Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 10-11 (108-109), octombrie-noiembrie : Cronica literară : Mircea A. Diaconu : Retorica asupra moralei şi narcisismul (ipostaza fatalist-spectaculoasă: Liviu Ioan Stoiciu)

Cronica literară

Mircea A. Diaconu

Retorica asupra moralei şi narcisismul (ipostaza fatalist-spectaculoasă: Liviu Ioan Stoiciu)

Poet optzecist de prim raft, aflat tot timpul în coasta regimurilor politice şi a oricărei forme de impostură, Liviu Ioan Stoiciu ni se impune ca o conştiinţă scriitoricească edificată pe principii morale implacabile, trăind cu fervoare şi inocenţă într‑o continuă confruntare cu ceilalţi şi, finalmente, cu sine. Mai departe, însă, aş atrage atenţia asupra unui fapt nu lipsit de importanţă: apărînd principii, pasiunile lui Liviu Ioan Stoiciu capătă de la o vreme nu forţa adevărurilor pe care le slujeşte, ci a propriei subiectivităţi, proiectate în prim-plan şi devenite cumva devoratoare. De aici, poate, chiar opţiunea lui pentru jurnal, formulă scriptică ambiguă, căci scriind exclusiv pentru tine, priveşti fără să vrei – subconştientul ne trădează întotdeauna! – către un cititor potenţial care trebuie cumva sedus şi convins de propriile-ţi adevăruri. Oricum, Jurnal-ul stoic din anul Revoluţiei, urmat de Contrajurnal (Editura Paralela 45, 2002) adună în paginile lui şi textele crude scrise în ultimii ani, chiar în ultimele zile de dinaintea revoluţiei (pe un caiet de matematică, dacă nu mă înşel, de 1 leu şi 25 de bani, cum tot îi place autorului să amintească), şi fragmente de după revoluţie, adică răspunsuri la anchete, frînturi de jurnal, alte notaţii avînd drept destinatar explicit paginile unor periodice. Vorbind despre "oroarea" sa de publicitate, Liviu Ioan Stoiciu îşi declară la un moment dat şi "pofta de mărturisire publică", ceea ce demonstrează că ne aflăm pe un teritoriu al contradictoriului şi că, dintr-o disperare a căutării de sine, eşuată mereu, el împinge tot mai departe limitele propriilor nelinişti. Fireşte, pînă la urmă, o întrebare rămîne: ce anume justifică publicarea acestor pagini de jurnal – iar răspunsul ţine şi de dorinţa lui Liviu Ioan Stoiciu de a se oferi pe sine nu ca model, ci ca imagine emblematică a unor stări de criză. Nu va fi fiind aceasta singura cauză, dar este una de care trebuie să se ţină seama.

Aşadar, nu ca model?! Există în această privinţă posibilitatea unor nuanţări, şi iată de ce. Lui Liviu Ioan Stoiciu i-a intrat în cap că aparţine lumii stoicilor şi că numele său nu poate să nu aibă o doză de predestinare – iar de la o vreme a şi început să se construiască după acest model abstract, des invocat. Jucîndu-mă eu însumi cîndva, îl asociam, pe aceleaşi criterii accidentale, crinului (LIS este una din… signaturile lui preferate) şi ambiguităţii simbolice pe care floarea aceasta o conţine: puritate, inocenţă şi, deopotrivă, aromă grea a morţii. În fine, iată-l dorind să se întoarcă mereu la stoicism, folosind ca motto cuvinte aparţinîndu-i lui Zenon din Cition, punîndu-se nu doar ereditar, ci şi prin program în această descendenţă. Bunicul dinspre tată ar fi venit în România chiar din "vatra istorică a stoicilor, din Macedonia greco-bulgaro-albanezo-iugoslavă" (va fi fiind aceasta o formă de evaziune din marasmul vieţii cotidiene?) – iar acum, LIS îşi pune în fruntea cărţii cuvinte din care să reiasă că se supune moralei stoicilor, o sinteză între trăirea raţională şi resemnare, împăcarea cu sine, cu soarta şi propăvăduirea "intransigenţei, independenţei morale, conştiinţei solitare şi fermităţii în faţa vicisitudinilor". Dar morala stoicilor, edificată pe cumpătare, elimina orice pasiune, orice formă de narcisism (stoicul devenea prin exerciţii spirituale indiferent la faimă şi la defăimare), cultivînd virtuţile nu pentru vreun motiv din afară, fie el şi politic, ci pentru sine.

Or, în cazul lui LIS, seninătatea stoicului este substituită de fervoarea, patima, pasiunea şi neliniştile febrile ale unui cioranian, a cărui metafizică se hrăneşte iniţial din angajări cotidiene, pentru a exploda ulterior în traume existenţiale. Fatalist, resemnat, LIS refuză orice formă de activism – nici măcar aceea a transformării propriei fiinţe în model –, contemplînd şi contestînd cu o furie care are cauze nu atît în realitatea imediată, cît în propriul sine, un sine cu vocaţia şi voluptatea aproape masochistă a suferinţei şi eşecului. Aici nu mai e vorba de adevăr, ci de exasperarea care generează pînă la urmă o frustrare ce angajează imposibilitatea individului de a vieţui în lumi ideale. Oricum, nu văd stoicul în situaţia de a se sinucide, cu atît mai puţin în aceea de a rata cîteva încercări. În fine, îndrăgostit de propriu‑i proiect existenţial, de propria-i damnare, LIS trăieşte aproape exclusiv din disperare. Din cauza acestei disperări scrie uneori despre sine la persoana a III-a, ori se proiectează în sinele său ascuns, feminin, dacă nu într-unul vegetal sau animal, de unde şi experienţa lirică din volumul de poeme numit chiar Poemul animal, tipărit în urmă cu cîţiva ani.  Fără disperarea pe care şi-o tot perpetuează, şi care finalmente îl salvează, LIS chiar nu ar mai avea motive serioase ca să trăiască. Fragmentarismul propriului discurs este consecinţa unei fragmentări a sinelui, a cărui unitate originară LIS o are instinctiv.

Acesta e paradoxul angajării sale morale. De altfel, paginile din jurnalul ultimului an de dictatură, care ar fi trebuit să frisoneze (ce document, din acest punct de vedere, volumul lui Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă!), dau mai degrabă impresia unei contemplări admirative a spectacolului grotesc, hilar, din care face el însuşi, ca actor, parte. Nu punem în discuţie adevăruri, exemplare, care ţin de biografia lui Liviu Ioan Stoiciu. Alături de Dan Petrescu, Doina Cornea, Mariana Marin sau Liviu Antonesei, el a semnat Protestul prin care se cerea ca Nicolae Ceauşescu să nu mai fie reales la al XIV-lea, din fericire, ultimul, Congres P.C.R. De asemenea, cu cîteva zile înainte de revoluţie, concepea o Alternativă a Uniunii Scriitorilor, şi e consemnată întreaga odisee a trimiterii cîtorva scrisori informative anumitor scriitori, inclusiv preşedintelui de atunci al Uniunii Scriitorilor. Mai mult, i se intentează un proces, e "demascat" şi… – aşa cum află mai tîrziu, cînd, după revoluţie, devine pentru cîteva zeci de zile, şeful judeţului Vrancea – condamnat la moarte, idee la care autorul se pare că ţine mult, deşi nu văd cum o condamnare la moarte, fie şi atunci, putea fi dată de un juriu format exclusiv de oameni politici şi în afara unui tribunal. Nu că n-ar fi fost totul posibil…, dar e un "proces" de la care, de cîteva ori, simţindu-se jignit, Liviu Ioan Stoiciu, ridicat în picioare, răzvrătit ("i-am sfidat pe toţi, devenind eu acuzatorul celor ce mă acuzau", citim), e gata să plece (nimeni şi nimic, de altfel, nu-l reţine, în afara neputinţei sale de a se debarasa brusc şi definitiv de spectacolul grotesc), aşa cum altă dată fusese "la un pas de a deveni violent cu securiştii". În treacăt fie zis, prin cîţiva oameni din mediul literelor, acuzaţiile începuseră să se refere exclusiv la "exagerata" critică favorabilă de care LIS se bucurase deja în presa românească.

 

Ceea ce ţine de domeniul evidenţei este apetenţa lui LIS pentru spectaculos şi pentru deşertăciune. Ba chiar pentru spectacolul perceput cu un simţ al alterităţii care face ca senzaţia vieţii să fie substituită de o senzaţie a iluzoriului. Dacă jurnalul lui LIS nu poate fi sursă documentară pentru spaimele trăite atunci, faptul se datorează şi propriilor senzaţii, puse în prim-plan, care-l fac să creadă că "trăieşte în plin SF" sau că urmărirea sa de către securitate nu este decît un "joc al şoarecelui cu pisica". De la o vreme, faptul că ne aflăm în ţara lui Caragiale (va fi fost el însuşi un… stoic?) este din ce în ce mai vizibil, căci LIS este urmărit de o fatalitate pe care am putea-o numi ironică. În Focşani, unde e bibliotecar, încep să i se întîmple tot felul de lucruri ciudate. De exemplu, trăieşte acut cu senzaţia că are domiciliu forţat, deşi nu are şi nu există nici o certitudine ori vreo dovadă în acest sens, sau continuă să meargă la bibliotecă, deşi crede tot mai mult că este deja dat afară. Dar asta nu e totul. Pe o caniculă teribilă, îşi pierde cheia de la apartament (ce-i drept, de cîteva ori i se întîmplă asta şi fiului său…) şi este aproape convins că la mijloc nu-i decît o stratagemă a securităţii, pentru ca, ca într-o avalanşă, totul să fie din ce în ce mai rău. Căci, pe un fond de disperare politică, fatalitate, ca să zic aşa: i se rupe o măsea ("Asta-mi mai lipsea… Rău îmi mai merge", declamă el), e chinuit de cîte oase are peştele pe care soţia i l-a pregătit la masă şi, în fine, ajuns la casa părintească, 3-4 ţînţari îl "bîzîie în aşa hal" încît are senzaţia că sînt 58! Nu e nici o conspiraţie la mijloc, aşa cum nu fusese nici atunci cînd, speriat că telefonul său sună mereu ocupat, descoperă că de fapt lăsase din greşeală receptorul ridicat. Dar… toate i se întîmplă numai lui, căci, cum prea bine spune la un moment dat, "istoria nu e numai întru totul cinică, dar e în general şi perfect lipsită de moralitate". Iată motivele pentru care dimensiunea documentară a jurnalului – documentară chiar în plan afectiv – nu este înspăimîntătoare, căci furia, disperarea şi umorile – cuvînt folosit chiar de autor – trec în faţa evenimentelor şi faptelor.

Aşa încît, revin cu întrebarea: un stoic? Dezgustat de propriul sine, LIS e mai degrabă un fatalist, un sceptic, un nihilist stînd pe marginea prăpastiei, unul pentru care intransigenţa morală, spiritul justiţiar, independenţa critică nu sînt consecinţa unor principii care să atragă după sine un anumit modus vivendi, ci instrumentele, accidentale, ale unei permanente flagelări de sine. Căci LIS – cel dezgustat de viaţa literară, de invazia mediocrităţilor, de impostura politică, de oportunismul noii democraţii şi de multe alte tare omeneşti – se agaţă cu disperare de absenţa unui sens pe care fiinţa sa să-l poată întrupa. Problema nu este, oricum, în exterior, ci în sine. "M-am săturat de mine însumi. Ar trebui să mor, am trăit destul degeaba", mărturiseşte la un moment dat. Scrisul însuşi e resimţit ca o cădere în plus, cu atît mai mult cu cît noile conjuncturi politice îl obligă să se exhibe şi să-şi asume un "destin de scîrţa-scîrţa pe hîrtie". Ştim cu toţii că la un moment dat, prins nu atît de furorile milenarismului, cît de angoasa celor 50 de ani trăiţi cu un acut sentiment al inutilităţii, LIS a promis că se va lăsa de scris, că va dispărea din viaţa publică, ba, dacă nu mă înşel, chiar că se va sinucide – şi că de data aceasta va reuşi. În august 1997, oferindu-şi  un "ultim termen de garanţie", cu disperare şi cu o undă de speranţă nota: "După anul 2000, «scăpătat» de bunăvoie de istoria literaturii române, abandonînd «scrisul creator», mă voi îndeletnici doar cu filozofia morală în particular, eventual, să mă eliberez pînă la capăt de «răul inefabil»  din mine şi să-mi salvez ce se mai poate salva din bietul meu suflet (ajuns vicios după atîta scris literatură)". Şi proiectul acesta e însoţit de-o undă de disperare autoironică: "Doamne fereşte… Ştiind că doar scrisul mă eliberează de Cel Rău. Nescriind, vai, e limpede că sinuciderea va deveni singura mea grijă şi «realizare» post-literară… Îmi plîng de milă".

Totuşi, LIS a continuat să scrie – şi contrajurnalul este, în bună măsură, istoria acestui eşec. Un eşec pus pe seama lipsei de sens: "Anul 2000 a trecut, pe 19 februarie se împlinesc nu mai puţin de 51 de ani de cînd tata şi mama n-au avut ce face şi m-au trimis, cu un mesaj nedescifrat pînă azi, pe lumea asta prea convenţională şi fără sens pentru unul ca mine". Ceea ce notează LIS pe 1 / 2 februarie 2001 e cu totul memorabil şi relevant pentru fervoarea cu care încearcă să se înţeleagă şi pentru fatalismul său, care pune sub semnul Eclesiastului chiar experienţa, caducă deja, a scrisului. Mai întîi, doza lui de răzvrătire ("Sînt un Peşte amărît căruia îi toarnă în cap găleţi de lături Vărsătorul, sînt un Peşte care nici nu moare, nici nu trăieşte – că aşa sînt lăsat, pe graniţa dintre Zodia Peştilor şi Zodia Vărsătorului, uitat deasupra vălmăşagului sorţii, epuizat, decăzut, dar atît de încăpăţînat să-mi duc încă o zi crucea…"), apoi abandonul total, renunţarea definitivă ("Mă voi mai lăsa o vreme în voia scrisului, fragmentat de propriile contradicţii şi umori. Că tot n-am ce să pierd, nu? ă...î Rămîn sceptic, depun mărturie: nici efortul creaţiei literare nu merită. Am doar o certitudine pe lumea asta: că totul e deşertăciune"). În treacăt fie spus, în vreme ce a devenit o modă să spui că nu poţi trăi fără să scrii, LIS declară, credibil şi convingător în interiorul disperărilor sale, că scrisul e o inutilitate, dacă nu cumva o tortură. Să fie toate acestea consecinţa faptului că nu e în stare, cum recunoaşte, să ia măsuri radicale? Mai degrabă, cum bine îi spusese Lucian Vasiliu, LIS s-a îndrăgostit de propria-i apocalipsă interioară, de propria-i sinucidere devenită încă un mobil al conştiinţei eşecului.

 

Resemnat, cinic, uşor iritabil, dacă nu cumva hipersensibil şi, finalmente, dezamăgit de el însuşi, LIS continuă să denunţe moravuri – politice şi, mai ales, scriitoriceşti –, plăcîndu-i să se vadă în ipostaza justiţiarului, sublim şi ridicol ca un Don Quijote. Un soi de admiraţie faţă de sine transpare însă printre rînduri, ipostaza de învins aparent dîndu-i o uşoară satisfacţie. Şi în acest moment, cînd înţelege că "intransigenţii sînt cei învinşi, idealiştii, cei care mor de prea multă exaltare şi rigurozitate", LIS devine, ca orice sceptic, îngăduitor, de-o umilă înţelegere a condiţiei umane şi a celei româneşti, în special (de va fi fiind cu adevărat una), chiar dacă totul se situează încă sub semnul ipoteticului şi al interogaţiei care păstrează o undă de sarcasm şi de amărăciune. Balcanismul a ajuns să fie înţeles ca o soluţie, soluţia perpetuării în istorie: "Sîntem născuţi, doar, cu comportament duplicitar, balcanic, predispuşi spre ipocrizie şi minciună, parvenitism, nu? Avem conştiinţa supravieţuirii «supt vremi» şi a capului plecat, netăiat de sabie. Să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a lăsat cu blestemul  «dramei însoţite în parodie», al hazului de necaz «care întoarce drama în derizoriu»". Că nu prea avem caracter?! Că scriitorului român nu-i lipseşte talentul, ci verticalitatea morală?! Fireşte, dar scriitorul trăieşte şi el "într-o realitate virtuală" – verdict de mare fineţe! –, de unde şi posibilitatea unor ciudate complementarităţi, el fiind duplicitar prin natură, putînd să facă şi compromisuri şi să fie şi… intransigent. Poate că o formă a lui LIS de a se salva ţine de cunoaşterea şi acceptarea acestei situaţii umilitoare: "Duplicitatea scriitorului român, discursul dublu, schizofrenic, e singurul mit acceptabil – ea n-are însă legătură cu demnitatea, oricît de binevoitori am fi cu noi înşine. Din păcate, acest discurs dublu funcţionează şi azi în plan autocritic. Culpabilizarea nedemnităţii nu funcţionează nici la masa de scris… Toţi ne găsim motive să ne dăm drept alţii. ă…î Ne complacem în marasm literar". Verdicte – şi numai verdicte, pe fondul unui abandon care face din LIS nu un spirit afirmativ, ci unul nihilist, aflat în pragul mizei metafizice cioraniene

Dacă ar fi să formulez totul în forma unei concluzii, atunci aş risca să spun că fără acest balcanism, împotriva căruia tot vituperează, LIS însuşi n-ar putea să existe. Ca să mă joc, aş spune că ar exista poate un individ cu acest nume, dar el ar fi esenţialmente altul. Am sentimentul că abia fără acest balcanism – care îi alimentează furiile, disperările, propriile-i eşecuri şi umori – LIS s-ar sinucide de-adevăratelea. Altfel, ameninţarea sinuciderii – proiectată ea însăşi într-un spaţiu gratuit, al aparenţelor şi iluziilor –, dimpreună cu toate căderile morale ale fiinţei (româneşti) în istorie, rămîne prilejul unei permanente negări de sine. Negare care înseamnă în aceeaşi măsură o întemeiere, o afirmare de sine. Iată paradoxul cu care LIS îşi hrăneşte fatalismul, rămînînd în interiorul amprentei mioritice… pe care o judecă inflexibil.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova