Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 7-8 (105-106), iulie-august : Cronica literară : Grigore Chiper : Despre poezia Doinei Ioanid şi Ghenadie Nicu

Cronica literară

Grigore Chiper

Despre poezia Doinei Ioanid şi Ghenadie Nicu

Poezia, în fond o lucarnă

Atunci când primeşti un volum din partea unui autor despre care ai mai scris şi intenţionezi să scrii din nou (nu aş vrea să vorbesc, cel puţin acum, despre motivele unor astfel de reveniri), prima reacţie pe care o ai este să vezi cartea sau cărţile despre care te-ai pronunţat odată şi chiar ceea ce ai scris tu. Dorinţa de a comenta un autor prin intermediul trecutului său literar şi prin intermediul receptării tale trecute mi se pare firească.

Pentru mine este important să nu utilizez termeni ca evoluţie, involuţie sau stagnare, aşa cum eşti tentat să o faci abordând domeniul comparatist. Mai rezonabili ar fi termenii: schimbare, înnoire sau menţinere a discursului poetic în aceeaşi albie şi aceleaşi tonalităţi.

Doina Ioanid face parte din acei autori care simt o fobie faţă de schimbări prea bruşte, radicale. E o atitudine lesne de înţeles pentru un autor care se îngrijeşte foarte mult de conţinut, de mesaj, de fondul discursului său.

Autoarea îşi editează cărţile cu o anumită periodicitate (2000, 2001, 2003, fără a pune în calcul volumele colective la care a contribuit). Acestea o surprind (şi o situează) pe Doina Ioanid ca o suită de fotografii pe care le faci de la an la an şi în care poţi sesiza o diferenţă notabilă doar între primele şi ultimele.

Tezele pe care le-am formulat în Contrafort, 2002, nr. 4-5 cu ocazia volumului anterior, E vreme să porţi cercei, - şi pe care le voi reproduce mai jos într-o formă succintă – sunt în fond valabile şi pentru volumul recent, intitulat Cartea burţilor şi a singurătăţii. Spuneam atunci că în volumul în cauză se face simţit un accent pus cu insistenţă: vârsta, deci biograficul, o realitate care emană poeticitate sau o poeticitate care absoarbe realitatea. Mai era vorba în acea cronichetă despre relaţia bărbat-femeie, "o relaţie romantică, specială, plină de extaz". Aminteam de înclinaţia autoarei spre descreptivism, static, retragere în intim – stări puse în contrast cu imaginea unor trenuri care vin şi pleacă, bineînţeles trenuri-simboluri, trenuri-dorinţe. Şi toate astea servite într-un cadru domestic şi de o manieră potolită, înăbuşită, apropiată de tăcere.

În Cartea burţilor …, Doina Ioanid nu renunţă nici la motivele ei preferate, împinse afară din subliminal, nici la tonalităţi, nici la modalităţile prozodice. Doar unde şi unde câte o modificare de accent, câte o privire în altă parte, câte o tatonare.

Volumul este compus din două cicluri: Postscriptum (o punte între poezia sa de ieri şi cea actuală) şi un ciclu ce preia titlul volumului (nişte căutări atente, o accedere aproape imperceptibilă spre altceva, în sensul în care termenul de schimbare sau înnoire poate fi aplicat unei poezii destul de conservatoare, căci ajungi aproape inevitabil un conservator atunci când eşti preocupat mult de mesaj, de sens; experimentul poetic este de regulă exterior laturii semantice sau conduce în mod legitim la incifrare – tendinţă la care poezia contemporană a renunţat).

Şi recentul volum stă sub semnul unui biografic vitriolant: de la cele mai mici detalii, aproape neglijabile, până la poeme întregi, în care materia autobiografică e şi cea principală. Reproducem un mic fragment, în care un indiciu al realului (şi biograficului) este convertit în poezie: "… mi-ar trebui serile unei alte femei, mi-ar trebui minijupe şi plete, mi-ar trebui poate şi farduri" (p. 8). Micul detaliu (subliniat de mine) din frazele scrise la modul potenţial mi-a sugerat să-l interpretez chiar literalmente: ridic dicţionarul Scriitori români din anii ’80-’90 al lui Ion Bogdan Lefter şi constat din poza de aici că poeta are într-adevăr părul tuns scurt.

Motivul central al cărţii (cel al burţii, burţilor), reprodus în titlu, are o semnificaţie polivalentă. E în primul rând burta chitului, e burta în care s-au ascuns soldaţii vrăjmaşi pentru a ataca Troia, în definitiv e un loc care devoră. Apoi burta ca spaţiu restrâns, care poate fi şi sufocant. Senzaţiile legate de burtă, pe care autoarea le expune ca la o şedinţă de psihanaliză, au în temei conotaţie negativă. Nici burta mamei măcar nu e un paradis, de aceea burta şi singurătatea formează o sintagmă stabilă, indistructibilă. Iată câteva ipostaze ale burţii: burta din copilărie, burta într-o relaţie cu rudele şi apropiaţii, burta ca fenomen şi damnare. "Tu nici nu ştii, mamă, când ai luat calea anevoioasă a furnicilor, învelită din cap până în picioare cu pielea asta de vită, adusă de la tăbăcăria unde ai lucrat treizeci de ani. Tot ce-ai reuşit a fost să rupi cu dinţii o ferestruică, să poţi şi tu privi lumea. Dar lumea văzută de aici se clatină cam tare, mi-ai zis, şi nici nu simt nimic. Ce poţi vedea printr-o burtă de vită?" (p. 42). Sau o altă "scenă de familie": "Bunicul ne povestea cum zăcuse trei zile în burta unui cal, luptându-se, din burta calului dăruit de străbunicul, cu frigul, cu foamea, cu rănile, dar mai ales cu duhoarea, până l-a scos de acolo o rusoaică miloasă" (p. 28) (Apropo, o scenă similară în care o "rusoaică miloasă" îl salvează pe un român în cel de al doilea război mondial este descrisă în romanul lui Adrian Dinu Rachieru,  Legea conservării scaunului. Convergenţa dintre poezie şi proză nu mai miră pe nimeni.). Burta ca  spaţiu vital: "Ah, burţile în care stăm închişi, în care ne închidem singuri, burţile din care muşcăm şi cele care ne devoră. (…) Burţile goale şi cele pline, cele dorite şi cele nedorite. Burţile transpirate, lipite în împreunare, burţile fără de care nu suntem, burţile în care totul coboară"(p. 32). Sau: "E iarăşi beznă şi iarăşi nu pot respira. Şi hruba asta înţesată de amintiri nu-i decât o altă burtă din care trebuie să scap. Încerc să sfâşii aceste membrane extrem de rezistente…"(p. 36). Concluzia nu întârzie să vină: burta e ca şi Mantaua lui Gogol, din care, după Dostoievski, au ieşit toţi prozatorii ruşi: "… noi toţi, tata, mătuşa, eu şi Mery, verii noştri, ne născusem din burta acestui cal în pustietatea albă" (p. 28).

Spre deosebire de alte poete produse în diferite epoci, Doina Ioanid nu este adepta unui feminism militant. Ceea ce o caracterizează este echilibrul, pasul măsurat. Poemul în proză, liniştit, nespectaculos, e modul ei de a fi, care îi defineşte valoarea.

 

Deşertul percutant

Celebra butadă a lui Buffon ("Stilul e omul") trebuie inter­pretată şi într-un sens restrictiv: fiecare autor are parte de un singur stil pe care îl poate şlefui pe tot parcursul vieţii sau, dimpotrivă, îl poate eroda, degrada, disimula, pastişa, într-un cuvânt poate face orice, în afară de faptul de a evada din el. Stilul devine astfel expresia inconfundabilă a ADN-ului, e un destin, un fel de cămaşă a lui Nessus.

Ghenadie Nicu pare să confirme întru totul această interpretare – personală – a lui Buffon. În cea de a doua plachetă de versuri, Deşertul consoa­nelor, stilul său, dacă doriţi, formula sa poetică rămâne identificabilă: regăsim acelaşi calmant livresc pentru al său alter ego. Dacă punem două poeme alături: unul din volumul de debut (1992) şi altul din volumul recent, paternitatea lor este mai mult decât evidentă. E ca aceeaşi amprentă digitală pe care o luăm după o perioadă de timp.

Ca să fiu înţeles corect, mă grăbesc să spun că nu am avut în vedere că poezia lui nu a evoluat, ci a rămas încrustată în tiparele iniţiale de acum un deceniu. Poezia a evoluat, dar s-a modificat doar în sensul unei rafinări. Bineînţeles că nu lipsesc şi unele mutaţii de accent, unele redefiniri, incapabile totuşi să schimbe o fizionomie. Ghenadie Nicu se serveşte ca şi în trecut de un vocabular select, vehement-neologistic, de o anume grandilocvenţă a neologismelor, caută să le dispună în poziţii inedite aşa cum procedează maestrul de şah cu figurile de pe tablă, dar expresia sa are un contur mai regulat, este mai puţin obscură. Ghenadie Nicu – şi aici nu pot să nu fiu de acord cu Nicolae Leahu, postfaţatorul cărţii – beneficiază de o poetică proprie, cu trăsături clare, care pot fi relativ uşor desprinse, o poetică pe care o promovează cu tenacitatea unui doctrinar ajuns la maturitate.

 Bineînţeles că nu toate poemele etalează un vocabular ultramodern şi emană, din această cauză, un mesaj incifrat şi o atmosferă absconsă. În unele poeme, neologismele au fost atent filtrate, introduse detalii narative ale unui pseudo-dialog: "ochii noştri se oxidau în tihnă pe cercevele şi draperii/ în aşteptarea tatălui scobeam podişul/ o vegetaţie de cozi cenuşii/ creştea cu repeziciune pe revere şi papioane/ duminicile pe la scăpătat/ ţopăind prin stamine/ şi zornăind din clondire/ trecea în fugă ursitoarea aia întunecată/ pe care am lăsat-o de vecernii/ cu o plagă la sânul drept" (p. 9). Cuvintele de origine populară, arhaică sau orală (cercevea, a scăpăta, a ţopăi, a zornăi, clondir etc.) imprimă poemului o notă distinctă şi un aer îndepărtat. Poemul achiziţionează o aură, nu mai este agresiv din punct de vedere lexical.

Într-un timp când mulţi poeţi, după ce au practicat un stil abstract, ermetic, închis în limbaj, au renunţat şi au trecut la un vocabular mai simplu şi la o frază mai transparentă, adică au venit "mai aproape de popor", Ghenadie Nicu îşi rămâne sieşi fidel, nu prea face concesii, încearcă să meargă până la capăt. El are o adevărată fobie faţă de simpleţe (înţeleasă poate ca simplism) şi faţă de colocvialitate (înţeleasă probabil ca anecdotic). Poetul rămâne inaderent la noile simplificări de paradigmă poetică produse pe parcursul ultimului deceniu. Scrie puţin, publică rar, editează ocazional.

De regulă, poemul la Ghenadie Nicu nu are un mesaj propriu-zis. Or, mesajul lui este foarte specific, ţine strict de obiect. O întrebare a lui Eugen Lovinescu, pe care o adresa mai ales tinerilor poeţi sosiţi la Sburătorul: "Ce ai vrut să spui cu poezia aceasta?", este totalmente lipsită de suport în cazul poetului basarabean. Nicolae Leahu îl situează pe Nicu printre suprarealişti şi ne îndeamnă să căutăm explicaţii în cadrul suprarealismului românesc. Poezia lui Ghenadie Nicu este compusă în primul rând din cuvinte, are un cadru, câteva imagini de obicei insolite - toate împreună sugerând o predispoziţie lăuntrică a autorului, mai puţin o idee sau o atmosferă. Poemul său seamănă cu un decor pentru un thriller, iar personajele, atunci când apar, nu au funcţia decât să-l anime: "apoi se făcea seară/ desuul de domnişoară lopăta flegmatic pe lângă balustrade/ tanti Jenea apărea dintr-un morman de mătuşi/ hohotea incestuos/ din gură îi ieşeau vocale umplute cu chinoroz" (p. 16).

Numeroase titluri, precum fiind băiat …, eram băiat …etc. (intertextualitatea e la suprafaţă), sugerează o întoarcere cu faţa spre trecut, de aceea imaginile sunt complet descărnate. Ca să zic aşa: trecutul ne alimentează mereu, dar nu ne oferă nimic: "ne costumam în brancardieri sau ne deghizam în şireturi" (…) "şi tăceam aşa/ până îngheţau apele/ până când trenurile intrau vijelios/ în putrefacţie/ până când de peste tot începea să adie/ un prurit gigantic" (p. 18).

Uneori privirea întoarsă spre trecut sau viitor (văzut ca pe un trecut încă neconsumat) penetrează ca o radiere cu carbon radioactiv. Scenele ilustrate sunt în general de un macabru bizar: "am să vă ofer câte două trei ciolane/ din scheletul meu/ pot fi utilizate ca pesmeţi/ la o ceşcuţă de ceai" (p. 31). În acest sens pot fi citate versuri din poemele de la pag. 33, 34 ş. a. Motivul morţii, al dispariţiei, disoluţiei este îmbrăcat în aceleaşi imagini provocatoare, iar insolitul se confundă cu imposibilitatea unei comunicări. Ideea este înlocuită – şi aici – prin sugestie. Voi cita, spre final, poemul de la pag. 37, un poem mai limpede, cu un mesaj descifrabil, un poem cu abis: "împreună cu mai multe persoane grave/ discutam despre graţia tumorilor/ vântul purta printre noi spre alte lumi/ o caravană de tegumente// o pasăre ciugulea de pe feţele noastre/ resturile expresiei".

Cantonat într-un univers dorit a fi halucinant şi tocmai de aceea restrâns, limitat, repetiţiile, reluările sunt aproape iminente. Panglionul, calcarul, lentoarea, alămurile revin în mai multe texte ca şi unele imagini obsedante în filmele lui Tarkovski.

Ghenadie Nicu dovedeşte, cu cea de a doua plachetă, că rămâne în formula sa şi, deloc neglijabil, nu coboară nicăieri ştacheta.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova