Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 10-11 (108-109), octombrie-noiembrie : Fragmente critice : Vitalie Ciobanu : Mircea Cărtărescu sau anevoioasele căi ale cunoaşterii

Fragmente critice

Vitalie Ciobanu

Mircea Cărtărescu sau anevoioasele căi ale cunoaşterii

Orice apariţie editorială cu numele lui Mircea Cărtărescu pe copertă produce un eveniment în lumea literară românească. Prestigiul scriitorului a crescut constant de la o carte la alta şi a izbucnit în trombă o dată cu apariţia primului volum din Orbitor (1996), atrăgându-şi numeroase superlative care au netezit ulterior calea receptării Jurnalului (2001). Acesta din urmă oferea, între altele, şi un inside look în culisele romanului, dar mai ales venea în întâmpinarea unui public avid să devoreze intimităţile unei celebrităţi adorate. Corpul (2002) - volumul II al anunţatei trilogii romaneşti - a fost aşteptat cu mult interes, curiozitatea provocată a multora făcându-i să se întrebe dacă nu cumva autorul şi-a ridicat prea sus ştacheta la primul tom ca să o mai poată sări cu al doilea, şi a trezit, atunci când a devenit palpabil - inevitabil joc de cuvinte! -, pe lângă fireasca bucurie în mijlocul lectorilor oneşti, nemulţumiri şi chiar reacţii violente din partea unor confraţi-scriitori, aşa cum s-a plâns Cărtărescu însuşi, a celor ce nu acceptă reuşita altuia, succesul confirmat, în pofida faptului că el, succesul literar, nu este altceva decât transpiraţie pură, sclavie la masa de scris, viaţă de edecar, şi nicidecum "norocul" unui jucător de alba-neagra, adică o fraudă premeditată. Enciclopedia zmeilor (2002) - "fantezie livrescă şi parodică, încântătoare capodoperă ludică", cum o caracteriza într-o cronică din Observator cultural Ion Bogdan Lefter -, un pseudotratat despre fiinţe supranaturale, o carte admirabil concepută, dar sacrificată totuşi de juriul Uniunii Scriitorilor, ca şi volumul II din Orbitor, pe altarul unor meschine jocuri de culise - Enciclopedia zmeilor, spuneam, s-a înscris deja pe traiectoria unei strategii promoţionale, mai mult sau mai puţin explicite, pe care o desfăşoară orice somitate rutinată. Aceasta ştie că te poţi menţine pe creasta valului numai dacă reuşeşti să-ţi surprinzi şi uimeşti în permanenţă fanii care îţi cer, aidoma unor opiomani, doze din ce în ce mai mari de drog (literar), iar în cazul literaturii profesate de Cărtărescu, apelul la efectul de halucinogen, în definirea resorturilor unei asemenea aderenţe necondiţionate, îmi pare un mijloc potrivit, o metaforă elocventă. 

Ultima carte a lui Mircea Cărtărescu, Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, înseamnă o nouă figură în acest "cadril" al captării, dar şi un reper de altă natură, mărturisind o criză de identitate a scriitorului, o răzvrătire ontologică în interiorul propriului statut. Autorul ne anunţă de la bun început despre angoasele sale într-un text introductiv, fără titlu: "Mi s-a-ntâmplat în această viaţă cel mai trist lucru cu putinţă: dintr-un poet am devenit un autor. Cred că am fost un poet adevărat cândva, în adolescenţă, când nu publicasem - şi, în afară de jurnalul intim, nici nu scrisesem – încă nimic. Este starea mea ideală, pierdută pentru totdeauna şi la care visez mereu: aş vrea să mă întorc acolo, să dispară cu desăvârşire amintirea celor – vai! – cincisprezece cărţi scrise în cei douăzeci de ani de când am debutat. Aş vrea să am curajul să redevin un nimeni, dar curajul acesta nu-i este dat oricui." O mărturisire cel puţin ciudată sau, ai zice, o "cochetărie" lansată tocmai spre a incita contrarierea şi admiraţia cititorilor vis-а-vis de ascetismul şi extrema penitenţă a unui scriitor multiplu înzestrat, care ar comite un păcat în faţa lui Dumnezeu dacă s-ar plânge că i-a secat talentul, că inspiraţia nu-l mai frecventează, că nu se mai recunoaşte decât în câteva pagini adevărate din tot ce a scrisnişte "daruri" ce i s‑au făcut, ca autor, cum notează în acelaşi ciudat "cuvânt înainte", motiv pentru care orgoliul scriitoricesc e atât de stupid. Pe de altă parte, ar putea fi simptomul unei oboseli – cărţile i-au apărut în ultimii ani la intervale din ce în ce mai mici! –, febra premonitorie a unei schimbări paradigmatice necesare bunului mers înainte. Cartea "prefaţată" în acest mod – ulcerat şi provocator – "salvează" sau extrage, dacă doriţi, piesele cele mai semnificative, în opinia autorului, din materia prefirată în două decenii de prodigioasă activitate literară (1983-2003), texte care nu-şi aflaseră până acum locul între două coperte: articole, însemnări de jurnal, "profiluri literare", eseuri, unele din ele publicate în străinătate. Precizarea "din periodice" care apare ca subtitlu, între paranteze, pe pagina de gardă a volumului, trădează în acelaşi timp un fel de resemnare a celui ce a ajuns să calce, într-un târziu, o potecă bătătorită (câte culegeri de articole sau fragmente critice nu au avut în această perioadă pretenţia de a fi bildungs­romane "în fărâme", "cronici ale vremii", "cărţi de căpătâi" şi chiar gnoze!), o concedere în faţa unor prieteni cărora autorul nostru le surâde cumva trist-amuzat: "vedeţi, nu-i mare lucru să scoţi un florilegiu de texte disparate, o antologie publicistică - o pot face şi eu, dacă asta aţi vrut!", şi ar fi chiar interesant să aflăm cu care din aceste presupoziţii ne apropiem de adevărata intenţie a lui Cărtărescu.

Însă, oricât ne-ar atrage psihanaliza motivaţiilor auctoriale şi înainte de a vedea cum se regăsesc acestea în textul propriu-zis, să aşezăm pentru o clipă lumina reflectorului asupra cercurilor concentrice din heleşteul (vorba lui Creangă) vieţii culturale româneşti. Receptarea volumului, trebuie spus, cea pe care izvoditorul său nu o mai poate controla, pentru că nu poate "struni" multiplele efecte, asociaţii şi declicuri din mintea cititorilor (puterea sa, aşadar, se vede învinsă în punctul în care întâlneşte identitatea celuilalt – o ştie orice autor postmodern de literatură!), nu a fost nici de această dată lineară, univoc-entuziastă. Materia eterogenă a cărţii, cu esteticul şi confesivul serios concurat de politic, sociologic şi studiul mentalităţilor (literare şi nu numai), a detonat petardele unor ostilităţi intelectuale care îşi mai pierduseră incandescenţa, dar mocneau în subsidiar, făcând "victime colaterale" în diverse articole şi interviuri din presa culturală, răscolind vanităţi ultragiate, zgândărind răni pe care înseşi pornirile mazochiste ale celor vizaţi le împiedicau să se cicatrizeze. Cu siguranţă, Mircea Cărtărescu nu şi-a dorit această polemică ideologică, al cărei pretext devenise – nici o carte de-a sa nu mai fusese citită printr-o asemenea grilă! - situându‑l totodată într-o poziţie destul de inconfortabilă şi ambiguă atitudinal între cei doi poli ai intelighenţiei liberale şi democratice româneşti, pe care el le defineşte ca atare în Pururi tânăr...: "grupul mai conservator, mai elitist, mai tradiţional, mai legat de valori europene moderne - în sensul modernităţii interbelice" şi celălalt grup, "intelectualitatea mai recentă, care urmează mai curând un model ideologic asemănător neo-liberalismului american, adept al unui nou tip de societate, de relaţii interumane, de tensiune între globalizare şi lateralizare culturală." (p.295) Dar chiar dacă, încălcând etica uzanţelor literare (cum nu se poate imagina în cazul său), Cărtărescu ar încerca să-şi contrazică criticii, delimitându-se de opiniile şi conjecturile formulate pe marginea cărţii sale, este legitim, dacă nu chiar inevitabil - scrie Cristian Moraru, cel care a reaprins fitilul acestor confruntări de poziţii între sus-pomenitele grupuri de intelectuali - sa discuţi ideologia unui text literar, a unei picturi sau, cu atât mai mult, a unui eseu, din perspectiva unui model critic, "pentru ca ele (genurile enumerate – n.n.) sunt "reprezentări" care nu vin la lumină în vid, ci în coliziune cu alte reprezentări de altă natură, organizate ierarhic, dominante sau subordonate etc., contribuind într‑o masură variabilă la perpetuarea sau subminarea unei anume viziuni despre lume, societate, relaţiile dintre diferitele grupuri şi aşa mai departe." Şi tot el precizează: "Nu e vorba despre determinism aici - determinismul a decedat o data cu marxismul -, ci de a recunoaşte intersecţia, intertextualitatea artistică şi socială profundă a oricărui act de "imaginaţie", care astfel devine mai puţin eteric, mai plin de istorie şi de consecinţe asupra istoriei deopotrivă." Or, tocmai critica tradiţională, suficientă sieşi, impasibilă la contextul în care se produce demersul artistic, pare deja un mod de abordare depăşit în ştiinţele umaniste de azi.

Dar să prezentăm foarte pe scurt desfăşurarea acestei bătălii de idei (şi umori), neuitând că ne adresăm, ca de atâtea ori, concomitent, unui public oarecum "pus în temă" din România şi mult mai numeroşilor cititori complet inocenţi din acest punct de vedere (mai ales cei din Basarabia). Criticul din care am citat mai devreme nu intenţionase o recenzie la cartea lui Mircea Cărtărescu, atunci când publica în Observator cultural nr. 177, iulie 2003, un text cu titlul: "Modelul Cărtărescu" versus "modelul Patapievici". Discursuri culturale şi alternative politice în România de azi, ci o reflecţie mai generală asupra câmpului cultural românesc. Cristian Moraru - un tânăr şi apreciat critic şi eseist, stabilit de circa 10 ani în Statele Unite, unde este profesor asistent de literatura americană şi teoria literaturii, precum şi director de studii graduate la University of North Carolina, Greensboro - făcea o lectură "printre rânduri", o paralelă îndrăzneaţă între opţiunile intelectuale ale lui Mircea Cărtărescu, aşa cum răzbat ele în ultima sa carte, şi pledoaria filozofico-politică, de esenţă conservatoare, "reacţionară", expusă de H.-R. Patapievici în Omul recent, volum în care autorul Politicelor se "războieşte" cu "-ismele" importate de peste Ocean: postmodernismul, multiculturalismul, feminismul, corectitudinea politică, discursurile pro-minoritare ş.a.m.d., de parcă acestea ar constitui o magmă toxică atotcuprinzătoare, sub care România abia de mai respiră, nu atitudini şi principii promovate de o mână de intelectuali, adesea cu sentimentul că vorbesc într-un pustiu. Simpatia lui Cristian Moraru înclină categoric spre Mircea Cărtărescu şi dezaprobă elitismul "fundamentalist", "noician" al "adversarului" său. Evident, o asemenea dihotomie nu putea fi tolerată. Criticului româno-american i s-a răspuns cu indignare în mai multe reviste, i s-a reproşat partizanatul impropriu, "falsa alegere" pe care o impunea lumii culturale româneşti ataşată în mod egal şi, desigur, "imparţial" celor două "modele". Unii au mers şi mai departe, bănuind un nou "scenariu de compromitere" instrumentat de Observatorul cultural împotriva lui Horia-Roman Patapievici. O reacţie dispropor­ţionată ca ton a avut, în mod regretabil, şi Andrei Pleşu, în Vigilenţa resentimentară în Dilema (un număr din august 2003), căruia Cristian Moraru nu a ezitat să-i răspundă, tot în Observator cultural (nr. 187, septembrie 2003), prin articolul Cultură, politică, resentiment. Fişe pentru un dicţionar spectral" (din care am reprodus pasajul anterior), decupându-l prin acest omagiu paradoxal pe reputatul filozof şi om de litere, care este Andrei Pleşu, din mulţimea celor ce i-au veştezit "eretica" opoziţie Cărtărescu/Patapievici. Textul-replică al lui Cristian Moraru însă merită citit nu numai pentru percutanţa contra­argumen­telor sale (aceasta poate fi mai bine percepută parcurgându-se întregul dosar al polemicii), cât mai ales pentru valoarea informativă relativ la tendinţele metodologice actuale din peisajul criticii americane. În sfârşit, mai nou, dezbaterea şi reacţiile adiacente au căpătat o lămurire din partea lui Mircea Cărtărescu, în articolul Cum mă simt ca proaspăt model cultural, din suplimentul Litere, Arte&Idei nr. 39, din 3 noiembrie 2003, unde, fără să intre în fondul polemicii pe care a suscitat-o involuntar, autorul îşi precizează, nuanţat şi cu bun-simţ, atitudinea în raport cu extrapolările ce s-au făcut în legătură cu persoana sa, refuzând, cu politeţe, postura de ideolog cu care îl învestise prietenul său Cristian Moraru, şi, implicit, pe aceea de "oponent" al lui H.-R. Patapievici, recunoscând însă dreptul suveran al criticului la propria viziune. În acelaşi timp, Cărtărescu ia apărarea revistei Observator cultural şi acuză "torsionările" la care i-a fost supusă imaginea de scriitor în lumea culturală românească (inclusiv prezumţia de "aroganţă") - o lume marcată, consideră Mircea Cărtărescu, de un rău structural.

Atât despre meandrele receptării, pe care am prezentat-o uzând de privilegiul celui ce se pronunţă la urmă. Cine vrea mai multe amă­nunte, să meargă la surse. Noi ne vom întoarce la carte – reproşul său mut răzbate din uitarea momentană în care am abandonat-o.

 

"Pixeli" este cea mai mică unitate purtătoare de informaţie grafică în lumea computerelor. Un cuvânt ca acesta, folosit ca termen-cheie într-o parafrază după un poem celebru, la prima vedere elimină tragismul romantic al versului eminescian, aşezând în loc "blasfematorul" relativism postmodern. Însă o nouă paradigmă existenţială şi de creaţie nu diminuează cu nimic dramatismul condiţiei umane, ba chiar spune ceva esenţial şi tulburător despre avatarurile artistului în lumea de azi, "eşuat" în oceanul Hi-Tech. Selecţia textelor din volum - adică a "paginilor adevărate", cum le consideră Cărtărescu - nu poate fi descifrată în cheia unui algoritm hermeneutic, ele trebuie judecate în densitatea lor imanentă, în capacitatea de a compune un chip al autorului. Este şi motivul, bănuim, pentru care majoritatea lor nu sunt datate – decizie discutabilă, pentru că, adesea, ai dori să ştii cât de "recentă" este o opinie sau alta a eseistului, şi dacă nu şi-a mai schimbat-o între timp. De puţine ori când o face, ca în "Poezia. O previziune", de pildă, datarea are menirea să ilustreze puterea de anticipare a autorului (în acest caz: asupra evoluţiei formelor poetice şi a şanselor poeziei într-o societate tehnologizată) sau un moment de profundă intimitate. Dar, de cele mai multe ori, Mircea Cărtărescu ezită să-şi lege opţiunile de o anumită perioadă, înainte sau post ’89, ci preferă să-şi construiască un profil inconfundabil dincolo de efemeride.

Cartea debutează cu câteva "secvenţe formative". "Transfigurarea" viitorului scriitor în urma unei lecturi într-o vacanţă la ţară (textul "Cum m-am trezit pe lume"), când a înţeles că este poet, că poate avea o existenţă autonomă de creator. Apoi inserţia sa în "morfologia" Bucureştiului - o urbe cenuşie, care nu-i hrăneşte deloc imaginaţia, făcându-l să viseze, compen­sator, la Dublinul lui Joyce, Petersburgul lui Dostoievski, Buenos Aires-ul lui Cortazar şi la Alexandria lui Durrell, dar un oraş pe care îl explorează, îl recreează o dată cu vârsta maturităţii şi cu iniţierea în dragoste. Sunt întâmplări şi revelaţii pe care Mircea Cărtărescu le traduce într-o geografie senzuală a capitalei române, pentru ca, ulterior, perfect "urbanizat" intelectualmente, să redescopere, prin scris, oraşul mitic şi casa părintească de pe Silistra, unde îl aşteaptă mama tânără, zâmbindu-i din copilăria lui îndepărtată. Recunoaştem în aceste evocări ale oraşului, cu sordidul şi pitorescul său implicit, schiţe, fragmente, presimţiri ale viitoarelor cărţi de proză ale lui Mircea Cărtărescu, adăugând tuşe inedite la "portretul artistului în adolescenţă". Oricât de suculente, punând în scenă o paradă de imagini memorabile, de experienţe insolite şi misterioase (vezi Arhitectura lu’ peşte, Animale de tablă, Tahistoscop, O amintire de la "Artis", Pentru D, vingt ans aprиs ş.a.), mai interesante şi mai noi în tematică mi s-au părut textele consacrate anilor de ucenicie literară a lui Cărtărescu, relaţiilor cu prietenii - colegi într-ale scrisului - reuniţi în cenaclurile "de Luni" şi "Junimea" de la Universitatea Bucureşti - nuclee ale "culturii alternative" în România ultimului deceniu ceauşist. Tot aici voi include portretele literare (şi afective), pe care autorul le face lui Nichita Stănescu, Gellu Naum, Florin Iaru, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Manolescu, Ovid. S. Crohmălniceanu, Mircea Nedelciu, Traian T. Coşovei, Simona Popescu ş.a., – remarcabile, concentrate, ca o fixare în exergă, pentru că ne oferă şi o lectură personală a creaţiei acestor autori, iar limbajul lui Cărtărescu este în acelaşi timp al unui poet şi al unui critic: "Doinaş n-a fost un neoclasic, deşi a aspirat întotdeauna, ca orice scriitor mare, la o anume clasicitate, în sensul unei exemplarităţi la care puţini acced. A fost un artist al melancoliei, al sentimentului îmbătrânirii şi trecerii tuturor lucrurilor, al culturii ca necropolă în ruine." (p.112) Sau: "Într-o generaţie de închişi în sine cu o mie de lacăte, Florin Iaru s-a risipit ca un automobil care explodează cu încetinitorul, aruncând în jur o orhidee de pinioane, şuruburi, cadrane, tablă răsucită şi foc. El însuşi rămânând cu toate acestea o enigmă." (p.136) Cărtărescu nu se sfieşte să-şi declare admiraţia pentru un "înaintaş" ("nici un om pe care l-am cunoscut vreodată nu m-a impresionat mai mult", zice despre Nichita Stănescu) şi, în acelaşi timp, să exprime rezerve, declarându-şi, de pildă, lipsa de aderenţă la suprarealismul lui Gellu Naum, deşi neliniştea sa de a nu-i înţelege "sloiurile inexplicabile de cuvinte" îmi pare totuşi exagerată. "Scanează" şi povesteşte. Nu "demolează", dar are curajul nuanţărilor. Metafora, cu care-l surprinde pe acelaşi Nichita Stănescu, desfide artificiul gratuit, este un instrument al preciziei: "Deşi intelectul său era, fără nici o îndoială, cu mult deasupra celui al unui om inteligent, el nu l-a folosit în sens intelectualist şi cultural, ci a încercat să se servească de el pentru imposibila încercare de a-l depăşi, asemenea unui om care ar vrea să-şi sară peste propria umbră. (p.118) Şi o "corectură" axiologică: "Criticii care apără statu quo-ul culturii române refuză, de fapt, să înţeleagă enorma influenţă pe care condiţiile politice din România comunistă au avut‑o asupra structurării ierarhiilor culturale. De fapt, Nichita Stănescu a devenit un mare poet şi liderul generaţiei lui şi profitând de condiţia specială a literaturii în comunismul românesc." (p.115) Sau evocarea plină de căldură a lui Mircea Nedelciu, "singurul lider adevărat al generaţiei ’80", reuşind să redea valoarea, umanitatea profundă a scriitorului prematur dispărut, în secvenţe banale care se colorează peste ani în lumina revelatoare a înţelegerii şi promisiunii, topite în melancolie.

 Ceea ce îl face simpatic pe Cărtărescu şi îl apropie de cititori, este acest "eu" - labil, anxios, uneori ipohondru, dubitativ şi mereu angajat - în numele căruia vorbeşte, pe un ton confesiv, indiferent că descrie o scenă din copilărie (fireşte, puternic literaturizată), că îi "zugrăveşte" pe alţi poeţi sau că analizează mentalităţi literare şi politice (aşa cum vom vedea mai jos): totul e trecut printr-o grilă personală, printr-o percepţie vulnerabilă şi timidă, iar exerciţiul inteligenţei sale tocmai de aceea este nu numai firesc, ci şi are aerul firescului - distincţie importantă! - , căci parcă spune mereu "luaţi-o ca atare". Deloc paradoxal, spectacolul acestei subiectivităţi disipate în multiple ipostaze "narative" este mult mai convingător decât sobrietatea, uscată şi doctă, a unui specialist "brevetat" în domeniile în care pătrunde, temerar, autorul acestui volum de eseuri. Cărtărescu nu "deconstruieşte" o problemă, lăsându-ţi, ca atâţia alţii, în final, un gust de cocleală sub limbă. Sensibilitatea sa invadează, îmbibă zona investigată, asemeni unui păianjen ce-şi toarce plasa de salivă în jurul "temei-insectă" (o asociaţie, fireşte, deloc, accidentală), iar aceasta îşi divizează la rândul său celulele precum o masă organică sub microscop. Scrisul său îţi procură nu numai o revelaţie cognitivă - el creează şi o atmosferă, o stilistică aparte, o mitologie personală: Mircea Cărtărescu poate fi localizat, fixat pe o hartă a imaginarului literar, cum puţini dintre autorii români de azi.

Dispuse pe o scală a rezonanţei publice, mai "grele" îmi par eseurile de atitudine, de reflecţie asupra culturii, cele care au şi creat bolul receptării "furtunoase" a volumului. Într-un text, "Mai e nevoie de biografii?", Cărtărescu oferă un răspuns propriu la întrebarea cum se cuvine să ne cinstim clasicii şi face o pledoarie pentru salvarea acestora de sub molozul encomiastic sub care i-a îngropat posteritatea. "Să-i iubeşti cu adevărat presupune să-i înţelegi, să spui adevărul despre ei, să-i arăţi în toată varietatea vieţilor lor şi-n toate feţele caracterului lor, aşa cum au fost ele, nu să le dai un lustru pedant şi rigid, pe care ei nu l-au avut niciodată. A şocat reconsiderarea imaginii lui Eminescu dintr-o "Dilemă" de acum câţiva ani. Dar acel număr a arătat că până şi înfăţişarea fizică a poetului a fost falsificată, idealizată romanţios, de cei care l-au privit ca pe un fel de spirit întrupat şi nu ca pe un om "îmbrăcat în stofă" (...) Cum putem pretinde că înţelegem şi iubim un om căruia i-am construit o mască în care el nu s-ar fi recunoscut?" (p.96) Pentru ca în textul imediat următor, "Fapte" (publicat prima dată în acelaşi număr al Dilemei) să smulgă el însuşi această "mască" mistificată, prezentându-ne o "cronică" a degradării fizice şi psihice a omului Eminescu, alcătuită după mărturiile contemporanilor – una din piesele cele mai "dure" ale cărţii.

Autorul asociază, sugestiv, vigoarea sistemului estetic şi axiologic asigurat de cei mai importanţi critici de înainte de ’89 – Nicolae Manolescu, Monica Lovinescu, Ion Pop, Livius Ciocârlie, Mircea Martin etc., cu ordinea unui imperiu. Lucrarea criticilor menţionaţi a asigurat o "cernere" a valorilor şi o protecţie a câmpului cultural de ingerinţele puterii politice. Reţinem aici şi o frumoasă "încadrare" a generaţiei sale în epocă: "Optzeciştii se pregăteau să intre în reţeaua de fier a vechii ordini asemenea barbarilor pacificaţi ce primeau pământ la marginea imperiului, cu datoria de a-l lucra şi apăra." (p.168) O dată cu dispariţia centrului unic de validare estetică după 1989, viaţa literară s-a dezmembrat, iar mitocănia abisală a luat locul civilităţii impuse de vechii critici, se alarmează Cărtărescu, diferenţiind postmodernismul literar de această disoluţie generalizată a valorii. În ce ne priveşte, nu am dramatiza la fel de mult lucrurile: actualul "dezmăţ cultural" era inevitabil: "ordinea" imperiului trebuia să se destrame, pentru că se întemeia, între altele, şi pe un criteriu extraliterar: solidaritatea în faţa răului ideologic. Ulterior baricadele morale s-au prăbuşit şi libertatea a scos la suprafaţă nu numai nestemate dar şi miasmele congelate sub carapacea "nobilă" a unanimităţii. Partea bună este că abia acum ultimele pot fi identificate şi că se poate spera la "drenarea" lor. Decupez, în alt text, o definiţie a violenţei din viaţa literară (şi nu numai): "răutatea este întotdeauna efectul unei răni interioare. Cel care face răul deliberat este cel care a suferit în trecut răul. (...) Cine urăşte, se urăşte pe sine." (p.173) Cărtărescu vorbeşte, în mod necesar, despre inteligenţa neînţeleaptă a unor intelectuali români de a folosi impropriu, adică iresponsabil, diverşi termeni compromişi istoric, de exemplu cuvântul "fascist", conotându-l pozitiv sau negativ în funcţie de poziţia lor faţă de... "elitismul" unor confraţi scriitori şi în dispreţul simţului comun, al ororilor pe care le-a consacrat noţiunea respectivă ("Despre fascism, sine ira et studio"). E obsedat de ura colegilor, de invidia care îi face să-l hărţuiască prin reviste, considerându-se mai vulnerabil decât alţii, pentru că nimeni nu-i ia apărarea. (Cred că aici nu are dreptate. Mai sunt oameni. În rest, "mai uită de tine, Mircea", îţi vine să-i spui, scrie despre ce vezi în jurul tău". Şi, slavă Domnului, dacă n-ar face-o!)

 Eseistul acuză restauraţia unor mentalităţi, caractere, coduri de comportament inerente vechiului regim comunist ("Un război pierdut"). Menţionând "conservatorismul nobil, necesar" al lui H.-R. Patapievici, Cărtărescu nu ezită să condamne la unii apărători, mai pătimaşi, ai acestuia "violentul resentiment faţă de un centru neo-liberal de putere culturală, ce reprezintă una dintre foarte puţinele enclave autentic deschise către Occident pe care le avem în România de azi."(p.183) (unii comentatori ai volumului de care ne ocupăm au preferat să citeze doar prima parte a atitudinii lui M.C., nu şi a doua). Tot aici, autorul notează cu amărăciune reacţia antioptzecistă (politică, ideologică, culturală), care a devenit, în opinia sa, dominanta culturii româneşti contemporane, şi semnalează paradoxala coaliţie între "şaptezecişti" şi "nouăzecişti" – "conspiraţie tipică a bunicilor şi a nepoţilor împotriva părinţilor". O coaliţie cât se poate de curioasă. Pe de o parte, "bătrânii" – retrograzi, politicianişti, oportunişti fără scrupule; pe de altă parte, "tinerii" - hedonişti, superficiali, "miştocari", a-morali (adică străini de această problematică). Având motivaţii diferite, cele două categorii de vârstă îşi dau mâna împotriva angajamentului moral al optzeciştilor, împotriva exigenţelor lor estetice pe care le resping, în primul caz, pe motiv de conservatorism ideologic şi "fripturist", în cel de-al doilea, dintr-o nepăsare provocatoare şi revoltă "antisistem". Fenomenul e prezent şi în Basarabia, cu deosebirea că între cele două grupări ostile optzeciştilor nu există o alianţă explicită, întrucât acestea se dispreţuiesc reciproc.

 

Calupul tematic, pe care l-am putea numi "Eu şi lumea" sau "Eu şi Europa", ne propune un Cărtărescu înrolat într-o campanie de egalizare a şanselor pentru scriitorii din Est ajunşi pe scena occidentală. Căderea Zidului de la Berlin nu a spulberat atotputernicia unor clişee de percepţie, în care scriitorilor din fostele ţări comuniste li se rezervă cel mult rolul de servanţi ai unor teme politice: securitate, cenzură, disidenţă. Pe de altă parte, mă întreb, poate cu naivitate, dacă acesta este orizontul de aşteptare al vesticilor, de ce nu l-am folosi, altoind pe un trunchi tematic cumva impus din exterior (impus, în primul rând, de istoria pe care am trăit-o!), marile, "eternele" teme ale literaturii?... În orice caz, revolta lui Mircea Cărtărescu trebuie tratată cu atenţie, măcar şi pentru faptul că o exprimă unul din cei mai traduşi (şi, respectiv, cunoscuţi) autori români în străinătate. Cărtărescu se declară împotriva noii "ghetoizări" a scriitorului din Est, asta pentru că: "nu cred într-un om din Est esenţial diferit de omul din Vest, mai bun sau mai rău decât acesta, nici într-o literatură altfel decât estetică. Nu cred că noi am fost deformaţi de propagandă, iar voi de limbajul reclamei. Nu cred că tu eşti mai harnic decât mine pentru că eşti protestant, aşa cum nu cred că eu, ortodox, sunt mai intim conectat cu Dumnezeu decât tine. Orice s-ar întâmpla, oricât de chinuitoare, nedreaptă, neînţeleaptă ar fi istoria, nu cred că trebuie să o ajutăm în a construi diferenţe între oameni şi în a le exagera acolo unde ele chiar există." (p.202) Europa reprezintă o creaţie a artistului, o foaie albă, un câmp populat de lecturile sale formative şi de contactele cu marea cultură a lumii. "Europa are forma creierului meu" este un text important şi pentru relaţia conflictual-fertilă între "arta înaltă" şi cultura populară, "americanizată", aşa cum o vede Cărtărescu. Gândirea postmodernă ajută la democratizarea artei, o scoate din autarhie, aroganţă, elitism orgolios, o energizează cu "afronturile" sale: "Gioconda cu mustăţi nu are nici un sens decât prin raportare la adevărata, eterna Giocondă, pe care n-o înjoseşte, ci o face să strălucească mai departe. Valul de cultură populară a "americanizării", de care se tem atâţia, nu este sfârşitul artei mari, ci ocazia ei de a face surfing pe creasta acestui val." (p.211)

 "Medicul şi vrăjitorul" a fost scris pentru Târgul de carte din Leipzig, în 2001. Mircea Cărtărescu desfăşoară în acest amplu eseu, cu un titlu "arhetipal", o adevărată anamneză istorico-socio-culturală şi mitologică a Balcanilor, faţă de care simte un puternic "complex dragoste-ură, fascinaţie repulsie" (şi din motive, mărturisite, de filiaţie ereditară cu acest spaţiu pe linie maternă). O regiune pestriţă, spectaculoasă, nutrind un imaginar fastuos, prin interferenţele sale greceşti, otomane, slave şi latine, care au creat: "o lume anistorică, multietnică, un spaţiu al oralităţii şi al fantasmelor, de o sărăcie pitorească şi în acelaşi timp de o opulenţă de basm oriental, mai cu seamă însă o lume a toleranţei fără sfârşit" (p.224). Căderea în istorie a acestui "paradis terestru" a fost provocată de "brusca, imatura, catastrofala conştiinţă a diferenţei" ce a irupt în secolul XIX, conducând la formularea unor ideologii naţionaliste. Războaiele iugoslave din ultimul deceniu al veacului trecut au generat stupoare şi neînţelegere nu numai în Occident, dar chiar şi în vecina Românie. Eseul lui Cărtărescu - rodul unei elaborări minuţioase, cu largi ocolişuri informative, destinate publicului străin, mai puţin familiarizat cu istoria zonei – încearcă să răspundă la întrebarea dacă o dată cu epuizarea tuturor mijloacelor politico-diplomatice popoarele din Balcani nu s-ar mai putea salva decât printr-un fel de psihanaliză colectivă. Dacă medicul n-ar trebui să cedeze locul şamanului. Iată un fragment care pune în valoare acuitatea analizei politico-sociologice  întreprinse de Mircea Cărtărescu: "radicalismul naţional est-european (dar şi occidental, dacă ne amintim mişcările separatiste din vestul continentului, de la cea bască la cea irlandeză) şi cel religios islamic, cele două provocări acute ale istoriei actuale, sunt semne identice ale unei automutilări a conştiinţei de sine, exacerbate de contextul, traumatic în sine, al intrării în postmodernitate. Refuzul noii lumi, integrate, plurale, mediatice, ultraperformante dar mult mai puţin consolatoare şi calde decât cea a "frăţiilor de sânge" naţionale, reprezintă, în ambele cazuri, o angoasă acută în faţa viitorului, o nevoie patologică de refugiere în trecut." (p. 237) Acest pasaj explică ceva şi din retardarea mentalităţilor în Basarabia: închiderea în utopia comunistă şi persistenţa "moldovenismului" pro-rusesc. Un eseu de psihoistorie şi un text al responsabilităţii intelectuale, care ar merita să figureze în manualele de literatură universitare, sau în crestomaţiile pe teme de multiculturalism şi toleranţă interetnică. Într-un alt text ("Vin americanii!") Mircea Cărtărescu pledează împotriva faliei apărute între Franţa şi Statele Unite, cu prilejul crizei irakiene, explicând dramatismul opţiunii românilor pentru America (Bronislaw Geremek, fostul disident şi ministru de Externe polonez, îmi amintesc, exprima aceeaşi motivaţie, a concetăţenilor săi, într-un text publicat în revista 22). Sunt aproape banalităţi, răsunând din gura lui Mircea Cărtărescu, pe care publicul ar dori să-l audă spunând mai degrabă lucruri  sublime, aduse dintr-un plan superior. Dar opinia sa este importantă (îmi amintesc de o emisiune de pe Pro TV, înaintea summit-ului de la Praga, de anul trecut, dezbătând intrarea României în NATO, cu participarea lui Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici şi... Mircea Cărtărescu. Ultimul - o adevărată surpriză - a avut şi cea mai bună prestaţie, graţie prospeţimii percepţiei sale, pe fundalul interlocutorilor săi rutinaţi şi supramediatizaţi). Realităţile trebuie formulate, ele se imprimă mai uşor în mintea cetăţeanului "de rând", atunci când le rosteşte, de la înălţimea prestigiului său, un scriitor cunoscut. Acesta şi este rolul intelectualului în cetate: de a susţine, prin autoritatea proprie, marile adevăruri. Implicarea sa în treburile publice va fi întotdeauna necesară şi binevenită. Dar atenţie la calitatea acestei implicări!

Autorul ştie să-şi alterneze cu abilitate subiectele, păstrează un "standard" al consistenţei şi o deschidere filozofică, indiferent de "natura" teritoriului abordat. Să zicem, cel al jocurilor pe computer - manie care era cât pe ce să-l smintească, recunoaşte el, spre deliciul galeriei. Lumea virtuală creată de calculator bulversează psihologia omului contemporan, îi tulbură conştiinţa. Dacă vrei să redai tentaţia "Matrix" mai potrivit este să te transferi în pielea unui voinic dintr-un basm electronic, ceea ce face Cărtărescu. E un joc de vis: îţi alegi parametrii de forţă, inteligenţă şi curaj ai personajului tău, care luptă cu o droaie de monştri, făcuţi şi ei din pixeli, şi cu asta lansezi o infinitate de sugestii despre omul viitorului: "Dacă, vreodată, aş fi consultat de Autorul jocului în care trăim cu toţii şi aş putea să sugerez o singură îmbunătăţire a lui, asta aş îndrăzni să cer: "Doamne, dă-ne, măcar de câteva ori în viaţă, puterea de a folosi comanda Save!", de a da timpul înapoi, de a şterge remuşcarea, suferinţa, răul provocat altora, de a repara ireparabilul. De fapt, toţi până la unul pierdem jocul în care suntem angrenaţi din cauza acestei mici erori tehnice care va fi, probabil, corectată în versiunea următoare, Life II, sau cum se va fi numind." (p. 254)

Timpul care ucide speranţa literaturii. Lectura concurată de divertismentul, moda, publicitatea, spectacolul mediatic cotidian. Seriozitatea cărţilor esenţiale. Tribalismul fotbalistic românesc. Diferenţa dintre erotism şi obscenitate în viaţă şi în literatură ("Erotismul ţine de cultură ca orice alt fapt de viaţă socială, e un rafinament necesar, ca a mânca folosind cuţitul şi furculiţa. Obscenitatea echivalează cu mâncatul cu mâinile, cu lipăitul supei din farfurie. Nu aceasta e revoluţia erotică."). Defectele unui învăţământ care produce elevi oligofreni. Povestea reală a frumoasei Zaraza din celebra romanţă cu acelaşi nume (genul de final de carte, ales de autor, care spune ceva semnificativ despre firea sa). Suntem purtaţi printr-un larg repertoriu de teme, dintre care se profilează, îngrijorător, "cea mai importantă problemă în România de azi". Aceasta, în viziunea lui Mircea Cărtărescu, este instaurarea noului populism în societatea românească, fenomen comparat cu vandalismul demolării bisericilor în epoca ceauşistă. Termenul "populism" apare epurat de conotaţii ideologice, dar trimite generic la manipulare, clientelism, corupţie, demagogie – plăgi prezente în toate regimurile abuzive. Faţă cu acest pericol, polemicile dintre intelectuali sau radiografia unor opţiuni politice de tinereţe ale lui Eliade sau Cioran, oricât de utile, i se par de rang secund eseistului. Mult mai importantă este formarea unui "front comun" al intelectualilor împotriva noului vandalism politic...

Volumul de publicistică Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli demontează prejudecata conform căreia Mircea Cărtărescu ar fi un autor indiferent la convulsiile realităţilor româneşti, retras în turnul de fildeş al creaţiei (deşi, aş observa, nu este cea mai condamnabilă formă de evaziune!), şi receptarea polemică, ideologică a cărţii sale, la care m-am referit, a demonstrat cu prisosinţă acest lucru. Volumul ne relevă un scriitor de o expresivitate formidabilă şi un intelectual profund implicat, de aceea mi s-a părut firesc şi necesar să insist pe materia multiplă, proteică a acestei culegeri care, marcând un angajament de conştiinţă al autorului, nu trădează totuşi literatura, ci o potenţează cu o dimensiune în plus. Eseurile lui Mircea Cărtărescu ni-l dezvăluie în complexitatea sa umană şi intelectuală, adunând până la urmă tresele unui "model", aşa cum îl văd mulţi. O carte care formulează o stare de criză şi sintetizează, în acelaşi timp, soluţia acesteia.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova