al limbii"? Este evident că, în ipostaza sa preponderent teoretică, ar trebui considerat şi una şi alta. Lucrurile au fost lămurite, de altfel, foarte limpede, de Coşeriu însuşi, încă în capodopera sa din 1958, Sincronie, diacronie şi istorie (în paranteză fie spus, Tratatul de lingvistică generală, din 1971, al Academiei Române, trimite la versiunea rusă a acestei cărţi, din 1963!). Genialul nostru savant demonstrează, definitiv, aici, că pretenţia teoriei lingvistice, de a se izola de "orice filosofie" nu reprezintă decât un indiciu al unei anumite filosofii (sau "ideologii") implicite. Cu toate acestea, Coşeriu nu face, de fapt, nici în această carte şi nici nicăieri (nici chiar în seria de volume intitulate "Geschichte der Sprachphilosophie"!) "filosofie a limbii", ci elaborează o concepţie ştiinţifică; iar, în această finalitate, el îşi asumă şi sarcina extrem de grea - dar care revine de drept lingvisticii şi nu filosofiei - de a-şi întemeia epistemologic şi teoretic propria disciplină. Acest lucru se pare că nu poate fi acceptat de lingviştii noştri, dintre care foarte mulţi se mai iluzionează să creadă că, în cercetările lor preponderent descriptive, se pot debarasa de orice…teorie! Şi, fireşte, în primul rând, de cea a unui alt… român!

Vit. C.: - Aţi întemeiat la Cluj un Centru de Studii Integraliste. Ce activităţi desfăşuraţi în cadrul acestui Centru? Colaboraţi şi cu lingvişti de la Chişinău?

M. B.: - "Centrul de Studii Integraliste" s-a născut, ca idee, încă în 1992, la prima întâlnire a lingviştilor, semioticienilor, literaţilor şi filosofilor clujeni cu Eugeniu Coşeriu. Prima formă de organizare a fost cea a unui "Cerc de studii", în care se adunau, de obicei lunar, cadre didactice şi studenţi de la Universitatea clujeană, pentru a prezenta şi discuta aspecte şi cărţi importante vizând teoria coşeriană şi consecinţele ei pentru diverse domenii şi subdomenii ale ştiinţelor umane. Nucleul tare al acestui Cerc a fost constituit din primii doctoranzi din cadrul Programului de lingvistică generală şi de semiotică, între care cei mai activi au fost Lucian Lazăr, Eugenia Bojoga, Emma Tămâianu, Cornel Vîlcu, Lolita Zagaevschi, Dina Dehelean, Cristina Pop, Lionel Roşca, Simion Cristea ş.a. Primele "roade" ale acestui Cerc sunt prezentate, deja, într-un alt "număr eveniment" din "Echinox", 1996, nr. 10-11-12, pus în întregime sub egida "Integralismului lingvistic" şi prefaţat de un excepţional interviu realizat de Lucian Lazăr cu Maestrul nostru (Fiinţă şi limbaj).

Întemeierea Centrului de Studii s-a putut realiza numai peste doi ani, o dată cu înfiinţarea Catedrei de Lingvistică Generală şi Semiotică, la Facultatea de Litere, care a rămas până astăzi singura Catedră cu acest profil din România. Împreună cu profesoara Carmen Vlad, care şi-a croit, sub influenţa lui Coşeriu, un drum propriu în semiotică, am reuşit să-i adunăm la această Catedră pe majoritatea celor menţionaţi anterior - la care s-au adăugat Oana Boc, Rodica Frenţiu, Nicoleta Neşu - şi să constituim, în acest fel, prima catedră universitară fondată în întregime pe orientarea integralistă.

Centrul de Studii Integraliste s-a înfiripat, în 1998, pe lângă această Catedră. Profitând, din nou, şi de prezenţa Profesorului Coşeriu, am schiţat, atunci, un Program minimal de cercetări, în mai multe direcţii majore, ilustrate deja în tezele de doctorat ale membrilor Catedrei: receptarea operei lui Coşeriu în diverse contexte culturale; principalele zone problematice ale subdomeniilor lingvisticii integrale (lexematica, semantica designaţională, lingvistica textelor); posibilităţile de dezvoltare a unei abordări "integraliste" dincolo de hotarele lingvisticii (în poetică, semiotică, filosofie). Profilul Centrului de "studii integraliste" (nu exclusiv de "lingvistică integrală"), a fost ales deliberat, împreună cu Maestrul, pentru a promova extensiunea transdisciplinară a acestor cercetări, în spiritul doctrinei şi al momentului actual internaţional. În acest spirit, am orientat şi primul nostru "grant" prin realizarea, în echipă, a primului Dicţionar de concepte fundamentale ale lingvisticii integrale (de circulaţie internă). Câştigurile înregistrate, până acum, pe acest "început de drum în studiile integraliste" pot fi evaluate deja, pe baza culegerilor colective din "Studia", 2001, nr. 4 (vezi prezentarea profesoarei Angela Bidu-Vrânceanu, de la Universitatea din Bucureşti, în "Limbă şi literatură", 2003, vol.I-II, p.43-47) şi "Dacoromania", V, 2003. Cât despre "colaborarea noastră cu lingviştii de la Chişinău", pot spune că Centrul nostru este, poate, un exemplu elocvent nu atât de "colaborare", cât de unire a forţelor spre un obiectiv comun. Prima teză de doctorat dedicată lui Coşeriu în România şi Moldova a fost realizată la noi de Eugenia Bojoga, care a avut curajul să-şi abandoneze rosturile de la Chişinău şi să se angajeze, alături de noi, pe "noul drum" la Cluj. Trebuie adăugat că, în nucleul iniţial al Catedrei şi al Centrului, am atras, cum s-a văzut, şi o altă tânără eminentă venită la studii din Moldova: Lolita Zagaevschi. Nu evităm, însă, fireşte, nici colaborarea cu lingviştii consacraţi de "dincolo" de Prut. Împreună cu Profesorul Vasile Pavel şi alţi colaboratori, am editat, bunăoară, un volum masiv din operele unuia din marii precursori români ai integralismului, Vasile Bogrea ("cel mai învăţat dintre români", cum îl considera Nicolae Iorga). Am beneficiat, apoi, de ajutorul Profesorului Vladimir Zagaevschi, pentru finalizarea unei lucrări de doctorat consacrate "statutului lingvistic al graiurilor româneşti din stânga Prutului". Ne bucurăm, în eforturile noastre, de sprijinul unor renumiţi lingvişti din Chişinău cum sunt Anatol Ciobanu, Silviu Berejan, precum şi de cel al importantelor reviste de specialitate (Limba română, Revista de lingvistică şi ştiinţă literară). Speranţele noastre cele mai mari se îndreaptă, însă, trebuie s-o spun, spre o mult mai substanţială apropiere şi cunoaştere reciprocă, în special cu tânăra generaţie de aspiranţi spre zările generoase şi, în acelaşi timp, extrem de exigente ale mişcării integraliste.

Vit. C.: - Dacă am pomenit de specialiştii de la Chişinău, am vrea să vă cunoaştem opinia în legătură cu aşa-zisul dicţionar "moldovenesc-românesc" al lui Vasile Stati. Basarabia l-a dat lumii pe Coşeriu, dar produce, din păcate, şi specimene de felul lui Stati, pseudolingvişti care s-au pus în slujba ideologiei comuniste.

M. B.: - Opinia mea este că "opere" precum cea menţionată şi "autori" de teapa celui vizat, nici nu ar trebui luaţi în considerare într-o discuţie ştiinţifică. Pur şi simplu nu ai cu cine şi despre ce să "discuţi". "Specimenul" în cauză se referă, de altfel, în mod semnificativ, în prefaţă, nu la Coşeriu, ci la… Adrian Năstase. Personal, n-am auzit de acest "lingvist" şi atâta timp cât nu avem repere comune nu avem ce discuta. Vă dau dreptate, însă, că impostura ideologică în ştiinţă trebuie demascată şi oricât de neplăcută ar fi munca de ecarisaj, ea trebuie, totuşi, făcută şi în acest domeniu, pentru sănătatea Cetăţii. Din punct de vedere ştiinţific, problema aşa-zisei "limbi moldoveneşti" a fost rezolvată, cum se ştie, în mod definitiv, şi prin intervenţia lui E. Coşeriu însuşi, în anii 1993-1995: "oricâte rusisme ar fi adoptat şi cu oricâte creaţii ad-hoc s-ar fi încărcat, o limbă bazată pe graiurile moldoveneşti şi care păstra structurile esenţiale ale acestora, nu putea fi altceva decât o formă a limbii române"… (v. Latinitatea orientală, în "Limba română", 1994, nr.3, p. 21). Cine nu se confruntă cu acest adevăr al ştiinţei limbii şi cu "alfabetul" pe care acesta e clădit (limbă istorică, limbă exemplară, dialecte primare şi secundare etc.), ci cu "ştiinţa lingvistică" a lui Adrian Năstase nu are ce căuta în spaţiul disciplinei noastre. Oricine poate purta, fireşte, un război ideologic cu cine pofteşte, dar nu în numele lingvisticii, pentru că, din unghiul lingvisticii, un "dicţionar" ca acesta nu e decât un episod ridicol, dintr-o imensă fraudă ştiinţifică! Vă asigur că dovezile "faptice" pe care îmi bazez acest verdict vor fi furnizate cât mai curând şi devastator.

Vit. C.: - Centrul de la Cluj îşi propune cumva să promoveze ideea editării în limba română a operei coşeriene, operă din care au apărut până azi doar câteva titluri?

M.B.: - Centrul de la Cluj are multe proiecte, dar, din păcate, foarte puţine mijloace financiare şi instituţionale. Editarea sistematică şi integrală a operei lui Coşeriu în română este o sarcină uriaşă, de interes naţional, care depăşeşte cu mult, cel puţin deocamdată, posibilităţile extrem de modeste ale Centrului din Cluj. S-au tradus şi editat trei volume şi mai există deja pregătite, pentru tipar, alte trei. În acest mod şi în acest ritm nu putem spera să ajungem, însă, prea departe. Am avut ocazia să discut, în schimb, cu Preşedintele Academiei Române, profesorul Eugen Simion, în prezenţa oaspetelui de la Tьbingen, ideea editării, sub această egidă, a unei serii coordonate de volume Coşeriu, care să aspire, treptat, spre statutul de Opera omnia în română. Din nefericire, lucrurile se mişcă foarte greu la noi, la români, şi nu doar din proverbiala noastră lipsă de talent managerial! Noi nu ştim care suntem mai "mari" şi mai "importanţi" şi dacă acceptăm, cumva, că şi Coşeriu era aşa, atunci nu ştim care suntem mai îndreptăţiţi să-l edităm. Căci de "colaborare", în această privinţă, între principalele Instituţii Academice din România şi Moldova, aşa cum au făcut-o, spre exemplu, japonezii şi germanii, nici nu poate fi vorba! Personal, sunt sceptic şi îmi pun mai degrabă unele speranţe în noul Institut Cultural Român, condus de Augustin Buzura, care s-ar putea dovedi, cred, mai receptiv şi mai operaţional într-un asemenea proiect.

Vit. C.: - Ce relaţie vedeţi între actualul Centru de Studii Integraliste şi tradiţia şcolii clujene interbelice?

M. B.: - Cum am anticipat în răspunsul la prima întrebare, l‑am descoperit pe Coşeriu, tocmai, urmărind o ancorare în contemporaneitate a spiritului marii tradiţii a şcolii clujene interbelice. Ceea ce au făcut Puşcariu, Bogrea, Capidan, Drăganu, Procopovici era o lingvistică istorică a limbii române, care nu accepta reducţia structuralistă la sistemul de diferenţe interne şi aspira spre o relevanţă mai largă în plan cultural. Descoperirea integralismului lingvistic m-a făcut să întrezăresc, dincolo de reziduurile pozitiviste şi de deficienţele şi ezitările întemeierii teoretice, unele premise importante ale acestei abordări în cea mai importantă şcoală lingvistică românească. Coşeriu însuşi l-a evaluat, în acest sens, pe Puşcariu, într-un interviu cu Eugen Munteanu, la Iaşi, iar apoi, în ediţia românească a Introducerii în lingvistică, ne-a îngăduit referirea explicită la abordarea semantic-culturală a marelui lingvist clujean. Una dintre direcţiile în care ne rămâne mult de făcut este şi aceasta a recuperării şi reformulării sistematice a acestor premise "moştenite". Eforturile noastre se asociază, în această privinţă, cu cele ale colegului Ion Mării şi ale colaboratorilor lui de la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară "Sextil Puşcariu".

Vit.C.: - Domnule profesor, cum vedeţi viitorul studiilor integraliste şi pe cel al lingvisticii în general? Cum arată posteritatea lui Eugeniu Coşeriu?

M.B.: - Cea mai grea întrebare! Eu sunt, fireşte, un "idealist" şi nu voi înceta să cred în viitorul lingvisticii integrale şi în cel al integralismului, în general. Dacă n-aş împărtăşi, cu toată fiinţa mea, această credinţă ar trebui să accept că nimic din puţinul pe care l-am făcut până acum şi tot ceea ce mi-a mai rămas de făcut înaintea întunericului nu are, pur şi simplu, nici un rost. Unii dintre foştii mei studenţi, acum colegi mai tineri, au ajuns, însă, la o versiune mult mai ponderată a acestui optimism. Astfel, cartea Emmei Tămâianu-Morita despre "Integralism în lingvistica japoneză" se încheie cu concluzia că, în condiţiile actuale ale orientării vieţii ştiinţifice şi academice, este foarte probabil că secolul XXI nu va fi suficient pentru impunerea acestei concepţii ca direcţie dominantă nici măcar în lingvistică! N-aş vrea să închei, însă, cu această previziune, poate prea lucidă şi sumbră în acelaşi timp, pentru că, dincolo de orice opinie personală, un singur lucru poate fi spus cu certitudine despre viitor: lingvistica nu îşi va putea permite, în nici un fel de circumstanţe, să ignore aportul integralismului şi nici celelalte discipline umane nu îşi vor putea permite să ignore aportul lingvisticii. În acest sens, se poate afirma, fără teama de a greşi, că - independent de toate dorinţele şi eforturile noastre particulare în această privinţă - opera lui Coşeriu a învins deja veacurile!

noiembrie 2003, Chişinău-Cluj

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova