Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 5-6 (103-104), mai-iunie : Dialog la 'Contrafort' : Marius Oprea : 'Şi poeţii aveau raţie de zahăr'

Dialog la 'Contrafort'

Marius Oprea

'Şi poeţii aveau raţie de zahăr'

: - Cum s-a întîmplat că nu v-aţi publicat de atîta timp cartea de poezie "Solo de tamburină"?

Marius Oprea: - În primul rînd scriu foarte greu şi, în al doilea rînd, majoritatea poeziilor din acel volum, "Solo de tamburină", sînt scrise înainte de ’89. După 1989, cînd a fost un mare aflux de volume de poezii pe piaţă, pur şi simplu acest gest de "oficializare" a poeziei mele nu mi s-a părut a fi unul pe care merita încă să-l fac. Am amînat foarte multă vreme acest lucru, să spun drept, şi din comoditate. Pe de altă parte, însă, gestul de a publica un volum de poezii l-am privit mai degrabă ca pe un gest intim, destinat prietenilor, destinat mie însumi. Drept să spun, sînt rezervat în ceea ce priveşte, eu ştiu, funcţia socială a poeziei, cel puţin în momentul de faţă. Spuneam că nu cred foarte mult în acest gest de oficializare, de socializare a poeziei, în special, poate şi pentru că textele pe care le-am scris înainte de 1989 au fost destinate unei rezistenţe personale faţă de agresiunile regimului. Poezia a fost pentru mine un soi de salvare, un refugiu sufletesc. Cred că atît conţinutul textelor, cît şi destinaţia lor finală, aceea cumva mai degrabă personală, m-a făcut să intru foarte uşor în această haină a comodităţii şi să întîrzii publicarea lor. De fapt, pot să spun că textele adunate în acest volum destul de subţire sînt practic toate textele care mi-au rămas în 1989 din ceea ce scrisesem pînă atunci, multe din acestea au dispărut în condiţiile unei iminente percheziţii pe care Securitatea urma să o facă la domiciliul meu în 1988, aruncate de părinţi pentru că le considerau posibile incriminări, credeau că pot fi utilizate de Securitate pentru incriminarea mea, ceea ce nu ştiu dacă era cazul.

M.V.: - Spuneaţi că scrieţi o poezie care să ţină de foame.

M.O.: - De fapt, sensul era că îmi doresc să pot scrie o astfel de poezie. Cred că aici pot să mă leg foarte bine de ceea ce spuneam anterior, în legătură cu funcţia socială a poeziei. Acesta este un deziderat pe care poezia este încă foarte departe de a-l atinge, de a ajunge la acea posibilitate a sufletului omenesc, de a surprinde ceea ce are el nevoie în momente de criză existenţială. Să scrii o poezie care ţine de foame este, să spun aşa, practic imposibil. Este un vis atît de greu de realizat, un vis pe care atunci cînd poezia îl va atinge vom trăi cumva într-o lume poate asemănătoare celei descrise de Tomaso Companella în "Cetatea Soarelui", acolo unde poeţii şi intelectualii sînt, să spun aşa, vîrful şi modelul întregii societăţi. Or, "Cetatea Soarelui", am învăţat la şcoală, este o utopie. Poeţii nu doar că sînt o elită a lumii în care trăim, ci sînt priviţi ca un soi de excrescenţă inutilă, ca un fel de apendice al acestei lumi.

M.V.: - Despre "Grupul de la Braşov", cum şi cînd a apărut, despre membrii lui şi ce înseamnă pentru dumneavoastră acum "Grupul de la Braşov"?

M.O.: - Grupul de la Braşov a apărut pe baza unor afinităţi personale, a fost, este un grup de prieteni. Cu Simona Popescu şi cu Andrei Bodiu am fost coleg de clasă, Caius era şi el la acelaşi liceu cu noi, în Braşov, Liceul "Unirea", dar cu un an mai mic, practic eram nedespărţiţi. Grupul de la Braşov a apărut în cadrul Cenaclului 19, care funcţiona atunci aproape subversiv, într-o pivniţă a Casei de Cultură a municipiului, cenaclu condus de Al. Muşina şi George Crăciun. Noi, tineri elevi pe atunci, elevi de liceu, pregăteam acest cenaclu şi, încetul cu încetul, să zic aşa, sub bagheta magică a maestrului Muşina, ne-am regăsit fiecare, pe lîngă discursul poetic propriu şi un mod comun de a vedea poezia, cum spuneam, în primul rînd ca pe o salvare personală în faţa agresiunilor regimului, dar şi ca pe un discurs comun al grupului, pe care îl opuneam acelei disoluţii culturale la care asistam atunci. Spuneam că a fost în primul rînd un grup de prieteni şi n-am să uit, spre exemplu, cît de spumoase erau toate întîlnirile noastre, care se prelungeau mult după întîlnirile săptămînale ale Cenaclului 19. ...Au fost atîtea momente care ne leagă în trecut, momente care astăzi şi-au pierdut poate din intensitate, fiecare a luat-o cumva pe drumul lui. Eu m-am reîntors la vechea mea pasiune, istoria. Nu am părăsit însă scrisul, să spun aşa, poezia, însă e drept, scriu mult mai greu decît înainte de 1989, practic de atunci încoace am scris şase sau şapte poezii în mai bine de zece ani. A fost o lungă perioadă, pînă în ’98, cînd practic n-am scris deloc.

M.V.: - Simona Popescu insistă pe prietenia dintre membrii grupului. Ce rol joacă prietenia în literatură?

M.O.: - Cred că, cel puţin în cazul nostru, prietenia a fost cel mai puternic liant al "Grupului de la Braşov", dincolo de a privi un astfel de grup ca pe o gaşcă, aşa cum se face în momentul de faţă, o gaşcă, eu ştiu, cumva agresivă, menită să ajute la impunerea în lumea literară a unor autori mai degrabă nesiguri pe ei. Deci, spuneam că această modalitate este, după cum văd în momentul de faţă, şi mă refer la grupul ăsta…, cum îl cheamă pe poetul ăla, m-ai înnebunit, Ianuş, aşa. Personal nu pot spune că nu înţeleg această nevoie de manifestare de autoritate, dar cumva cred că ea se îndepărtează de funcţiile esenţiale ale poeziei aşa cum le văd eu. Prietenia, în schimb, este un adjuvant strict necesar într-un astfel de grup literar pentru că ea este o bază a unui dialog constructiv. Atîta vreme cît relaţiile acestui grup al nostru au funcţionat, le-am putut transfera şi în alte locuri. De pildă, la cenaclul condus de Mircea Martin, la cenaclul Universitas, tot prietenia a avut darul de a deschide porţile spre un dialog constructiv. Atunci cînd prietenia este baza unui astfel de dialog toată lumea are de cîştigat, pentru că grupul nu este construit pe baza impunerii şi acceptării orgoliilor şi deci nu are un scop ofensiv şi destructiv menit să ducă la practici de genul "Cine nu e cu noi e împotriva noastră şi ceilalţi trebuie raşi". Cred că în lumea literară este nevoie mai degrabă de un dialog, decît de nesfîrşitele certuri pornite din orgolii şi meschinării, pentru că orgoliile şi meschinăriile sînt cele care i‑au dus în cele din urmă pe poeţii şi prozatorii romвni la locul în care se situează ei astăzi în societate. Este drept, după 1989 am asistat la o disoluţie a relaţiilor dintre oameni şi în lumea literară. Dacă pe vremea lui Ceauşescu, în acea pauperizare, dacă în acel climat atît de aspru şi de nenorocit al anilor ’80 relaţiile interumane erau mult mai apropiate şi în lumea literară, constituind un fel de coeziune de breaslă în faţa agresiunilor regimului, după 1989 am asistat la o disoluţie care a acţionat cu o rapiditate de necrezut. Vechi prietenii s-au destrămat, vechi amiciţii s-au transformat în inamiciţii, poate şi pentru că s-a intrat într-un soi de liberă concurenţă, orgoliile mascate în trecut au devenit acum mult mai puternice în zona asta concurenţială a economiei de piaţă şi, ca să zic aşa, poeţii şi prozatorii au fost dintr-o dată puşi în faţa unei soluţii de a fi ei cei care decid, după ce, înainte de ’89, cei care decideau pentru ei erau activiştii partidului. Iată că după ’89 transformarea unora dintre ei într-un fel de activişti ai scrisului a dus la o dezlănţuire a luptelor de orgolii care au dărîmat ziare culturale, reviste culturale, care au dărîmat edituri, care au dărîmat vechi prietenii ce păreau cimentate pentru eternitate. Cred că ceea ce s-a întîmplat nu reflectă decît caracterul conjuctural al relaţiilor interumane de pînă în 1989, relaţii care au fost bazate în special pe nevoia de rezistenţă într-un front comun împotriva regimului. Cînd agresiunile regimului au încetat, practic şi aceste sentimente de apropiere dintre oameni au intrat într-un soi de disoluţie, iar relaţiile dintre scriitori au devenit, să spun aşa, concurenţiale. Ceea ce mă nelinişteşte este însă cantitatea enormă de venin care s-a inoculat în lumea literară din Romвnia. Nu ştiu dacă atîta ură serveşte cuiva sau atîta orgoliu şi dorinţă de a dărîma gardul vecinului şi a pune sub semnul întrebării trecutul, onestitatea, calitatea scrisului celuilalt. Cred că scriitorii ar fi pur şi simplu mult mai constructivi dacă s-ar ocupa numai de ceea ce fac ei şi nu de ceea ce face celălalt, de ceea ce a zis celălalt despre el într-o anumită împrejurare ş.a.m.d. Am asistat după 1989 nu numai la naşterea unor relaţii concurenţiale fireşti şi constructive, ci la o puternică doză de balcanizare a lumii noastre literare.

M.V.: - Despre maşscriism, invenţia "Grupului de la Braşov", nu mai ştie nimeni nimic.

M.O.: - S-a născut într-o duminică după-masă, dacă-mi aduc bine aminte, după o şedinţă a Cenaclului 19, cîndva, prin anul 1983 a fost, era un joc de cuvinte, ca şi cum aş scrie - ca şi cum m-aş scrie. Eu, personal, nu am fost extrem de încîntat, pentru că formula era greu de înghiţit, suna cam aspru cuvîntul. Sensul lui era unul care vroia să arate direcţia noastră în "politica literară" şi anume o reorientare a poeziei spre individ, spre nevoile individului, spre cercetarea locului şi rostului propriei fiinţe în acea lume deosebit de ostilă. În faţa agresiunilor de tot felul la care eram supuşi, pornind de la faptul că şi poeţii trebuiau să stea la coadă, şi poeţii aveau raţie de zahăr, ulei, şi poeţii se entuziasmau în faţa unor tacîmuri de pui atunci cînd le puteau cumpăra, era totuşi nevoie şi de altceva pentru a-ţi apăra sensibilitatea în faţa acestui tip de agresiune. Şi-atunci am crezut noi de cuviinţă că este mai bine să arătăm confraţilor noştri că valorizarea individului, a poetului, a puterii lui în acea lume ostilă e calea de urmat. Şi nu era un simplu joc, aşa cum s-ar deduce din jocul de cuvinte, ci era o asumare extrem de serioasă a acestui act al scrisului. Porneam de la ideea că trebuie să descriem lumea aşa cum o simţim noi, pentru a încerca să o schimbăm pentru noi, după mintea şi priceperea noastră. Nu ştiu în ce măsură am reuşit, aş fi mai degrabă înclinat să cred că nu am reuşit mare lucru. Sînt departe de a mai crede acum aşa cum credea pe vremuri Rolf Bossert în puterea magică a poeziei. Să mă întorc la noi, la grup. Simona părea din afară o fată silitoare, chiar o tocilară, ca să zic aşa, spun părea, pentru că, în fond, de la Simona te puteai aştepta la orice. Era mai degrabă aeriană la ore, dar avea nişte ochelari şi o mutrişoară preocupată, care îi ducea de nas foarte uşor pe toţi profesorii. Era şi ea pusă pe şotii, pusă şi pe harţă, uneori cu profesoara de romвnă sau cu restul colegilor cu care intra uşor în polemici aprinse, bineînţeles mergeam împreună la chefuri, n-am să uit, am fost odată pe la ea împreună cu Andrei şi cu Caius şi am pus cu toţii osul la terminarea unei damigene de vişinată pe care tatăl ei o dosise pe undeva prin cămară. Plănuiam tot felul de experimente la care Simona lua parte cu drepturi egale, am făcut practic abstracţie de faptul că este fată şi am privit-o, eu cel puţin, am tratat-o ca pe un egal al nostru, deşi uneori mai făceam noi mişto de poetese şi de incapacitatea lor de a înţelege lumea altfel decît filtrată prin feminitatea lor, noi fiind nişte adolescenţi cam agresivi. Am găsit în Simona un tovarăş adevărat, un spirit la fel de ofensiv şi de băieţos, aşa, ca al nostru. Altfel, Simona nu punea, să zic aşa, probleme. Era liniştită, nu făcea gălăgie la ore, nu avea note foarte mari la discipline precum matematică, fizică, chimie, aici era asemeni nouă, asemeni mie şi lui Andrei, Caius era un pic mai avantajat în domeniul ăsta, în domeniul ăsta al ştiinţelor exacte, el făcuse primii ani la liceul "Andrei Şaguna", liceu de matematică-fizică şi atunci era mult mai bine dotat la asemenea discipline de care, cel puţin eu, Simona şi Andrei eram cam străini.

M.V.: - Cum aţi făcut cunoştinţă cu cei trei prieteni - Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Simona Popescu şi cu braşovenii acum mai bătrîni - Muşina, Crăciun, Gogea, Pişcu? Primele amintiri despre ei, cum v-au părut atunci, la prima vedere?

M.O.: - Cu Andrei am devenit coleg în 1981, în clasa a XI-a, el s-a transferat de la clasa de mecanică a liceului "Unirea" la filologie, dar îl cunoşteam înainte de clasa a XI-a. Cu Simona la fel, am devenit coleg de clasă în clasa a XI-a. Înainte era la o clasă paralelă de filologie în acelaşi liceu, "Unirea", iar Caius, spuneam, a venit la noi la liceu tot din clasa a XI-a. Pe Caius l‑am cunoscut într-o duminică, cred că era a doua oară cînd mergeam eu la Cenaclul 19, în iarna anului 1981. Caius venise de la un chef, era nedormit. Ne-am întîlnit, eu cu Andrei şi cu el, la cofetăria restaurantului "Cerbul" şi-am băut cîte o cafea şi, fireşte, am fumat. Ce m-a nedumerit era faptul că Caius avea degetele de la o mînă făcute cu ojă. Asta ca rezultat al petrecerii din ajun, petrecere la care o fată a insistat să-i demonstreze avantajele şi frumuseţea unghiilor date cu ojă. El şi-a păstrat şi în ziua următoare oja pe degetele lui lungi pe care le flutura aşa prin aer şi le admira. Drept să spun am fost un pic nedumerit, dar mi-a pierit repede mica repulsie pe care am simţit-o iniţial faţă de degetele unui bărbat date cu ojă. Chiar atunci, în acea cofetărie, am citit un text grozav de-al lui, "Baia de tablă", şi mi-am dat seama că de departe la vremea respectivă Caius era cel mai bun şi cel mai autentic poet dintre noi. N-am să uit niciodată şocul pe care l-am resimţit în acea zi citind "Baia de tablă" şi privindu-l cum îşi admira unghiile roşii, ca un autentic poet, mahmur. Nu ştiu dacă mai are acea poezie, pentru că efectiv lui Caius i-au fost confiscate în 1988 o mulţime de poezii de către Securitate, poezii pe care nu le-a recuperat nici pîna în ziua de astăzi. Între ele se număra un formidabil poem, "Man like Gods", "Oameni ca zeii", un poem despre ce se întîmpla în vremea respectivă la canalul Dunăre-Marea Neagră, un poem cu totul impresionant, de o mare forţă şi care, din păcate, cred că este dispărut pentru totdeauna. Caius nu a mai încercat să-l rescrie. Pe Andrei şi pe Simona i-am cunoscut aşa cum îţi cunoşti colegii de liceu cu care te mai şi întîlneşti la cenacluri. Treptat, chiar înainte de a deveni colegi de clasă, am început să mergem împreună pe la petreceri. Ceea ce a cimentat relaţiile noastre ulterioare au fost însă invitaţiile pe care ni le făcea la el acasă Muşina, pe strada Castelului 104, unde mergeam şi continuam ore în şir discuţiile de la cenaclu în faţa unui pahar de vin, pe care Muşina ni-l punea cu generozitate înainte, stăteam, repet, şi discutam ore în şir, nici nu simţeam practic cum trece ziua şi se face seara tîrziu, ne dezmeticeam în cele din urmă cînd Simona ne spunea că pierde ultima maşină sau tren spre Codlea, o conduceam pe ea la gara Bartolomeu, de unde pleca spre Codlea, către casă, iar noi ne continuam discuţiile pe străzile întunecate ale Braşovului pînă tîrziu în noapte. Contactul cu Muşina a avut pentru mine un rol determinant. În primul rînd, dacă pînă atunci am scris dintr-un soi de exhibiţionism, pentru a vrăji colegele cu produsele mele scriitoriceşti, Muşina m-a învăţat să mă iau în serios, deci să îmi asum puternic acest gest. În al doilea rînd, Muşina m-a învăţat şi să desluşesc sensurile adevărate şi adînci ale dramei pe care o trăiam noi, romвnii, atunci, în anii-80. Muşina m-a învăţat şi să mă feresc în faţa agresiunilor regimului. Şi marele dar pe care cred că ni l-a făcut nouă, celor din "Grupul de la Braşov", dincolo că a cimentat într-un mod esenţial existenţa acestui grup prin întîlnirile pe care el le provoca şi le patrona totodată, ne-a dăruit pe toţi cu o luciditate pe care alţi tineri de vîrsta noastră erau departe de a o avea. Şi aici cred că este marele lui merit, dar şi drama noastră – ne-a făcut ceva mai bătrîni decît restul liceenilor. Practic, în anii aceia ai adolescenţei noastre, în anii de formare, el ne-a aşezat pe fiecare dintre noi pe calea sa…, ne-a ghicit şi arătat destinul, ca să zic aşa. Mi-e greu să-mi imaginez cum ar fi fost viaţa mea astăzi fără el. Cred că aş fi fost foarte departe de ceea ce sînt acum şi de ceea ce am realizat pînă acum. Practic, Muşina ne-a învăţat nu doar să construim o operă, să scriem o poezie, ci ne-a învăţat să punem în valoare ceea ce aveam de la natură în noi, ne-a pus, ca să spun aşa, pe linia de plutire, ne-a învăţat să ne ferim de agresiunile regimului, să ne ferim de orice compromisuri, pentru că ne dădea nenumărate exemple de oameni a căror carieră a fost ulterior pusă sub semnul întrebării datorită vocaţiei lor pentru compromis. Cred că are marele merit de a ne fi salvat ca oameni adevăraţi, nu numai de a ne fi ajutat să ne construim ca scriitori. Tocmai de aceea nu am încetat nici în ziua de faţă, deşi în momentul ăsta sînt mai degrabă istoric decît scriitor, să-l consider pe Muşina un maestru, maestrul meu, maestru care a avut un rol determinant şi în existenţa "Grupului de la Braşov". De ce maestru? Dacă Muşina nu ar fi intrat în viaţa mea atunci, în anii adolescenţei, poate că nu mi-ar fi fost greu, să zic aşa, dat fiind dosarul meu din punct de vedere social bun, cît şi lipsa de repere pe care o aveam ca adolescent, să fi făcut mult mai lejeră încadrarea într-un sistem pe care Muşina m-a învăţat să-l descopăr ca fiind respingător şi, în esenţă, îndreptat împotriva demnităţii umane. Muşina m-a învăţat să mă feresc de el şi să mă opun lui şi astfel să-mi descopăr personalitatea, să zic aşa, vocaţia mea antitotalitară. Aşa se face că îi rămîn îndatorat şi ca istoric, nu doar ca poet.

M.V.: - Este cunoscută dragostea dumneavoastră pentru arheologie. Se ştie că din copilărie plecaţi în munţi, pe care, se pare, îi cunoaşteţi nu de la geografie. "Casa mea mă împrejmuieşte ca o sîrmă ghimpată ", ziceaţi, "De departe familia e o senzaţie". Mai mergeţi pe teren, la săpături (un buchet de întrebări, iaca!)?

M.O.: - Da. Spuneam într-o poezie că..., în fine, vorbeam de libertatea naturii. Preferam în acei ani să merg, de cele mai multe ori singur, pe coclauri, ca să spun aşa. Am descoperit pasiunea pentru arheologie cîndva prin clasa a VII-a şi ea nu a fost numai una decupată de la emisiunile TeleEnciclopediei, ci a fost, să zic aşa, mult mai puternic fundamentată din momentul în care am pus prima oară mîna pe un ciob de la o oală veche, neolitică, pe care mi l-a dăruit un vecin de-al meu din bloc, ciob pe care îl găsise în grădina bunicilor. Acel ciob a fost momentul în care am trăit o puternică tulburare, pipăind ceva de sub pămînt: sub pămîntul pe care călcăm sînt atît de multe urme ale unor clipe de departe din trecut care se cer să fie descoperite, să fie scoase în lumina zilei de azi. Şi, pur şi simplu am început să umblu fără să ştiu nici eu foarte bine de ce, nici acum nu-mi pot explica, să umblu şi să ajung în zone din ce în ce mai îndepărtate de Braşov şi de casa mea. Au fost momente în care dispăream aşa, cîte o săptămînă cu rucsacul în spate, inclusiv de la şcoală, şi mă întorceam după peregrinări prin judeţ sau prin alte judeţe. Aveam, mă rog, probleme cu banii, dar mama, care era înţelegătoare şi îşi smulgea cîte o sută de lei de care nu ştia tata, pe care o luam, şi suta aia o ţineam cîte o săptămвnă. Şi, bineînţeles, mergeam cu naşu’ pe tren. Pur şi simplu îmi alegeam, aşa, o ţintă întîmplătoare de pe harta judeţului, o oarecare localitate, mă duceam acolo şi bîntuiam împrejurimile acelei comune, dealurile şi nu mă lăsam pînă cînd nu găseam undeva cioburi. Mă întorceam şi le dădeam celor de la muzeu, semnalînd punctul în care le descoperisem. Din cauza asta ajunsesem un fel de vedetă, m-au dat chiar şi la televizor cînd am descoperit o importantă aşezare prefeudală. Dar nu asta era ceea ce mă motiva. Nu ţineam foarte mult la aceasta instituţionalizare a mea ca arheolog, cum n-am ţinut nici la instituţionalizarea mea ca poet. Pur şi simplu era, dacă vreţi, manifestarea unei nevoi de libertate pe care lumea înconjurătoare nu mi-o oferea. Am rămas cu această pasiune pentru arheologie, ea mă bîntuie, să spun aşa, în fiecare ceas îmi vine în minte s-o şterg undeva, să plec pe un cîmp să mai adun cioburi. Ceea ce este ciudat însă este că cioburile mi se arată acum mult mai greu. Şi, anume, am fost de cîteva ori recent cu soţia mea în locuri pe care le ştiam şi în care cu mare, foarte mare greutate am găsit un ciob sau două, deşi, alteori, în aceleaşi locuri făceam descoperiri importante care se află şi astăzi în vitrine de muzeu. Cred că acest dar pe care l-am avut atunci mi s-a împuţinat, nu pentru că, eu ştiu, vîrsta ar fi de vină, sau faptul că m-am îmburghezit cumva, că acum am o familie, am responsabilităţi sociale ş.a.m.d., ci pentru că acele daruri îmi erau oferite pentru a-mi veni în ajutor, pentru a mă face să-mi păstrez mica mea libertate şi pentru a mă face să visez într-o lume care nu prea îţi dădea motive să visezi. Nimic nu egalează fascinaţia pe care o poţi trăi în faţa unui cîmp pe care urmează să-l parcurgi sau a unei păduri în care eşti pe cale să intri. Este exact acel fior, acea strîngere plăcută a stomacului pe care o resimţi în aşteptarea minunatului sentiment al descoperirii.

M.V.: - În afara stării de libertate pe care v-o luaţi de la natură, probabil că cea mai importantă pentru formarea personalităţii dumneavoastră, de fiecare dată vă întorceaţi din acele călătorii cu ceva descoperit, descoperiri de care s-au bucurat muzeele. Se spune că le simţeaţi fiziologic...

M.O.: - Da, da. Pentru că, dacă mă aflam pe un deal care altcuiva nu-i putea spune nimic, eu simţeam că sub firul ierbii, sub paşii mei se afla ceva. Adică simţeam, aşa, un fel de emoţie undeva în stomac, o emoţie comparabilă cu cea pe care o simţi în pragul unui examen, deci, aşa, un fel de fior, şi-atunci săpam şi într-adevăr descopeream ceva. Repet, nu mi s-a întîmplat niciodată să mă întorc cu mîinile goale. Vă dau un exemplu: am fost odată plecat cu Sorin Matei, un apropiat al grupului nostru, un prieten al nostru şi coleg de clasă tot după cioburi, undeva spre Feldioara. Şi n-am găsit nimic. La întoarcere, am văzut din tren pe malul Timişului o rîpă şi o pată neagră pe acea rîpă. I‑am zis lui Sorin să mergem acolo, ceea ce am şi făcut, la prima haltă am coborît şi ne-am întors în acel loc. Am descoperit un mormînt de inhumaţie de la începutul epocii bronzului, practic un schelet aruncat într-o groapă. Şi, fascinant, scheletul avea practic aceeaşi înălţime şi cam aceeaşi constituţie pe care o aveam eu la acel moment. Era chiar de 23 august, în anul 1982. M-am apucat cu Sorin şi am scos la iveală acel schelet, i-am făcut şi fotografii, am găsit şi ceva cioburi care au putut data de cînd este acel mormînt. Scheletul era foarte prost păstrat, oasele erau extrem de sfărîmicioase, cu toate acestea am reuşit să îl scoatem cumva de acolo, l-am pus într-o traistă de pînză a lui Sorin Matei. Scheletul "a locuit" foarte multă vreme în debaraua apartamentului părinţilor mei pîna cînd, în cele din urmă, la o curăţenie generală, cînd plecasem deja la facultate la Bucureşti, părinţii l-au aruncat fără să ştie exact ce e acolo. N-au ştiut niciodată că au avut un schelet în debara.

M.V.: - "Dar tu eşti mai puternică decît dorinţa (…) mai puternică decît întîmplarea!". Ce/cine e pentru dumneavoastră mai puternic(ă) decît dorinţa, mai puternic(ă) decît întîmplarea?

M.O.: - Poezia. Despre poezie e vorba.

M.V.: - Cum aţi început să scrieţi poezie şi cam cum erau acele poezii de început?

M.O.: - Cum spuneam mai devreme, primele poezii le-am scris aşa, pentru a vrăji gagicile din liceu. Scriam imitîndu-l pe Marin Sorescu şi aveam un succes destul de mare la colegele mele de clasă dintr-a noua şi-a zecea. După contactul cu Cenaclul 19, unde producţiile mi-au fost foarte sever forfecate de Muşina, cît şi de ceilalţi de la cenaclu, puţini se aşteptau ca eu să mai scriu în continuare, adică să mai găsesc resurse de a scrie şi pentru un alt motiv decît pentru a mă da mare în faţa fetelor. Lecţia lui Muşina a găsit, cred, un teren bun. Aşa că, într-o altă peregrinare, de-a lungul unei vacanţe de iarnă de două săptămîni, am făcut un fel de circuit cu trenul prin ţară, dormind în sălile de aşteptare. Revelionul l-am făcut în tren. Am observat ce se întîmplă în jurul meu şi am scris o lungă poezie care se numea "Sala de aşteptare", erau scurte secvenţe, notam sec, dar totuşi sugestiv ce se întîmpla în "sala de aşteptare". A fost o poezie cu puternică tentă socială, care a avut un mare succes la Cenaclul de Luni. Multă vreme n-am mai putut să scriu ceva la fel de bun, pentru că am descoperit curînd că nu pot să scriu decît de pe urma unor traume. Şi scriam pentru a trece de aceste traume care, de cele mai multe ori erau provocate de agresiunile la care eram atunci cu toţii supuşi de către regim. Bineînţeles că şi decepţiile în dragoste intrau în aceeaşi categorie a "traumelor". Şi ele, odată consumate, deveneau practic subiect de poezie. Însă, ceea ce m-a mai ajutat foarte mult să scriu în anii care au urmat acestei treceri de la o poezie fantoşă, aşa, la o poezie mult mai asumată, au fost şi lungile mele peregrinări în munţi sau pe dealuri, pentru că atunci cînd studiezi puterea unei stînci, să spunem, de unul singur şi cînd ai toată răbdarea şi tot timpul la îndemînă să stai să contempli trei zile lîngă un muşuroi şi să observi viaţa furnicilor gîndurile îmi zburau de colo-colo, se adună diverse imagini din trecut, oraşul cu toate mizeriile lui, le retrăieşti şi le revezi în liniştea acelei păduri de lîngă muşuroiul de furnici - deodată totul se vede într-o altă lumină. Acele lungi ceasuri de singurătate în mijlocul naturii m‑au ajutat foarte mult să-mi găsesc, să zic aşa, o voce poetică. Nu întîmplător multe dintre poeziile mele sînt încăpătoare, fără să fie foarte lungi, sînt foarte largi. Cred că aici un rol esenţial l‑au avut şi prietenii mei care atunci cînd am împlinit 18 ani mi‑au făcut cadou un hamac, un hamac de care nu m‑am despăr­ţit nici acum. Este divin să adormi legănat, aşa, în briza nopţii, într-un hamac din care întrezăreşti, printre frunzele copa­cilor, cîteva stele. Această divinitate mi‑a dat puterea de a scrie.

M.V.: - "Oraşul este exact aşa cum îmi place". Ştiu că aveţi multe locuri care vă plac. Spuneţi despre aceste locuri şi… ce oraş vă place mai mult?

M.O.: - Cel mai mult îmi plac oraşele pe care nu le-am văzut şi pe care doar mi le pot imagina. În rest, trăiesc în continuare fascinaţia călătoriei, chiar şi astăzi nu reuşesc să rezist tentaţiei de a merge undeva fără ţintă şi am reuşit să o prind în acest joc şi pe soţia mea, că ea are carnet de şofer, eu nu am şi nu cred că voi avea vreodată. Nu-mi place să conduc, sînt un antitalent în materie de tehnică, de mecanică şi de orice presupune îndemnare practică. Deci, am reuşit să o prind şi pe ea în joc şi se întîmplă deseori să ne urcăm în maşină şi să o pornim aşa, numai să vedem locuri. Şi nu e vorba de locuri deosebite, deci să facem o vizită, să zic, la Castelul Peleş din Sinaia sau să mergem la Poiana Braşov. Nu. Să mergem, de pilda, la Baraolt şi să vedem acel orăşel minier sau să mergem pur şi simplu undeva prin Ţara Făgăraşului, ajungem într-o comună unde stau să beau bere la birt cu oamenii de acolo, privim casele, cumpărăm ouă de ţară şi apoi mîncăm undeva la marginea unui cîmp. Cu asta am rămas. Nu porneşte dintr-un sentiment de detestare a locului unde mă aflu, al Braşovului sau al Bucureştiului (pentru că eu îmi împart viaţa între Braşov şi Bucureşti), cît din faptul că locurile cunoscute, locurile familiare nu mai au de multă vreme acel farmec discret pe care ţi-l dă descoperirea.

M.V.: - Cum aţi plecat din Braşov, un oraş în care se părea că în perioada de la "Interval" v-aţi găsit în sfîrşit locul?   

M.O.: - Aici e o discuţie mult mai lungă şi nu intru în multe detalii pentru a nu supăra pe unii. Cum spuneam la începutul acestei discuţii, după ’89 am asistat la transformări uluitoare ale unora şi altora. Asemenea transformări nu i-au ocolit nici pe cei care pînă nu demult îmi fuseseră idoli şi prieteni... Pe scurt, am hotărвt să mă despart de "Interval", unde eram încadrat pe post de corector, şi am căutat să-mi găsesc un rost la Bucureşti. Chiar în ziua cвnd mi-am anunţat plecarea am primit un telefon de la regretatul Radu Ţeposu, care pe atunci era director la revista "Cuvîntul" şi care mi-a propus să lucrez acolo pe un post de redactor la investigaţii, spunînd că are nevoie de mine să scriu mici anchete despre ce s-a întîmplat cu securiştii după ’89. Am acceptat cu bucurie această ofertă, mai ales că luam şi un salariu de patru ori mai mare decît primisem la "Interval", asta pe de o parte, iar pe de altă parte aveam şi o foarte mare libertate şi, anume, aveam posibilitatea să călătoresc, să umblu prin ţară, să cercetez şi să descopăr, iată, puteam să-mi pun în valoare această vocaţie a descoperirii, să descopăr de astă dată fragmente din trecutul unor oameni şi să intru în această zonă a cercetării poliţiei politice comuniste, a istoriei Securităţii, instituţie cu care am avut, de altfel, şi eu de-a face, la fel ca şi Caius Dobrescu, ca şi Andrei Bodiu, datorită faptului că refuzasem să ne înregimentăm în sistem şi totodată găsisem şi căi de a ne opune lui.

M.V.: - Cam care erau căile de a te opune acelui/acestui sistem?

M.O.: - Păi, nu numai că am refuzat cu toţii să devenim membri PCR, deşi ca studenţi aveam note bune, deci am fi fost cumva obligaţi să intrăm în partid, dar acţiunile noastre şi discuţiile cu "caracter denigrator" la adresa regimului pe care le făceam în cercuri din ce în ce mai largi de studenţi, atunci cînd am ajuns studenţi, noi în Bucureşti, iar Andrei la Timişoara, au atras atenţia Securităţii. Acţiunile noastre, ca să zic aşa, "ostile regimului", au continuat, iar în februarie 1987 am redactat şi am pus manifeste în principalele facultăţi din Bucureşti. Am fost anchetaţi de securitate în ’88, dar aceasta este o poveste care face obiectul unei discuţii separate. Mai spun doar că atît resorturile, cît şi rezultatele micului nostru act de disidenţă, sînt, cred, puţin determinante pentru cariera noastră de pînă astăzi. Nu ne-am considerat niciodată disidenţi. Noi spunem doar că nu am făcut parte din acel regim. Cred că poezia noastră şi fiecare dintre noi, în acest grup de la Braşov, ne-am ajutat unii pe alţii pentru a ne sustrage regimului şi a trăi undeva paralel cu absurda lume din jur.

M.V.: - Cum vi-l amintiţi pe Nicolae Manolescu, de atunci cînd aţi ajuns pentru prima oară la Cenaclul de Luni, Manolescu văzut prin ochii unui licean, al unui adolescent? Şi pe ceilalţi lunedişti…

M.O.: - Senzaţia pe care am avut-o atunci cînd am ajuns la Cenaclul de Luni şi l-am văzut pe Nicolae Manolescu înconjurat de toţi "optzeciştii", "optzecişti" pe care îi ştiam, pe majoritatea, după nume şi după aura şi, deci, prestigiul din evocările spumoase ale lui Muşina, a fost ca şi cum am ajuns pe Acropole. Manolescu era în postura unui Zeus blînd şi totodată dominator, într-un Olimp cu zei gălăgioşi, pletoşi şi prietenoşi.

M.V.: - Despre debut, cînd Simona îl întreabă pe eul poetic dacă nu se bucură de primele lui poezii publicate, reacţia a fost a unui avangardist: "Aştepta. Gîndeam: ce întrebare prostească. Am hotărît să rîd"…

M.O.: - Da. Pur şi simplu acel moment mult aşteptat al debutului mi-a dat mai degrabă un sentiment al deriziunii decît al împlinirii, poate pentru că eram atît de presat şi de stresat de faptul că mă aştepta, după ce văzusem primele mele poezii publicate în revista ieşeană "Dialog", din nou o cameră rece de cămin cu curentul întrerupt, mă aştepta din nou o masă încropită din cîteva bucăţele de slănină cu ceapă şi pîine veche, la fel, foile reci ale cursurilor, plictiseala la seminarii la care se discuta mai puţină istorie şi mai mult politica partidului… Toată lumea aceea anostă şi difuză în care trăiam atunci, senzaţia de frig pe care o aveam tot timpul, chiar şi în miezul verii, m-au făcut să nu mă pot bucura efectiv şi să trăiesc atît de puternic sentimentul de împlinire pe care ar trebui să mi-l dea publicarea primelor poezii.

M.V.: - Cînd vă întîlniţi acum cu acei prieteni din Grupul de la Braşov vă mai înţelegeţi ca şi înainte (întrebare care se trage din "să descoperi îngheţat amintirile prietenilor")?

M.O.: - Da. Relaţiile noastre au rămas aceleaşi, ele sînt poate un pic mai puţin intense, pentru că fiecare are drumul lui. Maturizarea duce, vrînd-nevrînd, la diminuarea entuziasmului pe care îl ai într-un astfel de grup în anii adolescenţei. Întîlnirile sînt mult mai rare, mult mai puţin căutate, este mult mai puţin timp pentru ele. Ele nu sînt însă evitate de nici unul dintre noi şi ne face mare plăcere atunci cînd avem prilejul să ne revedem. Repet, însă, faptul că fiecare are acum o familie, fiecare are acum propriile constrîngeri la care trebuie să se supună, constrîngeri care nu sînt comune cu ale celorlalţi, face ca revederile să fie, repet, mai rare, dar nu mai puţin spumoase.

M.V.: - În poezie vă puneţi de multe ori întrebări existenţiale cum ar fi şi asta: "Oare ce e mai important: să scrii pentru oameni sau să trăieşti între oameni?"…

M.O.: - În poezia citată continuam prin a spune că atunci cînd voi cunoaşte răspunsul la această întrebare, va fi oricum prea tîrziu. Îmi menţin punctul de vedere şi nici acum nu sînt în stare să răspund la întrebarea asta.

M.V.: - Alte rînduri sînt adevărate manifeste, din care v‑aş ruga să vă opriţi măcar la vreo două. "Vreau să scriu despre mine "...

M.O.: - Da, păi despre ce altceva să scriu? Înainte de ‘89 aş fi putut să scriu despre realizările măreţe ale regimului, sau ce? Iar acum, după ‘89, despre ce, despre Ion Iliescu, sau despre cît de frumos guvernează Năstase? Cred că esenţială în scris rămîne valorizarea eului în faţa lumii şi tocmai de aceea, atîta cît voi scrie poezie (visez şi să mă apuc de proză şi să scriu un soi de roman autobiografic), voi scrie despre mine, pentru că, vrînd-nevrînd, cred că este lucrul cel mai bun pe care îl pot face. Aici cred că se află, în ultimă instanţă, cum s-ar putea înţelege, nu nevoia mea de a arăta lumii şi restului cît de bun, de măreţ, de deştept şi de frumos sînt eu, ci nevoia de a-mi arăta mie însumi ce este lumea asta şi ce loc am eu în ea.

M.V.: - Şi ce sînt "pereţii dintre realitate şi vis"? Un manifest poetic ?

M.O.: - Mi-e greu să încerc să îmi explicitez propriile revelaţii şi să le adîncesc în manifeste poetice. Asta este mai degrabă o constatare pe care am făcut-o. Nu cred că pot transforma asta într-un manifest poetic, las cititorii să o facă, dacă pot.

M.V.: - "Cîntam o Li sao şi-ntr-un apartament se usca într‑un ghiveci o floare". Cum v-a venit acest o Li sao ?

M.O.: - Nu ştiu cum mi-a venit. Pur şi simplu. Efectiv, era într-o zi de 1 mai. În anii lui Ceauşescu se pregăteau, era ceva, o defilare, chestii de genul ăsta, toată lumea era mai mult sau mai puţin pătrunsă de intensitatea sărbătorească a momentului, erau activişti asudaţi p-acolo, prin centru, tot felul de pregătiri, pavoazări, se ridicau şi pluteau pancarte, peste capetele oamenilor şi aşa cum îţi vin cîteodată în minte cuvinte ciudate şi neaşteptate, aşa mi-a venit şi mie acest o Li sao şi melodia pe care o tot îngînam cîntînd o Li sao. Cînd m-am întors acasă, m‑am apucat să scriu această mică poezie cu o Li sao, respectînd ritmul muzicii care îmi răsuna încă în urechi şi-aşa a ieşit această mică poezie de care mă simt în mod special ataşat, pentru că reflectă, cred, cu mare acurateţe puterea asta a libertăţii interioare de a sparge orice soi de îngrădire.

M.V.: - Fiind de profesie şi în sînge istoric a trebuit să vă implicaţi în viaţa societăţii, nu numai în viaţa literară pe care, fie vorba între noi, aţi cam neglijat-o. Care vi se par deosebirile majore între viaţa socială şi cea culturală, dacă e să le luăm separat. Ce v-a plăcut mai mult să faceţi: ziaristică sau poezie, politică sau poezie?

M.O.: - Pornind de la ce v-a plăcut mai mult să faceţi..., eu pur şi simplu nu pot să fac ceva fără plăcere şi m-a ajutat Dumnezeu să îmi găsesc întotdeauna slujbe care mi-au plăcut şi să percep întotdeauna a fi la serviciu nu ca pe o datorie, ci ca pe împlinirea unei pasiuni. Este drept, pe cea mai puternică dintre pasiuni, arheologia, nu am instituţionalizat-o, ca să zic aşa, prin încadrarea mea la un muzeu ca arheolog, pentru că am ţinut ca ea să nu fie alterată prin socializare. Să rămînă pasiune în stare pură. Implicarea mea de acum este practic un rezultat firesc al modului în care m-am format. Vorbeam mai devreme de vocaţia mea antitotalitară; păi, atîta vreme cît am văzut că în lumea de astăzi prosperă cei pe care îi uram încă înainte de ‘89, pentru că erau cei care construiseră acea lume de constrîngeri, mi-am spus: Oprea, nu poţi să încetezi să lupţi, cu mijloacele pe care le ai, împotriva lor. Or, în asta mi-am găsit, să spun aşa, mobilul, motorul acţiunilor mele prezente. Şi, anume, în momentul de faţă mă ocup şi sînt extrem de pasionat de descifrarea momentelor legate de istoria Securităţii. M-am gîndit multă vreme cum pot fi pedepsiţi aceşti oameni pentru răul pe care l-au făcut, nu atît mie, cît restului romвnilor, un rău care este din ce în ce mai slab perceput în zilele de faţă, pentru că oamenii uită. Şi cred că cea mai bună soluţie pentru a-i pedepsi este să le scrii istoria. Aşa cum cea mai bună formulă pentru a face ca o imagine care te marchează să nu fie uitată este de a o transpune în versurile unei poezii. Participarea mea la viaţa cetăţii? Cred că este cam mult spus. M-am ferit în general de cuvinte mari, poate şi pentru că am văzut în multe cazuri că această plasare a eforturilor într-o sferă riguros instituţionalizată, a eforturilor fie literare, fie istorice, are darul să le dăuneze. Cred că nicăieri nu este mai periculoasă birocraţia decît cînd ea se interferează cu literatura sau cu studiile speciale. Pentru că atît literatura, cît şi istoria sau filosofia sînt zone în care libertatea individului este esenţială. Or, plasarea efortului meu într-un cadru instituţional ar fi avut un efect de diminuare a acestor eforturi, pentru că parte din ele mi-ar fi fost furate, ca să zic aşa, de respectiva instituţie. Este drept, am fost aproape doi ani de zile un înalt funcţionar de stat, am fost consilier al preşedintelui Constantinescu, dar pot să spun că au fost cele mai negre momente din viaţa mea. Nu pentru că preşedintele Constantinescu mi-ar fi făcut nu ştiu ce necazuri sau că era greu la slujbă, dar atunci mi-am dat consimţămîntul, eu faţă de mine, în primul rînd, ca toate eforturile pe care le depun să fie pentru a face acea slujbă aşa cum se cuvine. Şi-atunci, pe parcursul a doi ani, am lăsat cu totul şi preocupările mele literare şi cercetarea istorică. Or, practic au fost doi ani de zile şterşi din biografia mea creatoare. Nu-i regret, aşa cum nu regret nici faptul că am cunoscut, să zic aşa, modul în care funcţionează puterea în stat şi că am fost parte din ea. Acum pot să-i descriu şi-i cunosc puterii mult mai bine punctele slabe, pentru că am primit-o din interior, ca să zic aşa. A fost pentru mine o experienţă din punct de vedere istoric, dar şi literar, absolut benefică. Am simţit atunci cît de greu este să fii, într-adevăr, responsabil.

M.V.: - Vă amintiţi cazuri mai interesante, mai haioase din acea perioadă cînd eraţi consilier la compartimentul de analiză politică al Preşedinţiei ?

M.O.: - Da. Mai primeam şi eu în audienţă şi au fost întîmplări cumva hazlii provocate de astfel de persoane. Mi-aduc aminte de un domn din Roşiorii de Vede care venise în audienţă spre a cere ca directoarea fabricii de chiloţi din localitate să fie schimbată pentru că e din PDSR şi el şi soţia lui sînt membrii ai Alianţei Civice şi deci cer solemn ca acea pesedistă să fie schimbată din funcţia de directoare a fabricii. Mi-a fost foarte greu să îl conving pe omul ăla că lucrurile nu trebuie să fie judecate aşa. Nici n-am reuşit. Omul a început treptat să vocifereze şi mă acuza că sînt un spion al lui Iliescu strecurat între oamenii lui Constantinescu, pentru că, repet, refuz să o schimb pe directoarea de la fabrica de chiloţi din Roşiori. Bineînţeles, în viaţa de funcţionar public nu sînt întotdeauna momente spectaculoase, ceasurile mi le petreceam făcînd evaluări şi analize despre ceea ce se petrecea în viaţa politică romвnească sau pregătind materiale primare pentru discursurile preşedintelui. Mi-a fost de mare folos şi-mi este de mare folos experienţa pe care am dobîndit-o atunci, pot să spun că m-am decis în acei doi ani să continui să nu mă implic ca activist politic, nu sînt membru al nici unui partid, nu am fost nici în vremea comuniştilor şi nici după şi am hotărît să-mi păstrez această independenţă. Am fost ataşat de preşedintele Constantinescu şi de echipa din jurul lui pentru că am considerat, atunci cînd am acceptat oferta de la Cotroceni, că împărtăşim valori comune şi consider că după cei doi ani petrecuţi în acea echipă nu am fost, eu ştiu, deziluzionat, ci mi s-a confirmat faptul că nu am greşit ducîndu-mă la Cotroceni. Am rămas în continuare în relaţii apropiate atît cu foştii mei colegi, cît şi cu preşedintele Constantinescu şi mă bucur că ei au putut fi un foarte bun substitut pentru armonia care domnea odinioară în "Grupul de la Braşov"."

M.V.: - Unde v-a prins revoluţia? Pun această întrebare pentru că ştiu că răspunsul care o să vină o să fie interesant.

M.O.: - Eram în Braşov, atunci, la Revoluţie. Eram profesor de istorie în comuna Vulcan, lîngă Cristian, unde fusesem repartizat. S-a pus anterior problema să nu fiu primit în învăţămînt, adică Securitatea a pus această problemă, să nu fiu primit în învăţămînt pentru că denigrasem regimul şi, vezi, Doamne, ce-aş fi putut eu să-i învăţ pe copii la şcoală. Însă, în cele din urmă au renunţat la această idee, pentru că, după cum le-am şi spus, m-ar fi salvat de navetă. Conform legii trebuia să mi se dea un post pe măsura pregătirii mele, iar dacă mi se dădea negaţie de la locul unde fusesem repartizat eu aveam libertatea să mă angajez, avînd o diplomă de absolvent al Facultăţii de Istorie, undeva în oraşul Braşov. Deci, Securitatea mi-ar fi făcut mai degrabă un bine decît un rău refuzîndu-mi dreptul de a merge la catedră. Am resimţit deosebit de apăsătoare acele zile. În 19 decembrie 1989, dimineaţa, m-am dus la o colegă de clasă, fostă colegă de clasă din liceu, care locuia în apropiere, cu soţul ei, la Cerasela şi Nini Tofan am fost atunci şi am discutat cu ei ce se mai întîmplă, ascultasem toată seara "Europa Liberă". La întoarcerea acasă, vecina de la apartamentul 19 (eu stam la 20), mi-a atras atenţia că am fost căutat de Securitate, m-a luat la ea în casă, unde am stat vreo două, trei ore, timp în care securiştii au dispărut practic din zonă, băiatul ei a plecat să verifice dacă mai sînt pe undeva. Nici nu ştiu cum am reuşit să intru neobservat în bloc, poate că nu erau pe moment prin zonă, în fine. În cele din urmă am plecat de acasă, am dormit două nopţi pe şantierul care era atunci pe Valea Cetăţii, noroc că eram bine îmbrăcat, mi-am cumpărat ceva de băut şi eu eram oricum obişnuit să merg singur pe coclauri, să stau singur. E drept că eram mult mai îngrijorat, părinţii mei erau la ţară, eram singur acasă deci. Eram mult mai îngrijorat, pentru că nu ştiam ce se va întîmpla cu mine, voi fi efectiv arestat, în condiţiile acelea ale izbucnirii revoltei la Timişoara nu prea ştiam care va fi soarta mea odată închis. Nu au fost chiar momentele cele mai plăcute ale vieţii mele, dimpotrivă, aş spune. În cele din urmă, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, după ce participasem la manifestaţia care a izbucnit în după-amiaza de 21 pe la orele 16 în Braşov, am trecut atunci pe acasă pe la actuala mea soţie, fratele ei deja plecase, era şi el la manifestaţie. Între timp începuse să mă doară foarte tare o măsea care s-a şi umflat, de la dormitul ăla pe şantier, deci căderea regimului m-a găsit, să zic aşa, cam foarte supărat pe securişti. Mi-aduc aminte că eram în noaptea de 21 spre 22, după manifestaţie şi simţeam totuşi nevoia să dorm într-un pat cald şi m-am dus în fine să mă odihnesc. Deja nu-mi mai era frică să merg în casa unui prieten ca să nu fie arestat şi el, pentru că pentru mine era clar: regimul va pica! Spun asta din simplul motiv că soldaţii aceia, deşi ar fi putut să ne ucidă, la un moment dat, spre 4 dimineaţa militarii erau mult mai numeroşi decît manifestanţii şi ne-ar fi putut aresta pe toţi fără probleme, totuşi nu au făcut-o. Asta a însemnat că regimul comunist, regimul lui Ceauşescu îşi pierduse practic autoritatea. Deci, nu mi-a fost teamă să mă duc la Muşina, pentru că pînă atunci refuzasem această idee, pentru a nu-i pricinui lui sau altora eventuale neplăceri în cazul că aş fi fost arestat la el în casă. Şi am adormit, m-a trezit Muşina pe la prînz, după ce apăruse Dinescu la televizor, Muşina plîngea, m-a luat în braţe. N-am avut vreme de prea multă efuziune pentru că, pur şi simplu, după cîteva momente în care m-am dezmeticit din somn şi am trăit şi eu acele momente de bucurie ale fugii lui Ceauşescu, am luat-o la fugă spre sediul Securităţii, unde am intrat în primele grupuri de revoluţionari, ca să zic aşa. Acolo am stat pînă în 24 decembrie. Am trăit momentele nebuniei Revoluţiei din plin, am văzut oameni împuşcaţi şi asta m-a determinat ca ulterior, deşi aş fi fost, să spunem aşa, îndreptăţit să obţin cumva o recunoaştere oficială a gesturilor mele prin dobîndirea calităţii de revoluţionar, să nu pot accepta aşa ceva. Pur şi simplu cred că asta nu a fost decît o găselniţă a regimului instalat în Romвnia după '89 de a băga în derizoriu ceea ce s-a întîmplat atunci, prin a instituţionaliza un sentiment. Or, am refuzat să..., pur şi simplu nu mi-am pus niciodată problema recompensării mele pentru ceea ce am făcut în acele zile. Drept să spun şi e cinstit să spun, nici nu cred că revoluţionarii de după 22 decembrie au să se mîndrească cu ceva, atîta vreme cît au murit atîţia oameni tocmai din cauza incompetenţei celor care au avut în acele zile o armă în mînă şi a derutei care a domnit peste tot.

M.V.: - Puteţi povesti istorioara în care au venit să vă viziteze viitorii...

M.O.: - Da, a fost un moment. Eu eram la Securitate, era în 22, înainte să se tragă, era în după-amiaza zilei de 22 decembrie, nu, pe seară, pe la 9 seara şi au venit Andrei Bodiu, Caius, Muşina şi Sorin Matei. Şi eu le-am propus atunci să mergem la revista "Astra", să ocupăm redacţia "Astra" şi să scoatem noi revista. Am fost cu ei pînă sus la redacţie, pe Sadoveanu, acolo nu era decît femeia de serviciu care golea scrumierele de sutele de mucuri de ţigări. Eu m-am aşezat în fotoliul pe care îl ocupase Daniel Drăgan şi i-am spus lui Muşina: "Uite, ăsta o să fie locul tău!" şi, cum să spun, mie mi se părea ceva normal în acele momente, lor nu. Diferenţa era că stătusem foarte multă vreme în stradă şi eram mult mai radical decît ei. Mă rog, nu le-am pus sub semnul întrebării onestitatea, ba dimpotrivă, m-am întrebat ulterior dacă nu cumva eu eram nesăbuit. Însă pînă la urmă mi-am şi dat un răspuns. Cred că dacă oamenii ar fi înţeles că asistăm nu doar la detronarea unor idoli, ci la o Revoluţie, atunci asta s-ar fi şi întîmplat. Adică schimbarea ar fi fost mult mai radicală decît s-a manifestat ea ulterior. Ei au refuzat ideea din teamă, nu aveau sentimentul că ei ar uzurpa ceva, dar aşteptau totuşi o confirmare oficială, de undeva, nu înţelegeau că nu mai există în acel moment nimeni care să-i pună în acea funcţie. Pur şi simplu competenţa şi trecutul lor era aceea care i-ar fi recomandat pentru acel loc, competenţa care ulterior ar fi putut fi acoperită instituţional. Or, practic, gestul lor de retragere este explicabil. Prietenii mei nu au înţeles (nici eu nu eram prea conştient de asta, doar o simţeam) că ceea ce s-a petrecut în 21 spre 22 decembrie ar putea fi o Revoluţie într-adevăr. Nu a fost să fie aşa. Şi gestul lor seamănă foarte mult cu acela al unei studente de la Iaşi din 1990, din ianuarie. Mă aflam acolo ca un soi de delegat al Ligii Studenţilor, care se afla atunci în formare, eram consultantul lor, eu nu mai eram student. Mergeam prin facultăţi şi îi învăţam pe studenţi cum să-şi apere drepturile în cadrul unui sindicat studenţesc. Am fost atunci la Facultatea de Geologie, unde se adunaseră toţi studenţii într-o sală mare, le-am ţinut un mic discurs şi le-am explicat ce pot să facă, cum pot să facă un sindicat şi la un moment dat o studentă a ridicat mîna şi m-a întrebat: "Da’ noi cu ce drept putem să facem lucrurile astea, cine ne dă nouă dreptul să facem aşa ceva?" Asta a fost expresia cea mai clară a faptului că o lume atît de amorţită atîţia ani de dictatură nu poate dezbrăca dintr-o dată vechea haină spre a o îmbrăca pe cea nouă a unui comportament democratic şi a se simţi bine în ea.

M.V.: - Articolele şi eseurile dumneavoastră în presă şi rubrica din revista "Tiuk!" cu portrete de securişti intitulată plastic "Pişa-ne-am pă mormîntul lor", au trezit discuţii foarte aprinse, certuri şi chiar procese în justiţie. Pe lîngă nenumăraţi admiratori, unii se întreabă dacă nu vă e frică. Adică, chiar nu vă e frică?

M.O.: - Ba da, cîteodată îmi e frică. Dar nu ştiu, porneşte şi de la un soi de superstiţie. Întotdeauna mi-am imaginat cam cum va arăta necazul prin care voi trece şi necazurile pe care am reuşit să mi le imaginez m-au ocolit. Sper că se va întîmpla la fel şi în acest caz şi că nu o să mor din asta. Este drept că probabil îi supăr pe mulţi, în special oameni puternici, care au lucrat în fostul aparat al Securităţii, dar vreau să sper că asta nu mai e în totalitate lumea lor şi că am suficiente garanţii de securitate personală, pornind şi din faptul că am fost un înalt funcţionar de stat şi că nu pot fi făcut nici să tac şi nici să dispar aşa de repede şi fără urmări pentru cei care ar trece la un asemenea gest. Or, asta face ca frica mea, atîta cît o resimt, să fie mai degrabă difuză. Ţi-e frică atunci cînd eşti încrîncenat, ori eu nu sînt deloc încrîncenat, deşi poate unii ar fi tentaţi să creadă altfel. Sînt mai degrabă senin. Privesc drept natural demersul meu de a-i arăta pe cei care au comis crime sau abuzuri în trecut, în adevărata lor lumină. Atîta vreme cît justiţia nu a considerat de cuviinţă să tragă la răspundere pe nimeni pentru ceea ce s-a întîmplat în anii comunismului, măcar istoria să o facă. Iar eu sînt şi istoric, nu?

 

Interviu realizat în perioada 2002 - aprilie 2003

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova