Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 5-6 (103-104), mai-iunie : Articol : David Messer : Secolul XX. O operă suspectă, cu multă şampanie, ceva caviar şi două şiruri de cadavre

Articol

David Messer

Secolul XX. O operă suspectă, cu multă şampanie, ceva caviar şi două şiruri de cadavre

Într-un număr recent al mensualului timişorean "Orizont", am citit un interviu  pe care doamna Adriana Babeţi l-a luat domnului Ioan Holender, director al Operei de Stat din Viena şi, de puţin timp, consilier muzical al Operei din Berlin. Din acest interviu face parte fragmentul pe care îl citez în continuare:

"I.H. - …Nu ştiam atunci nici de Sighet, nici de Gherla, nici de toate ororile care s-au întîmplat.

A.B. - Dar acum, cînd ştiţi…

I.H.  - Acum, cînd ştiu, nu doresc să o compar cu teroarea de pînă în 1944. Nu vreau să fac nici un fel de paralelă între anii nazismului şi cei ai comunismului. Mi se pare  suspectă orice persoană care face o paralelă în acest sens…"

Suspect cum mă ştiu, trec imediat la paralele.

Nazismul şi comunismul au în comun două lucruri fundamentale.

Primul ţine de prostia premiselor fondatoare ale celor două ideologii. Să  crezi, aşa cum au făcut naziştii, în rasism şi în existenţa unei rase pure, superioară altora,  este un semn de prostie. Să crezi, aşa cum au propus comuniştii, în mesianismul  proletariatului, să ţi se pară că proprietatea privată e sursa relelor în lume, să mizezi totul  pe materialism şi să negi orice urmă de spirit şi de divinitate în om, iată alte semne de prostie.

Al doilea ţine de demenţa cu care aceste teorii au fost puse la treabă. Patru milioane de evrei au murit în lagărele naziste, alte două milioane au fost executaţi de commando-uri ale morţii sau măcelăriţi în pogromuri, iar lor li s-au alăturat (undeva, Dincolo) milioane de militari şi civili ucişi pe fronturile războiului.    

Duşi bine, şi ei, cu pluta utopiei, comuniştii nu s-au lăsat mai prejos.

De la revoluţia lui Lenin şi pînă în 1953, comunismul rusesc a ucis, prin execuţie  sau în lagăre de muncă, în jur de 30 de milioane de oameni (cifră dată astăzi chiar de manualele de istorie din şcolile ruseşti). Cîteva zeci de milioane împărtăşesc aceeaşi soartă în China pînă în 1976, între unu şi două milioane de oameni  sînt ucişi în Cambodgia anilor 1975-1979, peste un milion în Vietnamul comunist al aceluiaşi deceniu şapte, în jur de 190.000 (conform estimării lui Corneliu Coposu) în România anilor 1948-1960,  şaptesprezece mii în Cuba lui Fidel Castro.

O dată încheiate marile epurări, oroarea en gros a devenit inutilă. I-a luat locul oroarea en detail, crima cu linguriţa şi, doar din cînd în cînd, la mare nevoie, crima cu polonicul. Pentru idealuri comuniste au ucis Brigăzile Roşii în Italia, Action directe în Franţa,  17 noiembrie în Grecia, Baader Meinhof în Germania sau Sendiero Luminoso în Peru. Ultima are peste treizeci de mii de morţi la activ. Tot pentru idealuri comuniste a fost ucis preotul  Popieluşko în Polonia anilor 80 şi inginerul Gheorghe Ursu în România aceloraşi ani, a fost înjunghiat (cu 22 lovituri de cuţit) Vlad Georgescu, fost director al Europei Libere, s-a atentat la viaţa Monicăi Lovinescu şi a lui Paul Goma, ultimii trei, pentru cine nu ştie, critici acizi, din exilul anilor 70-80, ai comunismului românesc. Iar cei 1033 de morţi ai revoluţiei din 1989 sînt aportul măreţ şi original al comuniştilor români la marea cauză a asasinatului pentru idealuri nobile. Nici o cădere a unui alt regim comunist din Europa anului 1989 nu produsese un conflict atît de sîngeros.

Crimei prin demenţă i s-a alăturat crima prin stupiditate şi nesimţire. Transferate în China, teoriile agronomice ale lui Lîsenko, combinate cu teoriile industrializării ale lui Mao, generează cea mai mare foamete înregistrată în istoria lumii: între 1959-1961, mor din cauza subnutriţiei cel puţin 20 de milioane de chinezi (cifră declarată, după 1988, chiar de oficiali chinezi). Un fenomen similar are loc între 1994-1999 (!) şi în Coreea de Nord. Trei milioane de oameni sînt terminaţi de o foamete pusă de autorităţi pe seama unor inundaţii. Tot o desăvîrşită nesimţire făcuse ca, în ultimii zece ani de comunism ai României, cîteva mii de copii să se infecteze cu HIV (şi să fie astfel condamnaţi la moarte) în degradatele spitale şi orfelinate româneşti (România se plasa, în acest fel, pe locul I în topul european al mortalităţii infantile prin SIDA). Dar una dintre culmile de oroare pe care regimul comunist le-a atins vreodată în România a fost aceea a politicii nataliste a lui Ceauşescu. Pentru că natalitatea scăzuse la un nivel care periclita oferta viitoare de braţe de muncă şi planurile ţăcănite de industrializare pe care le avea pentru România, Ceauşescu, secondat de cerebralele arahnide care îl anturau, a produs în 1966 un decret care interzicea femeilor de pînă la 40 de ani avortul la cerere. Pedepsele care planau pe deasupra destinului medicilor, securiştii care supravegheau fiecare maternitate românească şi absenţa mijloacelor anticoncepţionale din comerţ au împins multe femei în aventura avortului improvizat şi a hemoragiilor şi/sau septicemiilor consecutive acestuia. Peste 10.000 (!) de femei nu au supravieţuit acestei aventuri. La o întrunire a Consiliului Naţional al Femeilor, în 1984, Ceauşescu le spunea:  "…. a procrea, tovarăşe femei, aceasta este datoria voastră patriotică."

Dacă te săturai, aveai două alternative: ori cereai (degeaba) un paşaport, ori forţai graniţa. Mulţi dintre cei care au încercat ultima variantă s-au aflat printre sutele de împuşcaţi (sau înecaţi) de la frontiera româno-sîrbă (locul acesta ar merita cel puţin o carte şi un documentar serios), printre cei 234 împuşcaţi, de-a lungul anilor, lîngă Zidul Berlinului sau printre miile de fugari cubanezi pe mare ciuruiţi din elicoptere din ordinul lui Castro. Toţi (şi cîţi încă or mai fi fost) ucişi pentru că, geloşi, comuniştii nu suportau să fie părăsiţi.   

Dacă trag linie, nu mai fac nici o paralelă între nazism şi comunism. Pun liniştit semnul egal, gest ultim şi abstract de recunoaştere onestă a unor tragedii de care Dumnezeu, pe mine şi pe ai mei, ne-a scutit.

Dar nu numai cifrele anulează, pentru mine, orice diferenţă între politicile în discuţie. 

Nimic din simfoniile de Beethoven, din cvartetele de Schubert sau din Patimile de  Bach pe care le ascult de mai bine de două decenii nu m-a lăsat vreodată să simt că în  dîra de gropi din trena morţii ar exista cadavre de categoria I şi cadavre de categoria a II-a. Iar din paginile cărţilor prin care m-a purtat curiozitatea am înţeles că, dincolo de diferenţele care, altfel, ne animă, în izul de urină al spaimei, în urletul suferinţei şi în halena de hoit a morţii ne întîlnim cu toţii în mod egal, convocaţi, iată, de crema demenţilor planetei sau, pur şi simplu, de boală ori de blestemul misterios al morţii naturale.

David Messer,

Timişoara

 

N.A.: 1.Cifrele din articol provin din cărţi de Yves Ternon, Robert Conquest, Dennis Deletant, Boris Souvarine, George Leggett, Jean-Franзois Revel, Monica Lovinescu, apărute la Humanitas.

2. Rîndurile de mai sus îşi propun, implicit, să susţină minimal aserţiunea potrivit căreia a pune egal între practica nazismului şi cea a comunismului e un exerciţiu de luciditate care nu ascunde nici revizionism, nici antisemitism. 

3. Nu-mi pot reţine o observaţie: dacă acest articol ar apărea în Franţa, stînga franceză ar scrie despre mine în "Le Monde" (şi nu numai) că, desigur, cînd eram mic mămica mea cosea goblenuri cu zvastici şi mă punea să le lipesc noaptea pe roţile Daciilor iar acum, cu siguranţă, colecţionez timbre, steguleţe şi cutii de chibrituri cu chipul intens spiritualizat al lui Le Pen. Spre deosebire de crimele nazismului, în numeroase şi influente medii franceze crimele comunismului sînt scuzabile. Rele nu sînt, pentru aceste medii, regimurile socialist- comuniste din trecut şi din prezent. Rău nu era nici Mao (a cărui stupidă "Cărticică roşie" a fost best seller în Franţa anului 2000), nici Ho Shi Min (aniversat de UNESCO în 1990), nici satrapul Etiopiei, Mengistu (căruia, în 1984, Franţa îi exporta, pentru aniversarea a 10 ani de la revoluţie, şampanie, caviar şi ficat de gîscă), rău nu era nici regimul socialist al lui Miloşevici (cu care, după flerul politicienilor francezi, s-ar mai fi negociat şi astăzi), suficient de rău nu era nici socialismul lui monsieur Saddam (stalinist aproape declarat). Rea este numai dreapta în general şi America, în particular. E bună, în schimb, Franţa (şi, în general, Europa), pentru că "are istorie" ( uitînd că istoria aceasta e, în bună parte, un şir trist şi, finalmente, stupid, de măceluri). E rea, desigur, America, pentru că "nu are istorie". E minunată Franţa (şi  Europa) pentru că "are în spate peste două milenii de cultură" (ceea ce nu a împiedicat tot felul de nebuni să iniţieze carnagii demente) şi e detestabilă, bineînţeles, America, pentru că "nu are cultură".

În salopete albastre, cu "Cărticica roşie" la piept şi cu luciditatea uitată pe cric, politicienii francezi asudă congestionaţi pentru binele poporului (al lor şi al Uniunii Europene).

Emoţionat, la fiecare discurs al domnului Chirac schimb postul şi trec pe Cartoon Network. Aici, cel puţin, Popeye Marinarul îl trosneşte pe Bluto ca să poată ateriza liniştit  în braţele lui Olive. Pe Monsieur Chirac, însă, după ce a dat cu România de toţi pereţii, îl văd aterizînd direct în poala cu centură neagră a lui Putin.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova