Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 5-6 (103-104), mai-iunie : Film : Florin Ciurea : 8 'femei' francofone

Film

Florin Ciurea

8 'femei' francofone

Dacă e sfîrşitul lui martie, atunci e Festivalul Filmului Francofon, organizat anul acesta de Alianţa Franceză, TV5 şi Uniunea Latină. În perioada 21­30 martie, în sala cinematografului Odeon, au fost proiectate opt filme de limbă franceză, unul elveţian şi şapte franţuzeşti. Începutul proiecţiilor debuta cu logo-ul "Europa Cinemas", care este o reţea de peste două mii de cinematografe europene, în care de curînd a fost acceptat şi cinematograful Odeon. Asta înseamnă că vom putea viziona şi în Chişinău filme europene în limba originală. Festivalul a fost foarte bine organizat: afişe răspîndite prin tot oraşul, un orar accesibil al proiecţiilor, dintre care două gratuite, invitaţii pentru presa de specialitate şi abonamente avantajoase pentru publicul cinefil (un lucru inedit pentru o manifestaţie culturală din Chişinău). Iar rezultatul s-a văzut în prezenţa destul de numeroasă a spectatorilor la toate proiecţiile. Filmele selectate au fost pe placul tuturor: de la comedii dramatice la drame comice, plus un "musical" şi un eseu cinematografic (Godard "biensur") Singurul film pe care l-am ratat a fost "Hecate" al elveţianului Schmid, însă nişte prieteni m-au asigurat că nu am pierdut mult: un film teatral, aproape artificial, cu actori fără vlagă şi dialoguri forţat poetice. Ceea ce nu se poate spune despre filmul "8 femei", o falsă comedie muzicală, care pentru unii critici este o simplă farsă fără o miză serioasă. Dar ce mai contează miza cînd regizor este Franзois Ozon ("Sitcom"), iar C. Deneuve, I. Huppert, E. Beart, V. Ledoyen, F. Ardant, L. Sagnier, D. Durrieux şi F. Richard sînt opt femei captive, în mijlocul unei ierni, într-un conac al carui stăpîn este găsit mort în bibliotecă cu un cuţit înfipt în spate. Toată lumea devine complice la crimă, inclusiv mortul! "Permis de trecere" trebuia să fie o dramă despre rezistenţa artiştilor de cinema în timpul ocupaţiei Parisului de către nemţi. Doar că mai reuşit redată mi s-a părut a fi rezistenţa unui scenarist de a-şi păstra tabloul favorit deşi nu avea o casă a lui, trebuind să locuiască la numeroasele sale amante, sau despre rezistenţa unui tînăr regizor în timpul unui interogatoriu nocturn de coşmar prestat de nişte ofiţeri englezi obtuzi şi, nu în ultimul rînd, despre rezistenţa fizică a aceluiaşi regizor parcurgînd sute de kilometri cu bicicleta între Paris şi localitatea unde se afla refugiată familia sa. Drama unui tînăr şi seducător ofiţer a cărui faţă este mutilată în timpul primului război mondial este tratată în "Camera ofiţerilor". Filmul nu şochează atît la nivel vizual, cît prin respingerea de care au parte aceşti nefericiţi soldaţi chiar dacă este vorba de propriile lor familii. Penultima secvenţă, în care o fetiţă acceptă să se joace cu cineva care are o faţă hidoasă, putea fi aleasă cu mai mult succes ca final, decît ultima, în care ne este sugerată o posibilă idilă între o tînără femeie şi ofiţerul mutilat. Ne întoarcem în mileniul trei cu comedia "Tanguy", care este o satiră puţin cabotină, debordînd prin metodele, de la absurde la diabolice, pe care doi părinţi trecuţi de prima tinereţe le aplică pentru a scăpa de un chiriaş în plus, care nu este altcineva decît fiul lor devenit un veşnic student. Într-un final vor scăpa de Tanguy, care îşi găseşte fericirea în China, locul vacant fiind ocupat imediat de bunica acestuia. Dacă vi s-a părut că "Trenul vieţii" regizat de Radu Mihăileanu seamănă cu "La vita e bella" al lui Benigni prin folosirea Holocaustului ca fundal pentru o comedie, nu v-aţi înşelat. Doar că termenii comparaţiei trebuie inversaţi: înainte de a-şi filma propriul film, Benigni a fost solicitat să joace personajul principal din "Trenul vieţii". De aceea poate nu este întîmplător faptul că mecanicul locomotivei trenului seamănă puţin cu actorul italian. Evrei deghizaţi în nazişti, deportînd în Palestina, via Rusia, un sat întreg de evrei, cinci blazaţi partizani comunişti urmărind să saboteze falsul tren de deportare, scene pline de umor (uneori prea folcloric) şi de dragoste la lumina lunii, conflictul (poate prea mult tratat) dintre un grup de evrei comunişti disidenţi şi evreii "nazişti" sau rabinul, întîlnirea cu un convoi de camioane deportînd ţigani, condus însă tot de ţigani, un final care (poate doar el) a dat greutate filmului şi la toate acestea muzica (cam puţină) compusă de Bregovic au făcut din "Trenul vieţii" filmul preferat al publicului. Ceea ce nu se poate spune despre "Eloge de l’amour" al lui Godard, care, după ce i-a adormit pe cei plictisiţi sau alungat pe cei frustraţi, i-a obosit pe cei mai mulţi dintre cei rămaşi. Filmul disecă relaţiile a trei cupluri pentru a evidenţia cele patru momente esenţiale ale unei iubiri: întîlnirea, atracţia, despărţirea şi regăsirea, dar uzitează de prea multe critici anti-americane (unele chiar deplasate) şi referiri fugare la scriitori şi filozofi, are o primă parte filmată în alb-negru ce conţine imagini frumoase şi cadre excelent compuse, dar şi o anostă parte filmată pe suport video în culori saturate. Mai mult decît un poem, acest film este un eseu cinematografic despre care nu pot să spun dacă mi-a plăcut sau nu. Mi-ar plăcea să-l mai văd o dată, însă într-o mediatecă, pentru a-l putea derula înapoi (sau înainte). Fimul care mi-a plăcut cel mai mult a fost "Le souffle", debutul regizorului Damien Odoul, premiat la festivalul de la Veneţia din 2001. Unii critici au găsit asemănări cu Franju, Bresson, Truffaut sau Godard, însă prezenţa visului şi a fantasmelor şi felul în care acestea sînt folosite în film mă duce cu gîndul la Bunuel. De aceea nu cred că "Le souffle" este o critică realistă a unei Franţe provinciale idilice, ci o elegie suprarealistă a părăsirii unei vîrste inocente. David este un adolescent care îşi petrece vara la ferma prăfuită a unchiului său, începînd ziua cu un coşmar în care crede că o să moară şi continuînd-o în compania unor bărbaţi slinoşi şi bădărani care ştiu să-l înveţe doar cum să fumeze şi să bea. Odoul a folosit pentru personajele de la fermă actori amatori, ţărani adevăraţi din regiunea Limousin, vorbind o franceză atît de provincială încît unele replici au fost de neînţeles chiar şi pentru nişte prieteni francezi. Presimţirea lui David că o să moară este dublată şi întreţinută de angoasa şi anxietatea provocate de primele ţigări şi prima beţie într-o zi toridă. Chiar şi în urma consumului de droguri uşoare, cum ar fi marijuana, adolescenţii de pînă în 14 ani ajung să creadă că vor muri, pentru că sînt prea imaturi pentru a se confrunta cu stări alterate ale cunoştinţei. Cu o viaţă populată de animale moarte (oi sacrificate şi iepuri morţi) şi fantasme cu cadavre de căprioare, David ajunge să-şi împuşte mortal singurul prieten, Matthieu, copil încă, după o ceartă absurdă pe tema proprietarului căii ferate şi a fidelităţii iubitei sale. Astfel adolescentul David ratează un rit de trecere provocat de sinuciderea simbolică a copilului David (omorîrea lui Matthieu), care nu e urmată de o integrare în lumea maturilor, lume în care nu se regăseşte: un pitic beţiv obsedat de curve cu sîni imenşi, un grăsan dansînd un tango obsedant cu acelaşi pitic beat criţă rămas doar în chiloţi sau un slăbănog vizionar al cărui discurs rămîne opac pentru adolescentul debusolat. Pînă şi iubita, o violoncelistă ce trăieşte într-o familie de muzicieni într-un castel izolat, îi rămîne inaccesibilă, pentru că trebuie să repete împreună cu un tată strict pentru concertul din acea seară. Aflat între două lumii, ambele fiindu-i refuzate, a doua zi dimineaţă David nu mai părăseşte lumea visului, singura rămasă accesibilă, şi se transformă într-unul dintre lupii care de altfel îi populaseră pînă atunci visele şi fantasmele. La sfîrşitul filmului, una dintre fetele de pe rîndul din faţă îi spune prietenei sale: "Dacă aş fi văzut eu filmul ăsta într-a doişpea...". Nu am mai întrebat-o la ce s-a referit, pentru că mi-am adus aminte de un film văzut printr-a zecea, "Wild at Heart" de David Lynch, care, exagerînd puţin, pot să spun că seamănă cu "Le souffle". După vizionarea acelui film am devenit cronicar de film, pentru că l-am povestit şi recomandat cu înflăcărare prietenilor mei adolescenţi, care însă s-au întors dezamăgiţi de la cinematograf, chiar dacă erau şi scene erotice, spunîndu-mi că n-au înţeles nimic şi că trebuie să le dau banii înapoi. Dacă această practică ar funcţiona, îmi închipui cît de costisitoare ar trebui să fie meseria de cronicar.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova