Despre Transnistria, poliţistul care caută spioni, despre criza modelelor şi o concluzie

Se pare că e bine, adică nu am întârziat la tren, acesta a demarat la timp, sunt pregătit şi pentru întârzierea lui firească de 5-10 minute. Mă aşez lângă un bărbat mai degrabă tânăr decât între două vârste, un tip uscăţiv, taciturn, smead, cu chelie. Tot drumul a citit revista Skylife în limba turcă. Are şi un dicţionar românesc în care caută, când şi când, câte un cuvânt. Prudent, fereşte revista de ochii mei pe care îi consideră, probabil, prea indiscreţi. Cu controlorul vorbeşte în română, de unde deduc că e găgăuz. În viaţa mea nu am întâlnit un moldovean care să vorbească găgăuza sau să citească în turcă. Dar s-ar putea.

Încerc să mă relaxez cât mai comod pe bancheta de lemn. La spatele meu şade o tânără cu părul lung pe care ba şi-l prinde într‑un coc improvizat, ba şi-l lasă înapoi în voie. Unele şuviţe cad şi peste ceafa mea aruncând nişte senzaţii destul de confuze. Ea discută cu mamă-sa, se joacă încontinuu cu telefonul celular pe care l-a luat la drum de la soţul său şi de pe care şterge toate mesajele. Iar soţul, presupun că el, o tot tachinează cu câte un sunet cam o dată la jumătate de oră. Ea se enervează. N-o pot vedea la faţă. Mă gândesc să o fac când ieşim: într-adevăr, merită atâtea apeluri? Dar la ieşire, luat de puhoi, îmi zic doar că au fost gânduri de vilegiaturist.

La Tighina ajungem fără abatere de la întârzierea obişnuită, aproape programată. Trenul s-a deplasat cu o medie de aproximativ 30 de km pe oră. Din uşă, de sus, observ pe peron un poliţist care reperează pe cineva din mulţimea sosită cu trenul. Ştiu ce vrea, nu sunt pentru prima dată în acest oraş.

Azi e un soare torid şi mă gândesc pe unde mi-o fi ochelarii. După câţiva paşi făcuţi pe asfaltul din Tighina, poliţistul îmi ordonă să opresc. Mă fac că nu aud sau cred cu naivitate că nu mi se adresează mie. Dar acest truc vechi de când există hotarele nu poate amăgi vigilenţa poliţistului. Nu am încotro, trebuie să opresc. Îmi cere buletinul la control.

Vâr mâna în buzunar. Nu mă grăbesc. Dau peste ochelarii mei de soare pe care îi scot cu grijă şi îi petrec în cealaltă mână. Îl rog să se legitimeze. Asta îl enervează.

- Oare nu se vede, îmi aruncă indicând spre insigna strălucitoare.

- Nu, vreau să ştiu cu cine am de a face.

- Sergentul superior Acsani, îmi răspunde vădit înfuriat.

Discuţia se poartă în rusă.

- Sunteţi moldovean, remarc de data asta româneşte.

- Da, confirmă. Răspunsul lui însă nu mă edifică dacă a trecut şi el la română.

Ţinând buletinul meu în mână, îmi cere şi biletul de călătorie. Îi întind biletul în valoare de 5 lei 60 (0,4$ sau 0,3 euro). Îl studiază atent, apoi trece din nou la buletin.

- De ce fotografia e galbenă?

Ce să-i răspunzi? Ce poţi discuta cu Garcea care a vrut să aresteze oaia din "Mioriţa"?

În loc de răspuns, îi zic să se grăbească, întrucât scap autobuzul la ţară.

După ce îmi restituie totul, îl întreb:

- Mai aveţi întrebări cu privire la culori?

Nu-l privesc în ochi, nu sunt deloc curios să-i văd expresia feţei, să înregistrez vreo reacţie. Nu am asemenea satisfacţii.

Pe drum am suficient timp să mă gândesc care e sensul acestui control al poliţiei Republicii Moldova efectuat printre pasagerii ce vin dinspre Republica Moldova. M-aş fi aşteptat mai degrabă la un control de rutină din partea miliţiei transnistrene, care ar părea mai motivat. Ştiu că poliţia de la Tighina activează sub presiune puternică din partea autorităţilor separatiste,  are probleme şi în mod logic pericolul ar trebui să-l caute în altă parte. Sau poate superiorii din poliţia moldovenească au o altă logică, numai de ei ştiută, care se traduce prin a semăna groază printre propriii cetăţeni? Sau poate e o modalitate originală – după ce am trecut dimineaţă printre mai multe cordoane de bravi "drujinari" până când am ajuns la vagon, după ce în tren "a operat" o brigadă întreagă de controlori – de a-i verifica pe toţi acei responsabili care trebuie să-l facă pe simplul pasager să ia bilet?

Cum vor autorităţile RM, împreună cu garantul lor de la 1812 încoace şi cu un alt garant desprins din primul, să dezlege nodul transnistrean dacă e atâta haos în minţile lor?

Te simţi penibil că sosind de la Chişinău la Tighina poţi fi arestat de poliţia care ar trebui să-ţi apere drepturile acolo/aici la Tighina. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu aveam buletinul la mine sau dacă aruncam biletul la ieşire, căci, oricum, îşi pierduse valabilitatea (pe orice bilet e scris: valabil pe durata călătoriei).

Cu aceste gânduri mă urc în troleu pentru a ajunge în capitală, la Tiraspol. Aici eşti prins îndată de un frison al unei siguranţe totale. Pe un geam chiar la intrare e lipit un anunţ tipărit cu aldine care te informează despre ultimele acţiuni ale Prezidentului în domeniul transportului public. Prezidentul ştie, prezidentul vede, prezidentul are grijă. Chiar şi cu acea briză timidă de democraţie din Basarabia simţi totuşi cum organele moldoveneşti ale puterii au trecut printr-o uşoară metamorfoză, s-au relativizat cumva, adică au căpătat o dimensiune mai umană. În Transnistria însă omul nou s-a conservat mai bine, homo sovieticus e la el acasă, e ca o bătrâneţe ineluctabilă.

Acasă la părinţii mei aflu, în treacăt, că unul Ocsani din sat lucrează cop la Bender.

1