Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 10-11 (108-109), octombrie-noiembrie : Cartea de istorie : Alexandru-Florin Platon : 'Continentul Culianu'

Cartea de istorie

Alexandru-Florin Platon

'Continentul Culianu'

Au trecut mai bine de zece ani de cînd opera lui Ioan Petru Culianu a început să fie editată (şi reeditată) în limba română. Datorată familiei prematur dispărutului savant – Tereza Culianu Petrescu şi Dan Petrescu, sora şi cumnatul lui Ioan Petru Culianu –, precum şi lui Sorin Antohi, care, alături de cei doi, a organizat şi s-a îngrijit îndeaproape de bunul mers al acestui amplu proiect, restituţia cărţilor lui Culianu ne-a dezvăluit, treptat, o creaţie de dimensiuni enciclopedice, care o face cu atît mai impresionantă, cu cît ea a fost întreruptă la numai 41 de ani. Ceea ce lipsea pînă acum din acest tablou, cu contururi încă incomplet desluşite, era latura biografică a acestei opere, omul din spatele ei (cu toate că referiri la viaţa lui Ioan Petru Culianu s-au mai făcut în cărţile care i-au fost publicate). Volumul pe care îl comentez astăzi suplineşte această (parţială) lacună, dar el nu priveşte numai viaţa savantului, ci – evident – şi creaţia sa.

Totuşi, el nu este primul de acest fel. Cu doi ani în urmă, o culegere asemănătoare de evocări şi studii a apărut în limba engleză, la Editura Nemira, tot sub îngrijirea lui Sorin Antohi (Religion, Fiction, and History. Essays in Memory of Ioan Petru Culianu). Faţă de această versiune (în două volume), prezenta carte conţine mai multe noutăţi, dar, după cum ne previne coordonatorul lor, şi cîteva reluări, impuse de circulaţia mai restrînsă de care au avut parte în celălalt cadru. Nu am văzut volumele precedente, ca să le pot compara cu acesta. Ceea ce pot spune, însă, despre cel de care mă ocup e că nu avem, aici, un Festschrift clasic (care ar fi fost, îmi închipui, mult mai uşor de făcut). El are o unitate evidentă, rară la un volum omagial, şi respectă fidel scopul anunţat prin titlu: evocarea omului şi comentarea operei sale.

Impresia pe care am încercat-o străduindu-mă să-i sistematizez conţinutul este că avem de a face cu o biografie şi cu o operă care sînt încă departe, foarte departe de a fi "spus" totul. Ceea ce ne dezvăluie atît partea biografică a volumului, cît şi aceea consacrată analizei concepţiilor autorului este un personaj cu faţete multiple, contradictorii, în orice caz foarte greu de clasat. Cîteva constante apar, totuşi, în prim plan. Mai întîi, cele biografice. Toţi cei ce l-au cunoscut pe Culianu, fie îndeaproape (precum unii dintre prietenii săi italieni), fie ocazional, ca interlocutor, par de acord să constate neobişnuita înzestrare intelectuală a românului şi inteligenţa sa pătrunzătoare, neegalată decît de o curiozitate ştiinţifică de anvergură enciclopedică. "Între formularea mentală a ideilor şi exprimarea lor sub formă scrisă – notează Gianpaolo Romanato, căruia îi aparţine una dintre cele mai frumoase evocări – aproape nu existau pentru el pauze de gîndire. Această rapiditate cu care îşi organiza gîndurile şi le traducea în scriere, care era şi rodul unei extrem de puternice capacităţi de concentrare,...i-a dat posibilitatea să producă imens în scurtul răstimp de viaţă de care a avut parte" (p. 107).  Aşa se explică, cred eu, aerul de "nemijlocire" sau de "imediatitate", care frapează în tot ce a scris Culianu. Între "gîndit" şi "scris", pentru el nu părea a fi vreo graniţă. Amîndouă erau în cel mai înalt grad fireşti.

În al doilea rînd, acei dintre autorii prezenţi în volum care rememorează circumstanţele tragicului său sfîrşit (mai ales Moshe Idel, Dorin Tudoran şi, desigur, Ted Anton) înclină să-l pună pe seama furiei ucigaşe stîrnită în anumite cercuri din ţară şi străinătate de critica sarcastică şi intransigentă pe care a făcut-o Culianu realităţilor româneşti din perioada imediat următoare lui decembrie 1989. Cred că acest punct de vedere este corect, deşi probele care să-l susţină continuă să lipsească. Personal, aşa cum am mai spus-o tot aici, în acest colţ de pagină, cu cîţiva ani în urmă, a fost o vreme cînd m-am îndoit de teoria asasinatului politic. Cine citeşte, însă, publicistica lui Culianu (strînsă în Păcatul împotriva spiritului, Bucureşti, Nemira, 1999) nu mai are, în această privinţă, ezitări.

Un alt punct comun al textelor care se referă la biografia lui Culianu (sesizabil şi în cîteva din analizele operei sale) îl constituie relaţia tînărului savant cu Mircea Eliade. În această privinţă (mai puţin discutată pînă acum, dar pe deplin lămurită în volumul despre care vorbesc), lucrurile par definitiv clarificate, iar acordul autorilor este fără fisură: după o primă perioadă de "admiraţie neţărmurită" (cum scrie Sorin Antohi), care coincide cu primii paşi ai lui Culianu în disciplina pe care avea s-o ilustreze cu atîta talent, au urmat despărţirile de maestru. Una politică, pe măsură ce discipolul a aflat mai multe despre neconvenabila biografie de tinereţe a autorului Tratatului de istorie a religiilor (camuflată sistematic de Eliade); alta de natură savantă, o dată cu formarea de către Culianu a propriei viziuni asupra domeniului lor comun de cercetare. Această calmă şi treptată distanţare a tînărului emul de maestrul său este subliniată cu grijă, cu foarte mare grijă, de mulţi dintre autorii volumului (inclusiv de prefaţator), însă textul care mi se pare cel mai complex din acest punct de vedere este al lui Dan Petrescu ("Ioan Petru Culianu şi Mircea Eliade: prin labirintul unei relaţii dinamice"). Erudit şi pătrunzător, el va constitui, sînt convins, o piesă inconturnabilă a dosarului (complicat şi el) al acestei relaţii.

Celor ce, eventual, s-ar îndoi de realitatea despărţirii lui Culianu de mentorul său, teoria primului despre fenomenele religioase ar trebui s-o risipească. Insistenţa asupra ei reprezintă o altă constantă tematică a volumului la care mă refer aici, care ţine de opera de maturitate a celui prea de timpuriu dispărut. Analiza acestei opere face obiectul ultimei secţiuni a cărţii ("O gîndire întreruptă. Şi totuşi..."), unde mai mulţi autori, buni cunoscători ai scrierilor lui Culianu, încearcă să-i evidenţieze multiplele valenţe, analizînd, totodată, tipul de gîndire care i-a dat naştere. Termenul care sintetizează noua concepţie la care ajunsese savantul ieşean în domeniul istoriei religiilor este morfodinamica. Cum au remarcat toţi exegeţii savantului, această adevărată mathesis universalis (expresia îi aparţine lui H.-R. Patapievici, care semnează ultimul studiu al amintitei secţiuni şi, în acelaşi timp, al volumului) îl separă foarte net pe Culianu de Eliade. Dacă abordarea celui din urmă se caracterizase prin interesul faţă de formele diferitelor rituri şi credinţe, clasificate în funcţie de asemănările dintre ele, chestiunea originii şi a evoluţiei lor fiind rezolvată prin invocarea arhetipurilor, morfodinamica lui Culianu răsturna complet această perspectivă, înrădăcinînd aceste forme în schemele inerente gîndirii, capabilă astfel să le producă şi să le reproducă la infinit, după un tipar unic. În momentul în care a fost asasinat, Culianu ajunsese, se pare, la o formulare completă a acestei teorii, a cărei aplicare ar fi trebuit să o experimenteze în cîteva volume pe care le propusese, spre publicare, unor edituri. Aceste proiecte nu au mai ajuns să fie concretizate, dar, ceva din revoluţionara concepţie care le nutrea începuse deja să fie cunoscut în mediile savante, stîrnind reacţii contradictorii (în general de respingere). Un ecou al acestei stări de spirit transpare în studiul lui Giovanni Casadio ("Ioan Petru Culianu sau contradicţia"), inserat în partea biografică a prezentului volum, singurul care evaluează (şi) critică acest aspect fundamental al operei savantului. Vorbind despre succesul ştiinţific şi de public înregistrat de cărţile lui Culianu, Casadio scrie: "ă...îÎn realitate, pentru cei obişnuiţi cu cercurile filologilor şi istoricilor, ale specialiştilor în general, era evident că succesul său ăal lui Culianu – nota meaî trebuia socotit mai curînd relativ. Impresia reală pe care am avut-o atît înainte cît şi după dispariţia sa, a fost următoarea: cu cît creştea succesul lui Culianu în termeni de apropiere şi de recunoaştere din partea unor «maîtres а penser» renumiţi (de exemplu, U. Eco, E. Zolla, H. Bloom, ca să nu mai vorbim de Eliade), în termeni de acces la mari edituri şi la medii şi, în consecinţă, în termeni de popularitate în rîndurile marelui public de o parte şi de cealaltă a oceanului, cu atît scădea reputaţia lui în cercul restrîns, dar autorizat, al specialiştilor academici (în special printre colegi ai lui istorici ai religiilor, la aprecierea cărora el ţinea mult...)...Nu se poate...nega că stilul producţiei lui Culianu, îndeosebi în ultimii ani, se preta observaţiilor ironice, chiar răuvoitoare, din partea acelor prieteni şi partizani din primele-i etape, ca să nu mai vorbim de anumiţi specialişti cam obtuzi..." (p. 167). Dacă mai era nevoie de vreo dovadă că personalitatea lui Ioan Petru Culianu era nu numai complexă, ci şi incomodă, fragmentul pe care l-am redat ne-o furnizează. El ne mai arată că îngrijitorul volumului (Sorin Antohi, care semnează şi o extrem de bine informată şi – ca de obicei – foarte clară prefaţă) şi toţi cei care au colaborat la această deosebit de necesară întreprindere nu au avut drept scop să elaboreze, cum se întîmplă frecvent în asemenea ocazii, un grandios panegiric. Făcînd loc tuturor punctelor de vedere şi unor abordări din unghiuri variate ale operei celui dispărut, ei au alcătuit o carte care reprezintă cea dintîi încercare de analiză a unei gîndiri care, de abia de acum, după ce tot ceea ce ea a produs este pe cale să fie cunoscut, va putea fi sistematic examinată. Continentul pe care îl constituie scrierile lui Ioan Petru Culianu a fost descoperit. Urmează explorarea lui. Admirabila carte despre care am vorbit ne invită s-o facem.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova