Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 10-11 (108-109), octombrie-noiembrie : Interviul revistei : : Tamara Cărăuş: 'Identitatea mai mult promite decât oferă'

Interviul revistei

Tamara Cărăuş: 'Identitatea mai mult promite decât oferă'

Vitalie Ciobanu: - Dragă Tamara Cărăuş, acum cinci ani, îmi luai un interviu pentru Adevărul literar şi artistic de la Bucureşti, interviu pe care l-am  intitulat: "Libertatea este un exerciţiu care sperie". Acel text a făcut ceva valuri pe la noi, un hebdomadar de la Chişinău, cunoscut pentru simpatiile sale politice "moldoveniste", retipărind fragmente ample din el, bineînţeles, fără să-mi ceară acordul - în buna tradiţie a nesimţirii basarabene -, numai pentru că a dorit să manipuleze anumite idei ale mele pe tema "alterităţii" basarabene în raport cu matricea-standard românească şi unele critici pe care le formulam pe marginea politicii României faţă de Basarabia după 1989. Iartă-mi acest debut autoreferenţial, însă intenţia mea deschide două întrebări: a) Cum te simţi în postura celui intervievat de cineva căruia i-ai pus tu însăţi cândva nişte întrebări destul de solicitante şi incomode; b) Când crezi că vom putea vorbi, decomplexaţi, despre problemele româneşti de o parte şi alta a Prutului, fără a fi suspectaţi de nepatriotism de unii şi fără ca alţii să ne utilizeze în scopuri impure opiniile şi alegaţiile, prin citare incompletă şi scoatere din context?

Tamara Cărăuş: - Faptul că sînt intervievată de cineva căruia eu însămi i-am pus cândva întrebări îl percep ca pe o obligaţie de a da nişte răspunsuri importante la nişte teme majore. Probabil cu vreo doi ani în urmă mi-aş fi imaginat că pot îndeplini această obligaţie, acum însă nu mai ştiu care sunt "temele majore" sau cele despre care trebuie să vorbim în primul rând. Chiar dacă acum am mai multe nedumeriri, nu am nici un răspuns pe care l-aş face public. Şi, de aceea, în ipostază de intervievată sunt mai întâi nedumerită de aroganţa aproape inevitabilă a primei versiuni a răspunsurilor, apoi obligată să-mi cenzurez variantele şi să construiesc un răspuns acceptabil.

Cred că se poate vorbi oricum despre "problemele româneşti", dar nu şi decomplexaţi. Probabil, orice tip de vorbă/discurs va fi, mai mult sau mai puţin, expresia unui complex. Şi oricât de savant ar fi camuflat complexul într-o expunere teoretică, nu se va evita suspectarea de nepatriotism şi citarea incompletă. Căci cei care citează, sau numai suspectează, cred că doar complexul lor este poziţia corectă.

Mai cred, şi îmi place din ce în ce mai mult să cred acest lucru, că despre "problemele româneşti" se poate şi tăcea. Putem tăcea şi vorbi despre altceva. Deşi nu ştiu dacă eu am înţelepciunea, pregătirea şi abilităţile de a tăcea şi de a vorbi/face/scrie altceva.

Vit.C.: - Te-ai întors recent din Marea Britanie, unde ai fost cu o bursă la Oxford pe durata a 10 luni. Mulţi basarabeni fac astăzi experienţa străinătăţii, în cele mai diverse ipostaze, de regulă, mânaţi de sărăcie şi de lipsa de soluţii. Pentru un intelectual însă "ispita Occidentului", ca să-l citez pe Malraux, ar trebui prin forţa lucrurilor să aibă un efect euristic şi formativ, iar când e vorba de o agendă de studiu, precum în cazul tău, beneficiile pot fi chiar cuantificate. Vorbeşte-mi despre acest timp petrecut sub "ceţurile Albionului", într-o universitate al cărui prim colegiu a luat fiinţă încă la 1249, şi despre cum a evoluat proiectul tău de cercetare.

T.C.: - Am nevoie - urgent de tot! - să mi se limpezească şi  mie situaţia şi să înţeleg ce a însemnat totuşi faptul că am fost la Oxford. Să cuantifice beneficiile cineva, cumva, şi să mi le arate şi mie - un beneficiu, al doilea, al treilea… Eu ştiu doar că pot diviza perioada de până acum (probabil ar trebui să spun, să mă iertaţi de cuvânt, "traseul intelectual parcurs până acum") în pre-Oxford, Oxford şi post-Oxford. Deocamdată perioada post-Oxford este cea mai incomodă şi mă întreb dacă avea rost să merg la Oxford doar pentru a mă incomoda în halul acesta.

Nu pot spune prea multe despre perioada Oxford ca o experienţă a instituţiei în sine, fără a o lega de perioadele pre şi post. Dar mai ales de cea pre- de unde se poate extrage o explicaţie parţială şi a bizareriei următoarelor două perioade.

Am mers la Oxford cu o bursă de cercetare în filosofie politică avându-l coordonator pe unul din filosofii politici faimoşi - toată lumea mă întreba cum de am reuşit să îl am pe el coordonator, eu spuneam cum a fost - mă repartizaseră cei de la comisia de admitere. În primul semestru - anul academic e împărţit în trei semestre, numite  Michaelmas, Hillary şi Trinity - coordonatorul meu avea un fel de concediu academic numit Sabbatical, în tradiţia oxfordiană aceasta înseamnă fiecare al şaptelea semestru în care profesorul nu are sarcini de predare şi coordonare. În timpul concediului se afla în continuare în Oxford, dar studenţii pe care îi coordona fuseseră repartizaţi la alţi profesori. Am vorbit la început şi am convenit că pe parcursul primului semestru voi merge la cursuri, seminare, bibliotecă, mă voi familiariza cu specificul universităţii, iar în semestrul doi vom începe colaborarea. Timp de o lună am alergat la bibliotecă, cursuri, seminare, workshopuri. Însă toate acestea nu îmi păreau destule. Nu ştiu de ce aşteptam să mi se întâmple ceva şi probabil destul de repede, căci …după o lună i-am scris coordonatorului ştiinţific (un mesaj disperat, bineînţeles) că nu există nici un impact al Universităţii asupra mea. Scriam că îmi revine doar un rol pasiv, că deşi merg la cursuri şi seminare de unde să ştiu că nu filtrez cele auzite prin grila mea parţială şi prin prejudecăţile formate în şcolile prin care am trecut anterior, etc., etc. Dumnealui se pare că a rămas uluit. A hotărât ca în timpul concediului să facă o excepţie şi să mă coordoneze/ghideze pentru a asigura multrâvnitul impact al Universităţii Oxford asupra mea. Am convenit ca o dată în săptămână să discutăm timp de o oră pe marginea unui paper care urma să îl scriu. Ceilalţi studenţi ai dumnealui au rămas miraţi când au aflat şi îmi tot spuneau ironic "Am auzit că dl profesor şi-a întrerupt Sabbatical-ul ca să sporească impactul universităţii asupra-ţi". Îndrăzneala mea era de neînţeles pentru ei. 

După ce m-am întors în RM, m-am întâlnit cu destul de multe persoane care mi-au zis "Vai, dar nu te-ai schimbat deloc!". "Dar deloc!", unde făceau ei evident dezamăgiţi. Nu ştiu ce schimbare ar fi vrut ei să constate. Probabil aşteptau să se vadă vreun fel de aură intens luminoasă în jurul capului meu sau să păşesc cumva maiestuos. Era penibil să aud acest lucru. Dar acceptam dezamăgirea lor pentru că şi eu aşteptasem un nu ştiu ce fel de impact.

Vit.C.: - A demonta clişeele despre Marea Britanie a devenit un exerciţiu recurent, după cum la fel de banal e să constaţi  durabilitatea acestor stereotipuri care alimentează şi numeroase bancuri. Orgoliul de insulari al englezilor (poate o reminiscenţă a vechiului imperiu victorian?), originalitatea lor căutată, corectitudinea în raporturi, pasiunea pentru sport, conservatorismul politic şi social, dar şi extraordinara creativitate culturală, bunăoară în muzica pop, cu atâţia interpreţi cunoscuţi şi îndrăgiţi, de la Elton John şi până la Robby Williams... În Japonia şi în Statele Unite a-i imita pe englezi este azi o chestiune de fashion. Nu te simţi tentată să-ţi notezi gândurile şi impresiile despre Marea Britanie? Ţi-a plăcut această lume, ce ţi-a displăcut în ea?

T.C.: - Pentru mine Marea Britanie s-a suprapus cu Oxfordul.

Şi cum să ne displacă ceva la Oxford? Poate doar să ne mire ceea ce nu ne-am  aşteptat să întâlnim la Oxford, de exemplu, performance-ul numit high table. Aşa sînt numite cinele cu totul şi cu totul speciale ce se pot întîlni doar la Universitatea Oxford: la lumina lumânărilor, în sălile maiestuoase ale colegiilor, la mese lungi aproape antice stau mesenii, membrii ai colegiilor, înveşmântaţi obligatoriu în vestimentaţia stilul Oxford - costume negre, cămăşi albe şi o mantie lungă neagră, fiecare rang academic fiind indicat printr-o mică diferenţă în croiala hainei. Se intră în sala de mese de asemenea în ordinea rangului academic; nimeni nu se aşază şi nu vorbeşte pînă rectorul nu rosteşte binecuvântarea în latină şi nimeni nu se ridică de la masă pînă nu răsună pe latineşte mulţumirea. Şi începutul şi sfîrşitul mesei e marcat de lovitura cu un ciocănel special într-un vas special. Timp de două ore se servesc bucate neobişnuit de sofisticate (încît e dificil să nu devii gurmand după aflarea la Oxford!) şi rafinate vinuri vechi din colecţia specială a colegiului (incredibil, fiecare colegiu are un beci!). În timpul cinei se vorbeşte şi se discută aprins subiecte academice - cred că se poate discuta şi altceva dar e păcat. În a doua parte a cinei, urmează desertul care se serveşte în altă sală, la fel de maiestuoasă, şi unde nu se permite să te aşezi alături de persoanele lângă care ai stat în prima parte a cinei. Dacă ai imprudenţa să te aşezi lângă aceeaşi persoană, vine un supraveghetor şi îţi indică un alt loc. Performance-ul continuă: trei sticle sofisticate şi vasele din care se serveşte desertul trebuie să circule de trei ori, transmise din mână în mână de către meseni, într-o ordine strict stabilită. Vai de cel care încurcă ordinea! Iar mie mi s-a întâmplat odată…  La Nuffield College, unde am fost eu, aveam high table, conform tradiţiei, de trei ori pe săptămână - marţi, miercuri şi vineri. Nu mi-am imaginat că viaţa academică de la Oxford poate fi atât de hedonistă!

Chiar dacă aş încerca să disociez Marea Britanie şi Oxfordul, tot gânduri şi impresii despre Oxford aş avea, pe care nu văd cum ar fi posibil să le scriu. Ca o experienţă importantă în sine? Să spun lucruri de genul "gândul acesta îmi trecu prin cap când citeam în Biblioteca Boldleiană lucrarea lui...", sau "în timpul discuţiilor ce au urmat după conferinţa susţinută de Richard Rorty l-am întrebat..." sau "iată ce întrebare i-am adresat lui Gerry Cohen..." sau "în timpul unui high table  discutînd cu un faimos sociolog de la Chicago University care era visiting la Oxford am înţeles că..."?  Incontestabil, a fost un farmec în toate aceste experienţe, dar descrierea lor nu m‑ar absolvi de obligaţia de a justifica faptul că am fost la Oxford, ba dimpotrivă vor face povara şi mai mare.  Nu ştiu de ce, dar am impresia că prin tot  ce voi face de acum încolo trebuie să justific faptul că am fost la Oxford.

Vit.C.: - Cum se vede din Anglia acest ţinut obscur, Republica Moldova, şi dorinţa sa, împinsă, uneori, până dincolo de limita bunului-simţ, de a-şi afirma "statalitatea"? Nu ai fost tentată să obţii o "viză de reşedinţă" mult mai lungă pe insule? Azi, a pleca în Occident este o obsesie, iar a te întoarce acasă, după un asemenea sejur, echivalează în ochii multora cu un eşec, asta ca să generalizez puţin.

T.C.: Odată, după vreo două luni de la sosirea mea la Oxford, am fost invitată cu încă vreo 20 de studenţi în vizită la rectorul colegiului. La un moment dat îl văd pe dl rector venind spre mine şi ducînd în braţe o carte mare şi grea. Era o hartă/atlas fizic al lumii. Şi rectorul, încurcat, mă rugă să-i arăt unde e Moldova. Aproape toţi oaspeţii s-au adunat în jurul meu. Am deschis la Europa de Est şi, deoarece era o hartă fizică şi nu politică, a trebuit să arăt cu degetul - iată aici! - şi să desenez conturul graniţelor cu degetul arătător (întrebându-mă în acelaşi timp dacă unghia mea arată suficient de estetic). Ei se uitau care nedumeriţi, care ironici, constatând decalajul dintre drama şi obsesiile locului pe care le povestisem mai înainte şi mărimea fizică a acestuia. 

Nu m-am gândit la o viză de reşedinţă mult mai lungă, probabil din cauza moralităţii unui contract încheiat de mine şi cei care mi-au oferit bursa de cercetare (OSI/Chevening Scholarship) şi în care se cerea să utilizăm cunoştinţele pentru "prosperarea şi emanciparea statelor noastre", deşi era mai mult un îndemn, o obligaţie morală,  şi nu una legală.

Acel contract ar fi putut fi ignorat, însă... ca să rămân undeva, ar trebui să cred că sunt de neînlocuit. Da, ar trebui să cred că sunt utilă acolo şi cât de cât de neînlocuit, că ceea ce pot face eu fac mai bine decât altcineva. Însă întotdeauna cred că ceilalţi pot face ceea ce fac eu la fel de bine, sau poate şi mai bine, şi nu văd nici un merit al meu personal care m-ar face să pretind să rămîn în instituţii şi locuri care – e adevărat - confirmă şi susţin adecvat mizele individuale.

Generalizarea "întoarcerea e un eşec" poate fi acceptată, doar dacă adăugăm precizarea că rămânerea nu e neapărat un succes. Contează ce a vrut persoana care a rămas, ce a vrut persoana care s-a întors. Constat că motivul întoarcerii ca eşec este destul de puternic în imaginarul din aceste locuri. La întoarcerea mea în RM unele persoane mai mature (ca sa spun aşa), de altfel onorabile, îmi povesteau dramatice cazuri ale unor întorşi de cândva din... metropole sovietice, unde studiaseră în profunzimi delicate materii. Întorşi, sau nu au avut susţinere instituţională adecvată pentru preţioasele cunoştinţe ce le obţinuseră şi se simţeau inutili sau, brusc, nu vor fi avut suficiente motivaţii interioare ca să continue ce începuseră, şi sfârşeau jalnic.

Vit. C.: - Reacomodarea ta cu "spaţiul natal", înţeleg, nu a fost chiar lină. Mai ales că a trebuit să te reconectezi la realităţile halucinante ale patriei, comentând într-un amplu text aşa-zisa "Concepţie a politicii naţionale de stat", lansată de guvernanţii comunişti. Ai fost cu acest prilej - îmi spuneai într-o discuţie anterioară - un ideolog fără voie, nu agreezi ipostaza. De ce? Nu o găseşti pasionantă (şi lucrativă) într-un loc în care se pune atâta preţ pe ideologii, cum este Basarabia comunistă? Lăsând gluma la o parte, cred că background-ul teoretic pe care ţi l-ai format în aceşti ani ţi-ar permite să ai o contribuţie inedită şi utilă în reformularea viziunilor asupra felului în care ne putem acomoda, noi, basarabenii, neîmplinirile identitare la trendul contemporaneităţii, iar dezbaterile publice ar avea numai de câştigat.

T.C.: - Comentariul despre care amintiţi m-a făcut într-adevăr să mă simt ideolog. Mi-a fost de-a dreptul teamă ca nu cumva cunoştinţele mele de filosofie politică (obţinute nu oriunde) să fie utile unui stat comunist şi aproape totalitar. Aveam senzaţia că cele scrise de mine încep să circule cumva arbitrar şi să provoace aprobările de care nu aveam nevoie. Anxietatea s-a mai diminuat totuşi când am înţeles că pe ideologia mea nu se pune prea mult preţ. Spre marea mea consolare, comentariul meu a fost luat în seamă mai puţin decât mă aşteptam.

Cedez cu bucurie misiunea de ideolog cu background teoretic altcuiva. Tot mai mulţi tineri din RM se lasă seduşi de promisiunea de a studia identitatea naţională - mulţi chiar mi-au cerut bibliografii la acest subiect. Şi presupun, sau cel puţin aştept, ca degrabă dezbaterile publice vor fi impulsionate de mai multe acomodări ale "neîmplinirilor noastre identitare" la trendul contemporaneităţii. Dacă nu cumva şi acei tineri vor constata ca şi mine că identitatea mai mult promite decât oferă, oricât de mult  o studiezi şi oricâte surse vei consulta.

În cazul nostru există totuşi un beneficiu teoretic şi tocmai datorită "neîmplinirii noastre identitare", dacă aveţi în vedere prin aceasta diviziunea identitară dintre "moldoveni" şi "români". "Neîmplinirea", explicată din perspectivele teoretice existente, permite să înţelegem cum funcţionează identitatea naţională în general, şi anume, să înţelegem că identitatea naţională este o opţiune. Am îndrăznit să afirm în public că peste o perioadă acest caracter de opţiune va deveni vizibil în cazul oricărei identităţi naţionale. Va fi clar că indivizii îşi vor asuma o identitate naţională, sau două, sau una multiplă/cosmopolită în funcţie de interesul, profitul, respectul de sine pe care îl vor urmări.

Vit.C.: - Înainte de Oxford ai fost bursieră a Colegiului Noua Europă, unde, la sfârşitul studiilor, ai ţinut o conferinţă, pe care am publicat-o în Contrafort, cu titlul: "Republica Moldova: identităţi false, adevărate sau naţionale?" După ce ai parcurs atâta bibliografie în materie şi ai cunoscut experienţa alterităţii pe propria piele, nu crezi că "mursecarea" interminabilă a acestei probleme nu se mai justifică la noi? Mai mult: a insista în această direcţie înseamnă să intri de bună voie în cursa întinsă de comunişti, pe când de fapt nefericirile Basarabiei provin dintr-un deficit de democraţie, stat de drept, libertate de exprimare, capitalism şi, pe cale de consecinţă, dintr-un deficit de integrare europeană? Pe de altă parte, poate fi disociată problema identităţii în Basarabia – mai exact problema insuficenţei de identitate românească şi, respectiv, a nerealizării proiectului unionist – de viitorul acestui pământ şi de prezentul său mai mult decât ambiguu, în pofida a ceea ce pretind unii "experţi" locali şi străini, care promovează o armonie interetnică în baza limbii ruse? Nu e o contradicţie în termeni?

T.C.: - Deoarece consider că identitatea în Republica Moldova este o chestie de opţiune, sunt de acord cu Dumneavoastră că problema identităţii nu poate fi separată de problema "viitorului acestui pămînt". Şi identitatea, şi viitorul depind în mare parte de opţiunea pe care o vor face indivizii ce locuiesc aici. Îndrăznesc să am o părere despre sursa nefericirilor basarabene: şi deficitul de democraţie, şi lipsa statului de drept, şi a libertăţii de exprimare provin la rândul lor din deficitul de emancipare individuală. Democraţia venită peste nişte indivizi chirciţi, speriaţi, umiliţi, docili nu va funcţiona niciodată. Uneori îmi trece prin minte o idee năstruşnică - ce ar fi fost dacă în RM s-ar fi acordat/s-ar acorda dreptul de vot pe baza unui cens de studii sau mai degrabă a unui test-grilă ce ar verifica înţelegerea rolului individual în jocul democratic? Sunt totalitară? Dar oare au fost totalitare statele occidentale atunci când au acordat mai întâi dreptul de vot bărbaţilor şi apoi, cu mult mai târziu, şi femeilor şi altor categorii, chipurile, marginale?

Atunci când nu ne interesează emanciparea individuală şi căutăm să asigurăm doar o democraţie procedurală corectă, instaurăm regimuri aproape dictatoriale, iar observatorii străini raportează impersonal de fiecare dată – "alegerile au fost corecte". Ha! Şi nimeni nu vede că democraţia în RM avea (şi are) o singură regulă - votul şi triumful majorităţii. Bilingvismul în RM va fi tocmai o asemenea consecinţă totalitară la care se va ajunge prin votul valid al majorităţii parlamentare, reprezentantă, se zice, a majorităţii unui nu ştiu care popor.

Vit.C.: - Cartea ta de debut, tzara mea, apărută în 2000 la Editura ARC, constituia o primă "mărturisire" a unui tânăr basarabean plecat la studii în România despre dificultăţile integrării şi o tipologie foarte nuanţată a acestei "specii" de bursieri, ce seamănă pe alocuri cu un adevărat bestiar. Volumul s-a bucurat de o receptare favorabilă (premiul pentru debut al USM şi premiul Fundaţiei Culturale Române), dar a trezit şi criticile vigilenţilor de serviciu ai "purităţii naţionale", care au calificat-o drept... "antiromânească". Oricât de neplăcut ar fi acest calificativ, auzindu-l din anumite guri, de la o vreme, el îmi sună ca un elogiu. Totuşi, am recepţionat şi opinii contrariate despre tzara mea din partea unor foşti bursieri ca tine din Basarabia, persoane în general onorabile. Ai fost şi tu critică faţă de carte. Cum îţi vezi, după câţiva ani, această incursiune în mentalitatea colectivă şi în "pliurile" propriului eu angoasat? Ţi se pare mai puţin "autentică", ai diminua, azi, tonul unor afirmaţii pe care le faci acolo, te-ar tenta ideea unei re-scrieri?

T.C.: - Îmi place cuvîntul "bestiar", şi probabil mi-ar plăcea să citesc unul mai încăpător, care ar include toate bestiile noastre inefabile. Aş vrea să aud şi eu părerile contrariate ale persoanelor onorabile, căci nu ştiam că au existat şi asemenea păreri. Aveam impresia că receptarea a fost uniformă, iar învinuirile de antiromânism au fost previzibile.

Dacă aş re-scrie acum, nu aş diminua nici un ton. Doar aş reduce citatele şi referinţele prea multe la autorii pe care i-am pomenit - tocmai avalanşa de citate şi referinţe e ceea ce m-a nemulţumit întotdeauna  în tzara mea. Dar atunci nu puteam lua atitudine fără a avea legitimarea surselor. Totuşi admit că a fost şi o altă miză la mijloc: nu ştiu de ce eram mânată de o nevoie de a demonstra că... ştiu să citesc, că şi eu am citit un autor sau altul, chiar dacă sunt din RM. Şi apoi, pe atunci, nu îmi puteam imagina efortul intelectual fără o cunoaştere, sau cel puţin o frecventare, aprigă şi efervescentă, a surselor diverse şi a tuturor autorilor ce ne-au precedat - o concepţie despre efortul intelectual la care nu mai subscriu acum.

Vit.C.: - Şi dacă am pomenit de rescriere, să anunţăm şi cea de-a doua carte a ta, apărută de curând la Editura Paralela 45, Efectul Menard. Rescrierea postmodernă: perspective etice. Este puţin prematur să discutăm despre acest volum înainte de a-şi fi epuizat ecourile în presă (vom avea, cu siguranţă, şi în Contrafort o cronică). Fără a intra în amănunte, vreau să-mi spui cum ai ajuns să faci această "piruetă" de la problematica identităţilor naţionale la cea a multiplelor "identităţi" ale textului literar? Care este diferenţa între lectură şi rescriere? Orice lectură a unei opere literare implică, obligatoriu, o "rescriere" a ei, dacă da - în ce condiţii şi cu ce efecte: e vorba chiar de o altă operă sau doar de modificarea, în timp, a reprezentării acesteia în conştiinţa receptorilor săi?  

T.C.: - Nu ştiu dacă e prematur să vorbim despre Efectul Menard. La fel de validă poate fi şi afirmaţia că e prea târziu. Poate că nici nu e prematur şi nici prea târziu - ecourile în presă ar putea nici să nu existe. Poate că această carte trebuia scrisă ca să îmi dau seama că o carte încă nu înseamnă nimic şi chiar nici două cărţi nu înseamnă ceva. Cândva ideea că unii oameni pot scrie cărţi îmi provoca nişte furnicături în spate – acei oameni îmi păreau nişte divinităţi, chiar dacă finite. 

Cât despre "piruetă" constat că i-a mirat pe mai multe persoane. Nu ştiu de ce mulţi îşi imaginau că eu studiez zile şi nopţi doar identităţile naţionale. Precizez că nu am făcut acest lucru decât sporadic pe parcursul a doi ani de zile. În cea mai mare parte a timpului am studiat litere şi filosofie la Universitatea din Bucureşti. După ce am susţinut teza de doctorat cu titlul Tehnici narative în romanul postmodern, am rămas cu impresia că ceva era totuşi valabil în cele scrise de mine acolo şi că nu mă încadrasem degeaba în ceea ce ar putea fi numit "industria PhD-ului". Una din tehnicile analizate de mine îmi părea mai puţin studiată în general în teoria literară. De fapt, era o tehnică complexă pe care am numit-o "rescriere" şi prin care se intervenea în textele literare existente şi prin care, de obicei, intriga se reconfigura din perspectiva unui personaj marginal în textul iniţial. Iar efectele acestei tehnici erau inevitabil etice.

Nu cred că orice lectură e rescriere, şi se pare că nu am afirmat acest lucru. Pierre Menard rămâne doar un caz ficţional şi un fel de "grad zero al rescrierii", unde există o altă acţiune operală fără a se interveni în text. Ceea ce am vrut eu să explic era efectul etic pe care îl poate avea un roman, chiar prin simpla configurare a intrigii care marginalizează şi exclude pe cineva.  Desigur, nu e prea multă noutate în ceea ce am susţinut eu – să ne amintim doar când a avut loc polemica Foucault-Derrida despre istoria nebuniei. Totuşi cred că în ceea ce am făcut eu au fost pe alocuri şi câte una-două încercări îndrăzneţe şi care ar fi pasibile de multe critici dacă vreun critic ar citi Efectul Menard: de exemplu, am încercat o lectură etică a lui Borges, aplicând conceptul de "eticitate" al lui Paul de Man. Chiar aş vrea ca vreun critic să citească Efectul Menard pe îndelete...

Vit.C.: - Tamara, ai participat şi tu la Colocviul "Culturile naţionale şi globalizarea" organizat de revista Sud-Est în luna septembrie curent la Chişinău, unde ai vorbit despre identitate văzută ca edificiu individual, ca opţiune, polemică, în raport cu o anumită moştenire ideologică şi educaţională. Este chiar un "proiect" fezabil în partea noastră de Europă, o soluţie de supravieţuire? Eşti o "globalistă" convinsă, cât de justificată ţi se pare teama unora faţă de ideea că ne-am putea "rătăci" specificul naţional şi valorile nepreţuite în "magma tulbure" a mondializării?

T.C.: - Am auzit multe păreri despre globalizare, dar la acel colocviu s-au spus câteva de-a dreptul hazlii. Eu nu ştiu dacă aveam o părere, dar, solicitată să particip, am încercat să înţeleg ce credeam eu despre acest subiect, chiar dacă prin generalitatea lui nu e un subiect prea provocator. Am spus că pe lângă dimensiunea omogenizatoare a consumismului şi a mass mediei, globalizarea mai înseamnă şi răspândirea drepturilor omului. Astăzi drepturile omului se cer respectate pretutindeni în lume.  Şi dacă nu sunt, individul poate şi trebuie să le revendice şi să ceară respectarea lor, indiferent în care ţară ar trăi. Am mai afirmat că respectul necondiţionat pentru autonomia individuală nu poate fi nicidecum omogenizator, în comparaţie cu acesta culturile etnice şi naţionale îmi par chiar mai uniformizante. Iar cadrul clasic al drepturilor omului, completat cu principiile multiculturalismului, îi permit individului să decidă singur să se afilieze sau nu la cultura lui etnică sau naţională, să încerce să o păstreze şi perpetueze sau să o ignore.

Eu prefer să vorbesc despre această versiune a globalizării. Poate nu e cea corectă şi nici cea mai reală, dar este util, benefic şi profitabil pentru mine să cred astfel şi să nu cred, de exemplu, că stânga internaţională ar trage sforile încurcatelor procese numite globalizare, spoindu-le adevărata lor faţă. Este profitabil pentru mine să cred astfel, căci având aceste opinii mă comport ca şi cum drepturile omului ar avea indeed valabilitate universală. Nu aş putea să afirm că globalizarea înseamnă răspândirea drepturilor omului peste tot în lume, dincolo de spaţiul în care au apărut, şi în acelaşi timp să mă comport ca şi cum aş crede în conspiraţia mondială sau în uneltirile trucate ale stângii internaţionaliste. Desigur, şi doctrina drepturilor omului este o invenţie descoperită într-un timp şi un loc anume, dar, deocamdată, nu s-a descoperit una mai atrăgătoare.

Cât de fezabil este acest proiect pentru partea noastră de Europă? Nu ştiu dacă e fezabil şi valabil pe părţi, vreau să cred că e fezabil pentru indivizii de oriunde. Cred că limitele modelului nu sunt geografice, sunt de cu totul altă natură: un cadru legal şi instituţional care ar asigura respectarea necondiţionată a autonomiei individuale nu ne poate salva de, scuzaţi… alte incertitudini. Cât de utile sunt drepturile omului pentru personajele din Endgame a lui Samuel Beckett?

Vit.C.: - În Republica Moldova, în ultimii 13 ani, a crescut dramatic distanţa dintre elite şi mase. Va putea fi refăcută această conexiune şi cum? Ce rol îi revine intelectualului, coborât atât de jos pe scala preferinţelor populare, într-o asemenea încercare de "cauterizare" socială, de care depinde viitorul Basarabiei?

T.C.: - Dacă aveţi în vedere distanţa dintre elitele intelectuale şi mase, atunci probabil conexiunea nu trebuie refăcută nicicum. Dacă aveţi în vedere distanţa dintre elite şi mase din perspectiva... cenzului de avere, la aceasta nu mă pricep, recunosc doar că am fost cândva nedumerită să aflu că şi cele mai neoliberale teorii susţin refacerea conexiunii printr-o manieră "clasică": redistribuirea, desigur prin mecanismele impozitării. La Oxford în semestrul II a fost organizată o serie de seminare de filosofie politică cu tema Global Justice, la care au participat, succesiv, cei mai faimoşi filosofi ai politicului din SUA şi Marea Britanie, şi, în expunerile dlor, redistribuirea era etică şi morală. 

Oricare ar fi problema socială, intelectualului nu îi revine nici un rol. Când apare problema vine imediat societatea civilă, expertul şi specialistul. Societatea civilă, prin ONG-urile ei, sesizează (negratuit) problema şi o formulează în proiecte convingătoare. Apoi soseşte expertul sau grupul de experţi şi observă, investighează, calculează, măsoară, raportează, după aia specialiştii preiau datele, le analizează conform unor standarde bine testate şi elaborează, în final, public policy recommendations. Spre deosebire de filosofii politicului amintiţi mai sus, intelectualul nu poate spune nici dacă recomandarea e etică sau nu, pentru că nu e autorizat ca specialist în teoriile etice. Nu îmi mai place să citez, după cum am mai spus, dar în acest context îmi amintesc de un autor, un intelectual desigur, Edward Said, şi mai ales de ceea ce spunea el în Representations of Intelectuals: astăzi ameninţarea intelectualului e profesiona­lizarea, specializarea şi cultul expertului. Acest proces se întâmplă azi în universităţi: cu cât e mai avansată instruirea, cu atât se aprofundează dar şi îngustează aria cunoştinţelor. Pentru a fi expert/specialist trebuie să fii confirmat de către autorităţile adecvate, să fi însuşit limbajul adecvat, să citezi sursele corecte şi să ai un teritoriu bine delimitat asupra căruia să îţi utilizezi cunoştinţele. Nimeni nu poate invalida acest tip de cunoştinţe şi competenţe. Pe lângă expert şi specialist intelectualului nu îi rămâne decât amatorismul.

Recunosc că intelectualul îmi provoacă furii uneori: de ce se mai amestecă şi el? Nu înţelege că nu are nici un rost şi că e anacronic? Însă uneori mă copleşeşte de-a dreptul mila şi compasiunea, căci intelectualul este fiinţa complicată, fragilă şi de neînţeles în care sfera privată şi cea publică devin inseparabile. Şi nu e vina lui că sensibilitatea sa socială neordinară este cumva paralelă dar la fel de puternică ca şi libertatea, dificilă şi de nesuprimat, de a fi artist sau scriitor. Însă, spre deosebire de expert şi specialist, intelectualul nu numai că nu e recompensat pentru obsesiile sale sociale, ci mai e şi ridiculizat uneori.

Vit.C.: - Tamara, promoţia voastră de creaţie, cu aproximativ 10 ani mai tânără decât optzeciştii, pare mai preocupată de realizarea individuală şi de sfidarea comandamentelor comunitare decât de ideea, iluminist-paşoptistă, a "continuităţii" (într-adevăr, a continuităţii "în ce"?). Uneori această sete de emancipare, explicabilă şi salutară, capătă însă şi aspecte groteşti, de frondă scandaloasă, cu frecventarea insistentă a unor zone şi limbaje tabu, dincolo de care nu se vede neapărat un orizont de construcţie, o ofertă consistentă. Cum îţi explici această "derivă" generaţionistă (în paranteză fie spus, nici optzeciştii basarabeni nu prezintă un peisaj valoric omogen din punct de vedere estetic şi moral), şi cum îţi vezi desfăşurându-se de acum încolo propriul traseu intelectual?

T.C.: - Calificativul "de creaţie" mi se pare cel mai mare calificativ posibil care se poate atribui cuiva. Mie nu mi-a fost atribuit niciodată, şi pe drept, căci nu am frecventat genurile (considerate din start) creatoare. Dacă m-aş învrednici vreodată de acest calificativ poate  aş fi… nu ştiu cum să spun… probabil aş justifica totul.

Despre ei, "generaţia creatoare", nu ştiu ce să spun, probabil ar trebui să îi admir că sînt numiţi astfel. Dacă aş fi eu cea cu derive spre zonele tabu poate că aş explica ceva, dar am frecventat doar zonele permise şi verificate academic. Probabil că răspunsul meu pare o cochetărie. Oare să nu fi fost eu cea care am oferit, fără să îmi ceară cineva, explicaţii generale ale generaţiilor? Poate, însă nu mai am nici o convingere că ar trebui să mai explic ceva, fie acest ceva etica textului, mecanismele identitare, sau frecvenţa cuvintelor care numesc organele genitale sau procesul împerecherii în textele unor tineri literaţi basarabeni. Am totuşi o părere despre frecventarea zonelor tabu: pe lângă faptul că e o cale prea facilă prin care literaţii încearcă să producă cititorului o anumită reacţie, explorarea zonelor tabuizate prin politeţuri şi comisii lingvistice îmi pare a fi un semn al slăbiciunii autorului. E neputinţa autorului de a frecventa zonele netabuizate de nimeni dar greu de suportat, nu numai pentru "mase", ci şi pentru cei mai mulţi dintre scriitori. Cred că puterea şi autoritatea literaturii vine din acele zone de care nu toţi au tăria să se apropie.

Atunci când nu am nici o convingere că trebuie să mai explic ceva, cum să-mi vad traseul intelectual? Nu îl văd în nici un fel. Îmi adresaţi întrebarea tocmai când nu văd nici un traseu, nu văd nimic înainte, oricât aş încerca, doar o nedumerire între obligaţia surdă, nu ştiu de unde apărută, de a merge la un birou aseptic aranjat, şi dorinţa de a mă închide în casă şi a nu ieşi degrabă.

Ca să văd propriul traseu desfăşurându-se adecvat ar trebui să  ştiu cum  să justific tot ce am făcut până acum. Nu ştiu de ce,  dar tot ce am încercat să fac până acum m-a împovărat. De parcă aş fi făcut  nişte promisiuni care trebuie ţinute, şi pe care vreau să le realizez, dar… mă simt ca şi cum aş fi promis prea mult, am sporit confuzia, am uitat ce am promis, şi am rămas doar cu datoria şi obligaţia de a realiza ceva.

De aş putea să mă învrednicesc de calificativul amintit mai sus…

 

Chişinău, noiembrie 2003

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova