Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 5-6 (103-104), mai-iunie : Cronica literară : Grigore Chiper : Doi poeţi

Cronica literară

Grigore Chiper

Doi poeţi

Cartea cu ochiul lui Magritte

O nouă întâlnire cu poezia Floarei Ţuţuianu este un prilej de a te întâlni cu lumea debordantă de simţuri şi imagini construite din culori, linii şi cuvinte.

Prima dată am auzit de Floarea Ţuţuianu acum câţiva ani când mi-a ilustrat un volum apărut la Fundaţia Culturală Română, manevrând pe copertă un tablou al lui Renй Magritte. Apoi, dintr-un sentiment de amabilitate şi, sper, de solidaritate artistică, mi-a trimis volumul ei de debut, Femeia peşte, editat în scurt timp după al meu, volum care mi-a plăcut (şi) atunci şi m-am simţit dator să scriu câteva rânduri: nu a fost o cronică propriu-zisă, ci mai degrabă o erupţie de apreciere, cu fraze generale şi admirative.

Recentul volum, Arta seducţiei, cu o stilizare pe copertă a unei alte imagini a lui Magritte, este în fapt o antologie compusă pe baza celor trei cărţi editate până în prezent: cea deja menţionată (1996), Libresse oblige (1998) şi Leul Marcu (2000). Mai sunt incluse câteva poeme inedite pentru a-i imprima volumului un suflu proaspăt de vitalitate, câteva traduceri în engleză realizate de Adam. J. Sorkin şi Irma Giannetti. Volumul antologic are un aparat critic bine pus la punct (şi celelalte s-au evidenţiat prin grija deosebită a autoarei şi editorilor pentru această latură a cărţii, iar Leul Marcu a fost nominalizat la premiile AER pe anul 2000, la secţiunea "Ediţie bibliofilă"), are o prefaţă scrisă de Nicolae Manolescu, referinţe critice, trimiteri la altele care nu au încăput în volum. Deci este prezentă toată recuzita pentru a deveni un succes bibliofil. Într-un timp când este foarte greu să te ţii la curent, în ciuda iluziei pe care ţi-o oferă Internetul, cu numeroasele apariţii editoriale, aceste ediţii te scutesc de multe eforturi şi sunt în stare să creeze o opinie publică.

Despre Floarea Ţuţuianu critica literară a remarcat că, în ciuda limbajului visceral care o apropie de lirica feminină ce se autoflagelează, se biciuieşte, se arată cu degetul, în spiritul  deprimismului francez, al artei ruse "cernuha" sau, pe teren autohton, gen Marta Petreu pusă emblematic pe coperta volumului de debut, Femeia peşte, poezia rămâne în fond una imagistică, metaforică, livrescă, amăgitoare ca mirajele din pustiu. Obiectele materiale, fauna deasă, detaliile cu gust amar, sexul ca simbol al îndrăznelii (nu neruşinării) îşi fac loc în poeme doar pentru că poeta nu se doreşte a fi o esenţă abstractă, dimpotrivă, este fascinată de viaţă şi de toate lucrurile urâte pe care le are, le întâlneşte, cu care convieţuieşte, pe care le respinge într-un soi de joc sado-mazochist. Apoi întoarce privirea piezişă din oglindă, se împinge de trambulina obiectelor care o strangulează pentru a plonja în textura poemului. Stările ei stoarse din lumea obiectelor din jur sau declanşate de întâlnirea cu sine sunt puse mereu într-o paranteză literaturizată sau textualizantă. Poeta intertextualizează mult, deşi nu strident, obositor până la plictis. Numele sau fragmentele la care trimite sunt bine selectate, topite în textul propriu cu mână sigură, puse în slujba unui alt edificiu. Literatura nu e atât un modus vivendi, ca la poeţii bibliotecii şi ai lecturii, ci modus scribendi. Exemplele sunt la îndemână în toate cele trei plachete: "Car după mine un vers (s-a născut în metrou)/  Îngeri cu nimb de aurolac s-au rugat pentru noi/ Grijulie cum sunt/ Îl trec în vârful buzelor strada/ O maşină frânează realitatea/ Lângă picioarele mele visătoare// "Hei tu, poetă mensuală/ cu iluzia despicată la spate/ mersul pe tocuri ca şi mersul pe ape"" (Traversarea realităţii), "Între primul vers care m-a deflorat/ şi ultimul vers abandonat/ toţi iubiţii mei au rămas fără/ de cuvinte// Tot ce ating se transformă în poezie/ am mână de aur/ care ar putea să mă îngroape de vie" (Promisiunea ca o certitudine).

Viaţa şi poezia sunt parteneri de afaceri şi dialog, vase comunicante, "tovarăşi de drum", fraţi siamezi. Tocmai acest aspect al îngemănării celor două planuri, cu avantajele("sugestia unei fiinţe umane integrale, făcută din carnea poemului care doreşte şi din simţuri care recită") şi pericolele inerente ("de a nu şti niciodată unde se sfârşeşte viaţa ca să înceapă poezia. Şi invers. … deficitul de "sinceritate"), este evidenţiat de dl Nicolae Manolescu în prefaţa cărţii. Dacă până la un punct poezia Floarei Ţuţuianu se bazează pe viaţă, pe lucrurile ei stresante, de acum încolo viaţa poetei trebuie să ia în calcul poezia, să o transforme în termen corelativ: "Mai întâi am pus ochiul pe el/ l-am citit" (Călugăriţa), "Întinsă în pat/ în fiecare noapte un zburător/ sub forma unui vers/ stă suspendat de tavan deasupra trupului" (Femei singure), "Facem schimb de spaime/ îşi vor ascunde faţa între/ paginile noastre deschise şi calde" (Scenă de gen), !Până la sânge/ înfig unghiile în carnea poemului/ şi nu tresare nici un cuvânt" (Albă ca zăpada). Se poate continua şi cu exemple din celelalte două plachete.

Un alt procedeu de care face uz fără a abuza, ca în cazul intertextualităţii, constă în introducerea unor fragmente mici luate între ghilimele care ar putea fi un citat sau pseudo-citat. Acestea au darul de a schimba întrucâtva registrul retoricii.

Celelalte două cărţi nu se citesc după linia de pauză, nu diferă ca motive şi procedee utilizate. O dată stilistica formată, poeta se străduieşte să se menţină pe linia propusă la debut. Unele trăsături de acolo/atunci sunt preluate şi conturate de o mână mai sigură pe sine. Jocurile de cuvinte se radicalizează, devin mai (auto)ironice: "Oricum voi pieri ca o pasăre rară/ pe propria-mi limbă" (Ca o pasăre rară), "Sunt o femeie uşoară astfel că/ mă pot ridica la o-nălţime/ unde nimeni nu mă poate atinge" (Narcisa e numele meu de floare), "(atât de floare şi totuşi carnivoră)" (La femme poison). Poemele devin ceva mai discursive, mai fluente. În rest găsim aceeaşi vârstă şi aceleaşi tabieturi convertite în gesturi poetice.

Universul pe care îl construieşte Floarea Ţuţuianu e unul atomizat, descompus în elementele sale. Poezia devine tocmai acea operaţie de însăilare a părţilor, de compunere a pazzle-ului şi de propulsare a acestui întreg: Eu şi cealaltă parte din mine, Un sfert din acest bărbat – îţi aparţine.

Inventivă, suculentă, curajoasă, poezia Floarei Ţuţuianu îşi face loc în spaţiul care doar pare a fi suprasaturat de poezie.

 

"Totul" după 20 de ani sau "cuvintele-manechin"

Iulian Tănase, aflăm din nota biobibliografică, este la a treia carte de poezie (celelalte două fiind editate în 1999 şi, respectiv, 2000) pe care o scoate, ca şi Floarea Ţuţuianu, la Editura Vinea. Volumul apare în condiţii tipografice excelente, cu o grafică mecanică a lui Dan Stanciu, graţie unor generoşi sponsori. Faptul că autorii preferă Vinea îi conferă acestei edituri un aer de nobleţe aparte.

Iulian Tănase este poetul unei singure teme (iubita imaginară) pe care o stoarce fără să o epuizeze (volumul din 1999 se numea Îngerotica). Nu face figură singulară în contextul actual, mai există poeţi care se pliază pe o tematică restrânsă scriind variaţiuni.

Toate poemele sunt lungi, ca la Mircea Cărtărescu  din anii ’80. Majoritatea textelor sunt nişte istorii povestite cu vervă şi inteligenţă. Altele se compun din fragmente fără sau cu o legătură slabă între ele. Dar toate se citesc lejer, cuvintele alunecă uşor ca sania pe zăpada din Alaska. Cele mai multe, am spus, conţin un story construit după regulile nuvelei pe care o citim cu sufletul la gură curioşi să aflăm cu ce totuşi o va încheia. Scriitorul ne poartă abil dintr-o frază în alta, iar poanta finală nu este totdeauna obligatorie. Iată trăsăturile figurii anatomice ale iubitei sale imaginare: "Ea are un sistem vegetativ foarte simpatic vecinii când o întâlnesc îi adresează întotdeauna câteva cuvinte frumoase subconştientului ei colectiv // mâinile iubitei imaginare sunt lungi de culoare roz netede cu palme mici ale căror linii duc spre cele mai nebănuite locuri…// ea este înaltă şi atât de frumoasă că pământul pur şi simplu ameţeşte şi se învârte aiurea în jurul soarelui atunci când ea priveşte în jos cu totul întâmplător" (Despre anatomia iubitei imaginare).

Toate textele sunt parodice şi de un ludic debordant. Eşti tentat să citeşti nu numai fiecare text până la capăt, în ciuda mărimii, ci şi fiecare frază ce va conţine numaidecât o întorsătură ingenioasă. Citez din Decalogul său:  1."Să nu ai alţi zei în afară de cei proprii." 6. "Să nu ucizi iubita imaginară, transformând‑o într-o iubire trecătoare." (Cele unsprezece porunci iubitafizice). Sau îl mai recunoaşteţi pe Blaga? "Le-am strigat în faţă Eu nu mă tem de moarte şi nici de veşnicia ei care s-a născut la sat Plecaţi le-am strigat plecaţi" (Buletin meteo-iubitafizic).

Pentru a pătrunde în chiar esenţa poeziei lui Iulian Tănase să extragem  din poeme unele momente cheie, surprinzătoare, neaşteptate, care dau personalitate poeziei lui: (Adora): "m-am visat statuie … într-un parc nesfârşit din Bucureşti, plin de lume şi de măşti îngrozitoare"; (Ersta): "barba, ca şi mustaţa, reprezintă constanta tragică a chipului bărbătesc" etc.

Iulian Tănase articulează o poezie care ar fi trebuit să se numească nouăzecistă. Manifestul acestei paradigme apare formulat explicit într-un poem: "pentru mine totul este imaginaţie, închipuire/ realitatea păleşte în faţa visului/ tu nu ştii, bunăoară, că eu am făcut dragoste cu tine/ de zece ori  până/ să se întâmple în realitate/ în realitatea aceasta convenţională" (Emma).

Aici este locul de întâlnire al noilor poeţi, în imaginaţia supra-realistă pe care o fabulează cu nonşalanţă şi o modelează după propriile capricii şi talent. Asemănarea dintre poemele lungi ale lui Cărtărescu şi poemele lungi ale lui Tănase este doar epidermică. Realul cărtărescian a fost epurat notă cu notă.

 Ceea ce Nicolae Manolescu a remarcat la Floarea Ţuţuianu este valabil şi pentru Iulian Tănase ("ea devenise cuvânt şi cuvintele mele deveniseră femei exemplare/ care semănau izbitor de bine cu ea" - Cuvinte-manechine). Maniera lui Iulian Tănase, jocul acesta al aparenţelor ("Dali mergea ca şi cum ar fi mers/ îl striga "Dali!", şi câinele înţelegea imediat" – Câinele andaluz) devine lectură în oglindă a cărţii Floarei Ţuţuianu (într-un volum – femeia din cuvinte, în altul – bărbatul din cuvinte), mai mult, ambele, dar şi altele asemănătoare, impun o paradigmă care se conturează tot mai violent. Criza poeziei este, până la urmă, o modificare de optică.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova