Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 5-6 (103-104), mai-iunie : Edituri şi editori din Basarabia - supliment tematic : Editura Cartier (interviuri cu Gheorghe Erizanu, Emilian Galaicu-Păun şi Vitalie Coroban) : Gheorghe Erizanu, director: 'Noul sistem de valori în Basarabia nu s-a încetăţenit, iar în vechiul sistem care revine acum în forţă, cărţile Cartier sunt nişte intruse'

Edituri şi editori din Basarabia - supliment tematic

Editura Cartier (interviuri cu Gheorghe Erizanu, Emilian Galaicu-Păun şi Vitalie Coroban)

Gheorghe Erizanu, director: 'Noul sistem de valori în Basarabia nu s-a încetăţenit, iar în vechiul sistem care revine acum în forţă, cărţile Cartier sunt nişte intruse'

Contrafort: - Editura Cartier este una de succes în Basarabia şi nu numai. Această evoluţie este cu atât mai surprinzătoare cu cât, aşa cum ştim, cei ce o dirijează nu au avut înainte o experienţă editorială. Cum a apărut Cartier şi de ce această denumire cu "sonorităţi pariziene"?

Gheorghe Erizanu: - Succesul sau insuccesul în Basarabia sunt ca şi cascadele Bâcului: este un vis frumos împins într-un viitor incert. Noul sistem de valori nu s-a încetăţenit (poate cu excepţia sistemului valoric de gaşcă), iar în vechiul sistem care revine acum în forţă (nu este deloc o bravadă juvenilă), cărţile Cartier sunt nişte intruse. Am activat cu succes în mass-media chişinăuiene ca redactor Cultură şi am fost printre cărţi în anii 1987-1995. Am debutat editorial în 1995 sau 1994. Până la o experienţă editorială nu a trebuit decât să fac un singur pas. Am încercat să fug de o dependenţă financiară  şi locală (provincială) ca ziarist, preferând independenţa financiară şi un spaţiu unitar cultural mai vast. O editură, pentru un intelectual naiv, are nevoie de investiţii iniţiale mici şi o perspectivă mare. Bineînţeles, dacă ai proiectată o bibliotecă pe care vrei să o oferi şi altora. Avînd puterea să te adaptezi cerinţelor pieţei şi având curajul să duci cărţile din biblioteca proiectată în spate pentru o perioadă îndelungată de timp. În rest este muncă perseverentă după principiul Corăbiei lui Noel.  Cât despre sonoritate… "Cartier" are doar ortografia "pariziană". Sonoritatea este autohtonă. Cu "r" pronunţat strident la coadă. Dacă era un nume obişnuit sau aiurit complet, atunci nu mă întrebai ce-i cu această denumire. A fost o reacţie inversă la denumirile grandomane din acea perioadă (vezi "Global", "Imperial", "Imensitate", "Capital", "Continent", "Admiral", "Global Imperial" etc.).

C.: - Puteţi să ne rezumaţi, în titluri de carte şi cifre de tiraj, biografia editurii Cartier de până acum?

Gh. E.: - În primul an de activitate (1995) am scos de sub tipar 2 titluri: "Lunaticul nopţii scitice", o carte de versuri semnată de Nicolae Popa într-un tiraj de 1000 exemplare în colecţia "Rotonda" şi "Frumoasa lumii" de Mihai Eminescu, carte pentru copii, într-un tiraj de 5000 exemplare. În rest, sunt cca 50 - 70 de titluri pe an, care variază de la tirajul de 500 exemplare până la 70000 exemplare.

C.: - Editura Cartier are un profil distinct sau şi în cazul său este potrivită formula "editură polivalentă"?

Gh. E.: - Nu suntem o editură polivalentă. Editura Cartier  a apărut pentru realizarea DEI-ului şi continuarea acestui proiect. Avem câteva colecţii bine conturate, sper: "Poesis", "Rotonda", "Cartier istoric". Colecţiile se nasc, trăiesc şi mor. Nu va fi nici o tragedie în cazul când una dintre ele va dispărea.

C.: -  Despre rentabilitatea şi profitul editorilor basarabeni: care e situaţia editurii Cartier? Ştim că desfaceţi carte în Basarabia şi în România. Unde este mai mare volumul acestor vânzări? Aţi prospectat şi alte pieţe, de pildă, regiunea Cernăuţi sau sudul Basarabiei?

Gh. E.: - Sunt editor român şi, respectiv, fac şi vând carte pe piaţa română. Într-un top regional al vânzărilor Bucureştii sunt cap de listă, urmaţi de Moldova, apoi Transilvania, Banat, Basarabia, Dobrogea, Oltenia. Nu avem vânzări de carte în Bucovina şi Maramureşul ucrainean,  regiunea de est a Republicii Moldova, sudul Basarabiei, Banatul sârbesc, Debreţinul maghiar.

C.: - Ce relaţii aveţi cu statul, cu Ministerele Culturii şi Învăţământului de la Chişinău? Aţi beneficiat vreodată de subvenţii din partea statului pentru anumite titluri? Există în Republica Moldova o legislaţie coerentă şi stabilă privind editarea şi comerţul de carte?

Gh. E.: - Suntem în relaţii parteneriale cu Direcţia de Management al Proiectului Reformei Învăţămîntului (Ministerul Educaţiei şi Banca Mondială) în realizarea unor manuale pentru ciclul gimnazial. Nu am beneficiat de subvenţii financiare din partea Republicii Moldova. Nici nu le-am solicitat. Nici nu cunosc vreun mecanism transparent de subvenţionare al anumitor titluri. Paradoxul este altul. Editurile din Chişinău vor subvenţiona manualele liceale în timpul apropiat pentru o perioadă de 3 ani. Legislaţia privind cartea în Republica Moldova este ca toată legislaţia RM: cel puţin o modificare la o jumătate de an.

C.: -  Ce ne puteţi spune despre aşa-zisa luptă acerbă care se dă între editurile din Moldova pentru obţinerea de granturi, subvenţii etc. pentru editarea de dicţionare, manuale şi ediţii ale autorilor clasici? Cât de loială este această competiţie despre care se spun vrute şi nevrute la noi?

Gh. E.: - Nu pot să spun nimic. Nu cunosc proiecte de subvenţii ale dicţionarelor sau ale autorilor clasici. N-am fost informat. Nici nu ştiu dacă există. Despre concursul de editare al manualelor din ciclul gimnazial: sper că la 1 septembrie curent veţi avea în faţă toate manualele care au apărut în cadrul Proiectului Reformei Învăţământului Preuniversitar (cu excepţia manualelor de istorie, clasele V-IX) şi veţi avea ocazia să vă pronunţaţi despre calitatea lor. Cea mai importantă reformă socială din anii 90 nu a avut o monitorizare pe măsură şi imparţială din partea mass-media chişinăuiene. Poate cu excepţia replicilor dure dintre câţiva editori. Pe care o trecem la categoria relaţiilor dintre vecini. Dar asta e altceva. Cartier nu a fost atât de implicat în acest proiect încât să simtă lupta acerbă despre care vorbiţi. Miza mare pentru realizarea acestui proiect înseamnă investiţii imense, colective mari, proiecte mari într-o vreme foarte precară. Astăzi, la Chişinău, nu-mi pot permite forţarea unui succes. Nu am certitudinea unui viitor. Se revine metodic la sistemul administrativ-birocratic de tip sovieto-kaghebist. Citiţi "Monitorul Oficial". Reinstaurarea se face metodic, pedant şi cu o perseverenţă demnă de invidiat.

C.: -  Sunteţi mulţumit de actualul sistem de difuzare de carte din Republica Moldova şi ce soluţii alternative ar exista în acest moment?

Gh. E.: - Nu există sistem de difuzare de carte în Republica Moldova. Există câteva librării în Chişinău, unde a mai rămas populaţie activă. Atât. În satele Republicii Moldova au rămas doar bătrânii şi copiii fără părinţi. Nu cred că astăzi poate fi creat un sistem de difuzare de carte viabil şi de lungă durată în Republica Moldova.

C.: -  Consideraţi că este necesar în Basarabia o publicaţie specializată, un supliment de câteva pagini al unei reviste de cultură sau măcar un buletin informativ care să prezinte, să sistematizeze şi să "contabilizeze" producţia editorială de la noi?

Gh. E.: - A fost o încercare la Chişinău cu vreo patru ani în urmă de a face "Revista Cărţilor", iar la Bucureşti "Nemira" a încercat să editeze o revistă color "Cartea".  Nu s-a impus nici una, nici alta. Poate e nevoie de o altă încercare sau de o altă variantă. Nu ştiu.

C.: -  Ce relaţii aţi stabilit cu editurile de peste hotare (câteva exemple), cum vă ajută aceste colaborări în definirea planurilor editoriale?

Gh. E.: - Nu avem relaţii speciale nici cu o editură din afara spaţiului românesc. Iniţial există cartea care ne interesează. Apoi urmează negocierile pentru dreptul de autor. Avem colaborări cu Seuil-ul şi PUF-ul francez, Pearson-ul şi Sweet and Maxweell-ul englez…

C.: -  La ce târguri de carte participă editura Cartier şi ce foloase aţi cules până acum de pe urma acestor deplasări?

Gh. E.: - Tradiţional participăm la Bookarest şi Gaudeamus din Bucureşti, care, cred, că sunt cele mai importante târguri din spaţiul românesc; Târgul de Carte de la Frankfurt pentru a simţi pulsul cărţii; la cele două saloane din Chişinău din patriotism local şi am descoperit recent frumuseţea Târgului "Librex" de la Iaşi pentru atmosfera şi dragostea pentru carte a ieşenilor. Nu am văzut oameni mai împătimiţi de carte ca cei de la Iaşi.

C.: -  Alcătuiţi un top personal al celor mai performante edituri din spaţiul românesc.

Gh. E.: - Codex 2000 prin Florin Ungureanu pentru că a reuşit să impună editura Cartier pe piaţa românească. În timp de 5 ani de zile. Cu titluri puţine. Cu mult entuziasm. Şi cu multă muncă. Privatizarea stranie a editurilor Univers şi Minerva au schimbat piaţa cărţilor româneşti. În urma acestor privatizări au avut de câştigat trei edituri: editura ieşeană Polirom prin atragerea Denisei Comanescu cu biblioteca de carte străină, transformând cantitatea Polirom în calitate; cooptarea lui Mircea Martin la Paralela 45, alături de Călin Vlasie şi Gheorghe Crăciun; Humanitas-ul lui Gabriel Liiceanu, care şi-a mărit portofoliul editorial cu titlurile de carte străină abandonate de Universul privatizat. Există o politică editorială bine conturată la Saeculum-ul şi Vestala lui Ionel Oprişan. Spectaculos s-au impus pe piaţă Compania şi Amarcord-ul timişorean.  Rămân în top: ALL, Curtea Veche şi RAO.

 

 

 

Em. Galaicu-Păun, redactor-şef: "În momentul în care semnătura din caseta tehnică devine tot atît de importantă ca şi semnătura de pe coperta întîi, ai şi devenit din scriitor redactor"

 

Contrafort: - Dragă Emilian, lucrezi de câţiva ani la Editura Cartier, dedicându-te meseriei de redactor de carte, - fapt surprinzător pentru mulţi dintre cunoscuţii tăi, care nu te puteau fixa în imaginarul lor în postura de "funcţionar al lecturii", laborios şi sobru. De ce această opţiune, după ani buni de deambulări prin redacţiile unor reviste, şi cum te-ai acomodat cu rigorile "vieţii de editură"?

Em. Galaicu-Păun: - Încă pe atunci cînd susţineam, la Flux, rubrica "Maşina de citit", dacă nu chiar dintotdeauna (de cînd mă ţin minte am citit ca un apucat; închipuie-ţi mirarea mea de a descoperi, pe timpul studenţiei, în Legende sau basmele românilor de Petre Ispirescu, un personaj care se numea... Voinicul-cel-cu-cartea-în-mînă-născut), eram, cum bine zici, "un funcţionar al lecturii", Cartier-ul venind doar să dea statut juridic (altfel spus, să treacă în carnetul de muncă profesia de redactor de carte) acestei funcţii, pentru mine vitală. Cei vreo şapte "ani buni"(în realitate - ai vacilor slabe, ca să inversăm povestea biblică) de "deambulări prin redacţiile unor reviste", de la Glasul (’90) la Basarabia (’94-’97), fără a uita de extraordinara perioadă de la Suplimentul literar al Sfatului Ţării (’91-’92) - nici un cuvînt despre nişte "boulot"-uri ocazionale! -, unde altminteri nu am păscut porcii (poate doar... bobocii, pe-atunci Literari, cum ar fi Baştovoi, fraţii Vakulovski ş.a.), nu au trecut fără urme: am luat, ca să zic aşa, băi de mulţime ale mediului nostru literar, am scris/publicat ce am crezut de cuviinţă (mi s-a refuzat o singură cronică, la Moartea lui Zenon, pe motiv că "nu i-a venit timpul"), am avut răgazul să-mi văd de cărţile mele... Deloc surprinzătoare, aşadar, ajungerea mea la o editură, mai ales după ce aceasta m-a... debutat ca prozator (cu Gesturi, 1996): voi fi umblat eu (şi mai umblu) cu pletele-n vînt, dar de rigoare şi sobrietate nu duc lipsă. Parol! Primul lucru cu care a trebuit, totuşi, să mă acomodez ca redactor de carte a fost o schimbare de regim al lecturii - citind, de regulă, foarte repede, brusc m-am pomenit în situaţia de a-mi pune frînă la ochi. E la fel cum ai pune frîu unui armăsar sălbatic sau, ca să rămînem în spaţiul poveştilor româneşti, mîrţoagei care se repezise la tava de jăratic. Acum, de ce n-aş recunoaşte-o?, "m-au trîntit", în cîteva rînduri, primele cărţi redactate de mine. Dar fiindcă meseria se învaţă (unii zic - se fură) muncind, cu timpul am prins mecanismul (mulţumesc îndeosebi prietenului şi colegului mai în vîrstă Valentin Guţu, experimentatul redactor pe care-l ştim cu toţii), ba chiar mă simt "bolţ şi bielă" într-un angrenaj aproape însufleţit. Într-un cuvînt, în mai 2003 am adunat, iată, şapte ani (ai vacilor grase, pe crucea mea) de "funcţionar al lecturii" cu actele în regulă. Şi un perete de cărţi în spate...

C.: - Te-a influenţat într-un fel, ca scriitor, munca asupra manuscriselor altora? Se spune că un scriitor, care practică meseria de redactor de carte, este pândit de mai multe pericole, între care degradarea propriului scris, ca urmare a "ingurgitării" zilnice de texte mai slabe decât ceea ce produce (sau este capabil să producă) el însuşi. În aceeaşi ordine de idei, s-a schimbat cumva criticul literar care eşti, prin faptul că trebuie să îţi aplici spiritul critic în faza "pre-natală" a unei cărţi? Acest plus de cunoaştere în ce priveşte gestaţia cărţii Celuilalt ţi-a îmblânzit poate duritatea judecăţilor de valoare?

E. G.- P.: - Da şi Nu, într-o proporţie mereu schimbătoare. Încep de la coadă, cu NU-ul. De la Abece-Dor încoace, eu n-am scris poezie sau proză, ci cărţi; în acest sens, am muncit de unul singur pe şantierele unor proiecte ce mi-au luat tot timpul (relativ) liber, devenind cu anii un... Akaki Akakievici sau, de la Camus cetire, un Joseph Grand al scrisului. Dar ca să n-o fac chiar eu pe avocatul apărării, cuvînt are criticul Al. Cistelecan: "Galaicu-Păun merge din contragere în contragere. Proiectul lui - care implică şi multă premeditare, nu doar abandonul în furoarea vizionară - e repetitiv şi restrictiv. El are o dialectică vampirică: fiecare carte absoarbe sîngele celor de dinainte (...) Avantajul va fi că atunci cînd Galaicu-Păun îşi va scrie ultima carte nu va mai fi nevoie de celelalte. Pentru că ele vor rămîne vlăguite. Poetica lui Emilian Galaicu-Păun se bizuie pe principiul ţuicii ardeleneşti: ea "întoarce" mereu aceeaşi substanţă, pînă cînd se obţine un lichid care ia foc de la sine" (Un expresionist cu şcoală ludică, "Cuvîntul", nr. 12, 2002). Ei bine, unul deprins cu "ţuica ardelenească" nu se îmbată cu una cu două cu apa de ploaie a "textelor mai slabe" ale celorlalţi. Pe de altă parte - şi acum trecem la DA-ul promis -, am învăţat exigenţa şi pe "pielea" altora, dar şi anumite strategii narative, tehnici noi, elementara bucurie de a fi coautorul (din umbră) al unor cărţi bine scrise (mă gîndesc în primul rînd la Poezia generaţiei ‘80, de Nicolae Leahu, una din cele mai strălucite istorii "pe viu" ale liricii contemporane). Nu-i mai puţin adevărat că au fost şi experienţe mai degrabă nocive, cînd a trebuit să rescriu, frază cu frază, cartea semnată de kutărikă sau kutăroiu. Nu că am scos multe cărţi de genul acesta la Cartier, dar una-două pe an tot se întîmpla să iasă. Ei bine, sînt autori/traducători cu care nu vom mai lucra niciodată, dat fiind că o carte ratată e ca un bumerang - oricît ai încerca să scapi de ea, ţi se întoarce! Paradoxal, dar criticul literar din mine (tot mai absent în paginile presei) doar şi-a radicalizat judecăţile de valoare, inclusiv cu referire la volumele ce-mi poartă semnătura în caseta tehnică: pot să-ţi spun cu exactitate cît face fiecare scriere, altminteri am şi demonstrat-o în cîteva rînduri, în cadrul unor jurii ale US, cînd am votat după cum m-a dus capul.

C.: - Ai remarcat şi tu probabil discuţiile din presa culturală românească despre rolul redactorului de carte, persoană care ar trebui să aibă o contribuţie mai mare la elaborarea şi pregătirea unor ediţii. Din păcate, specia aceasta de redactori profesionişti, îndrăgostiţi de literatură şi devotaţi muncii lor a cam dispărut, pentru că au scăzut dramatic exigenţele în domeniu, unde goana după numărul de titluri şi profit a eclipsat preocuparea pentru calitate. Apar astfel foarte multe cărţi nu numai slabe valoric, dar şi prost redactate. Cum crezi că poate fi resuscitată meseria redactorului de carte şi, implicit, cum pot fi sporite exigenţele unei edituri faţă de calitatea propriilor cărţi?

E. G.- P.: - În momentul în care semnătura din caseta tehnică devine tot atît de importantă ca şi semnătura de pe coperta întîi, ai şi devenit din scriitor redactor (o spun în cunoştinţă de cauză). Lucrul acesta nu se întîmplă peste noapte, în plus, trebuie să ai şi o "materie primă" de calitate. Atunci cînd "procesul editorial" se reduce la tiparniţă ("Tipărim orice, în afară de bani. Deocamdată!", circulă prin urbe spusa unui "gutenberg de Ch-ău"), cînd se scot - pe bandă rulantă - titluri la număr şi serii la metru pătrat (de cap), despre ce calitate a redactării mai poate fi vorba?! "Tipograful" (atenţie la ghilimele!) omoară redactorul de carte, altminteri şi aşa o specie pe cale de dispariţie, inclusiv la case mai mari. Nu mă aventurez să dau sfaturi, cred însă în mecanismul pieţei româneşti care va discerne - o şi face, în ultimii ani - între "carte(a) frumoasă cinste cui te-a... editat" şi tonele de hîrtie imprimată. Cred, dar parcă mă îndoiesc, şi în presa de cultură, chemată să amendeze amatorismul cras sau aroganţa grosieră. Dar mai ales, cred în redactorii de vocaţie, singurii care... dar s-o închei pe o notă lirică, citînd dintr-un poem rămas în manuscris (un posibil epitaf, nu?!): "în joacă/ mi-am pierdut la cărţi viaţa. la cărţi de citit. de scris, viaţa".

C.: - În calitate de redactor-şef al editurii Cartier, o editură privată, îţi poţi permite să promovezi o anume politică editorială pe gustul tău, sau titlurile incluse în planurile voastre sunt dictate, mai ales, de interesele economice ale editurii, adică cine plăteşte acela publică? Cum reuşiţi să îmbinaţi criteriul valorii cu cel al rentabilităţii pe o piaţă basarabeană, unde nu neapărat cărţile bune îşi găsesc mai uşor cititorul?

E. G.- P.: - Ţine nemijlocit de datoria mea să promovez cartea de valoare, să-i pledez cauza în faţa directorului, şi el un om al cărţii (fapt care ne-a şi apropiat prin ’90, cînd fiecare-şi urma propriile "cărări ale Domnului"), fie că e vorba de autorii străini sau locali. Altminteri, liniile de forţă ale editurii Cartier s-au conturat o dată cu realizarea unor serii ca "Poesis", "Rotonda" (acum înglobînd şi colecţia "Linia întîi"), "Cartier-Enciclopedic" şi "Cartier‑Istoric". Am "pus mîna" la toate-aceste serii, selectînd titluri şi autori, de limbă engleză, franceză sau română (oriunde s-ar afla, vorba vine), fiind "pe fir" cu marile edituri străine (Seuil, de exemplu, dar şi PUF, în anul acesta), căutînd traducători sau apucîndu-mă eu însumi de tălmăcit, iar cînd a fost cazul - spunînd un categoric NU! (Nici vorbă, au apărut şi nişte scribi ce şi-au plătit opusculele, ale căror tiraje le-au fost puse în braţe, ele apărînd însă în afara oricărei colecţii, "în regia autorului".) Cît despre "îmbinarea criteriului valorii cu cel al rentabilităţii", piaţa basarabeană nu poate fi luată drept referinţă - după cum merg lucrurile la noi, pînă şi cel care ar tipări bani s-ar... ruina! De-aceea, în calitate de răspuns, dă-mi voie să fac trimitere la sloganul imprimat pe orice tipăritură de-a noastră: "Cărţile CARTIER pot fi procurate în toate librăriile bune din România şi Republica Moldova".

C.: - Editura Cartier, spre deosebire de altele de la noi, are o relaţie stabilă cu presa, trimiţând exemplare de semnal pentru a fi prezentate şi recenzate. Dar, pe ansamblu, cartea editată în RM se menţine într-un anonimat scandalos, pentru că apar o sumedenie de titluri pe care nu le consemnează (uneori nici nu le observă) nimeni. Crezi că ar fi necesară în Basarabia o publicaţie specializată, un supliment de câteva pagini al unei reviste de cultură sau măcar un buletin informativ care să prezinte, să sistematizeze şi să "contabilizeze" producţia editorială de la noi? 

E. G.- P.: - Mă tem că o publicaţie specializată ar avea o circulaţie mai mult decît confidenţială, astfel că soluţia de moment o constituie inserarea unor cronichete în ziare precum "Jurnal de Chişinău" sau "Timpul" (ca să nu zic că ar fi de datoria hebdomadarului US, "Literatura şi arta", să scrie "la zi" despre tot ce apare mai bun în materie de literatură română pe cele două maluri ale Prutului). Cu condiţia ca cei care le redactează să urmărească îndeaproape procesul editorial şi, bineînţeles, să aibă pană. Revistelor de cultură le-ar reveni, în acest context, misiunea de a stărui asupra titlurilor ce se remarcă, titluri ce formează coloana vertebrală a unui an editorial. Or, răsfoind presa de la  noi, ai senzaţia că avem în fiecare zi alegeri, trafic de fiinţe umane, omoruri, corupţie etc., etc. şi numai carte nu. Poate de aceea nu avem nici parte! Şi nici patru ochi!!! Altminteri, marile cotidiene româneşti au înţeles de mult nevoia de cultură - vezi bunăoară Ziarul de Duminică (editor - poetul Ioan Es. Pop), supliment al Ziarului financiar.

C.: - S-a răspândit printre editurile basarabene în ultimul timp "boom"-ul traducerilor. Înregistrăm chiar o adevărată competiţie în a obţine granturi de la Fundaţia Soros pentru achiziţionarea copyright-urilor şi plata traducătorilor. Aceste volume sunt necesare şi înalt apreciate de specialişti, întrucât vin să acopere un imens gol de informare al publicului nostru în diverse domenii. Chiar tu ai realizat câteva traduceri memorabile, din franceză, la Editura Cartier. Ce ne poţi împărtăşi din această experienţă? Ai cumva sentimentul că lunga listă de titluri apărute din alte culturi începe să "lucreze" în conştiinţa cititorului basarabean?

E. G.- P.:- "Traducţiile nu fac o literatură", scria pe la 1848 Kogălniceanu. Unul Dumnezeu ştie ce ar fi decretat ilustrul nostru înaintaş după 50 de ani de comunism, perioadă în care cenzura ideologică a ghilotinat gîndirea liberă, fie că venea din Occident, fie că se năştea (totuşi!!!) în capul (bătut în/la cap) al omului sovietic (detectat şi băgat în puşcării, distrus sistematic în spitale de psihiatrie sau, în cazul incurabililor, pur şi simplu expulzat, aidoma unui corp străin, din "lagărul socialist"). Dintre toate programele Fundaţiei Soros-Moldova, cel de traduceri mi se pare de departe cel mai împlinit şi singurul cu bătaie lungă, foarte lungă. E suficient să te uiţi la peretele de cărţi - un adevărat zid de apărare! - purtînd sigla "Această carte a apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros-Moldova şi al Institutului Societăţii Deschise, Budapesta", pentru a avea certitudinea că libertatea de gîndire nu e o vorbă goală, cu condiţia să te baţi pentru ea (nu-i cazul să deschid aici parantezele, dar într-o primă fază chiar a trebuit să ne (z)batem pentru a obţine copyright-urile unor edituri străine, care habar n-aveau de RM, abia dacă-şi imaginau pe unde o fi România), dar şi s-o valorifici (argumentul "sărăciei" nu ţine atunci cînd eşti decis să faci carte). Cum noi lucrăm preponderent cu Seuil, iar de curînd şi cu PUF, în sinea mea numesc seria "Cartier-Istoric" nici mai mult nici mai puţin... "Cartier Latin", bucurîndu-mă de a fi înscris şi eu cîteva piese importante, e vorba de Istoria continentului european, de J.-M. Gaillard şi A. Rowley (premiul III pentru traducere al Uniunii Latine), şi O istorie a diavolului, de Robert Muchembled (înaintată şi ea la Premiile Uniunii Latine), în tălmăcirea mea (iar la ora cînd răspund la această anchetă, tocmai redactez o altă traducere, Tirania şi tiranicidul, de Mario Turchetti). Cum să spun, am tradus nişte cărţi "formative", cărţi pe care aş fi vrut/trebuit să le citesc la "vârsta mea", dar mai ales care trebuie citite de generaţia în creştere. Nu-i mai puţin adevărat că am ştiut să-mi valorific experienţa de traducător şi pe plan artistic - vezi bunăoară proza Decamiron şi frumoasa fără corp ("Vatra" nr. 1, 2003), o proză "smulsă" cu forcepsul din aventura traducerii Istoriei diavolului (mă întreb ce dumnezeu voi scrie după ce trimit la tipar Tirania...).

Încă nu-mi dau seama dacă "lista lui Soros" într-adevăr lucrează în conştiinţa publică (o vom afla la alegerile viitoare), cert e că asemenea cărţi au nevoie de timp, dar şi de minţi desţelenite. Ale noii generaţii.

C.: - Cum apreciezi numărul şi calitatea cititorilor noştri de astăzi? Greutăţile materiale, nivelul scăzut al vieţii din Republica Moldova explică doar ele dezinteresul maselor pentru lectură, sau trebuie să admitem că este vorba de o... lene adânc înrădăcinată, de o carenţă structurală a moldoveanului, pe care o denunţa încă Dimitrie Cantemir?

E. G.- P.: - Nimic nou, de la Cantemir încoace: neamul nostru a dat cărturari unul şi unul (la singular) - şi mă gîndesc acum la regretatul Coşeriu, deşi, dacă nu pleca în Occident, cine ştie ce se alegea de el -, dar şi nenumăraţi analfabeţi, unii ajunşi cap de ţară (sau poate în capul ţării?). Pe moment, cei care se impun sînt analfabeţii (prin număr), dar de contat contează tot cărturarii (prin unicitatea lor). Altminteri, zerourile fac milionul, dar ce ar fi ele fără 1-ul din frunte?!

 

 

 

Vitalie Coroban, pictor, redactor artistic

 

Contrafort: - Cum apreciaţi prezentarea grafică a cărţilor şi calitatea tiparului în Republica Moldova? Putem vorbi deja despre un stil propriu, inconfundabil din acest punct de vedere, al principalelor edituri basarabene? Cât de "arătoase" sunt cărţile noastre puse alături de cărţile editate în Occident?

Vitalie Coroban: - Prezentarea grafică – parţial bună, una din cauze fiind calitatea nu prea grozavă a tiparului la noi. "Stilul editurilor", mai ales unitatea acestuia, se poate observa doar în cadrul Saloanelor şi Târgurilor de Carte, unde editurile expun un număr mai mare de titluri. Editurile basarabene au o imagine grafică distinctă numai în măsura în care redactorul artistic a reuşit să impună un stil, însă până a fi "inconfundabil" mai este de muncit.

Puse alături de cărţile editate în Occident, ale noastre nu sunt prea "arătoase" şi asta din lipsa unităţii de formă a cărţii. Imaginea unei cărţi este suma mai multor factori: autor, text, designul textului în pagină, raportul text/ilustraţie, materiale, tipar şi coperta, aceasta fiind "faţa" obiectului, cea care poate atrage sau respinge un potenţial cititor/cumpărător.

 C.: - Cum se învaţă meseria de redactor artistic la o editură? Ce trebuie să ai pentru asta: talent de pictor/grafician/designer? Se pot face studii de acest fel în Republica Moldova?

Vit.C.: - Ca să poţi să-ţi faci meseria, în primul rînd trebuie să ai libertatea de a o face. În rest - cît, cînd si cum, depinde de fiecare.

C.: - Scriitorii care "se inspiră" din textele străine sunt numiţi plagiatori. Există asemenea specimene şi printre pictorii-editori?

Vit.C.: - Dacă ceva frumos te inspiră să faci un lucru şi mai frumos, cred că nu este plagiat.

 

mai 2003

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova