Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 5-6 (103-104), mai-iunie : Eseu : Ion Ţurcanu : Valorizarea şi vulgarizarea istoriei

Eseu

Ion Ţurcanu

Valorizarea şi vulgarizarea istoriei

Discuţiile asupra istoriei ca disciplină în Republica Moldova sunt, aşa cum se ştie, de mare actualitate şi provoacă pasiuni aprinse între specialişti, politicieni şi în rândul societăţii civile. Eseul pe care ni l-a propus Ion Ţurcanu - cunoscutul istoric de la Chişinău, autor al unor importante monografii despre trecutul recent al Basarabiei, colaborator de mai mulţi ani al revistelor Literatura şi arta, Sud-Est, Săptămâna, Jurnalul Literar, România Literară, Memoria ş.a., atacă problema diletantismului în studiul istoriei - o atitudine mai mult sau mai puţin inocentă, pe care autorul o distinge de falsificarea istoriei. Aceasta din urmă este întotdeauna deliberată, "teleghidată", serveşte o cauză politică dubioasă (vezi emblematicul caz Vasile Stati). S-ar putea ca aprecierile dlui Ţurcanu, conţinute în prezentul text, cărora nu le-am putut refuza profesionalismul şi buna-credinţă, să trezească şi reacţii de dezaprobare. Suntem dispuşi, în spiritul pluralismului, să găzduim şi alte opinii, în speranţa că astfel vom putea susţine cu un plus de rigoare şi acurateţe intelectuală dezbaterea modului în care este scrisă istoria în Basarabia de azi. Pentru că felul în care este ea făcută se cam cunoaşte.

Contrafort

 

 

Istoria nu este  altceva decât experienţă umană. Pentru a înţelege ce semnifică această experienţă şi ce valoare poate avea ea pentru viaţa prezentă şi viitoare, omul trebuie să‑şi cunoască trecutul cât mai bine. Oricine înţelege că dacă un popor îşi cunoaşte istoria, şi nu orice istorie, ci anume aceea care a avut loc, nu una care i-ar fi plăcut lui mai mult, el îi poate da o valoare practică sub cele mai variate aspecte, o poate transforma într-o sursă inepuizabilă de energie, inventivitate şi adaptabilitate. Sigur că omul trebuie să fie conştient şi ce şanse a ratat pe durata trecerii sale prin timp, asta oferindu-i o largă perspectivă a alternativelor nerealizate, dar posibile, şi a orizonturilor spre care se pot orienta capacităţile sale de afirmare. Şi dimpotrivă, istoria nu are nici o valoare  euristică sau practică pentru cel care nu şi-o poate asuma, adică pentru acela care nu este în stare s-o accepte aşa cum a fost şi să-i găsească explicaţiile adecvate. Experienţa umană demonstrează însă că Istoria îşi demonstrează valoarea nu atunci când oamenii se lasă pasivi în seama ei, ci doar când apar în postură de făuritori ai acesteia. Au fost oare românii înzestraţi cu destul simţ istoric pentru a se fi priceput să valorizeze poziţia şi momentele prielnice în cutare sau cutare împrejurare istorică? De ce, de pildă, impactul lor cu tumultoasa istorie a sud-estului şi estului Europei, a Balcanilor şi a Mării Negre nu i-a transformat într-o naţiune admirată, respectată şi temută? Nu cumva pentru că, neştiind cum sau neavând curajul să-şi asume istoria, aceasta a trecut peste ei, sortindu-i a rămâne restanţieri ai istoriei? Poate că ar trebui să admitem, aici, parafrazând gândul lui Cioran despre lipsa stilului în cultura unor popoare, ideea că acest lucru s-a întâmplat din cauza că românii nu au avut un stil al devenirii lor în istorie, un stil propriu de a face istorie.

Oamenii resping istoria din ignoranţă şi din frică; neînţelegerea şi necunoaşterea istoriei le insuflă teamă de ea, iar teama, la rândul ei, îi îndeamnă să o ignore premeditat. Cercul s-a închis, nu există ieşire. Pentru a-şi crea un confort sufletesc - iluzoriu, desigur -, în locul istoriei care nu le place sau de care se tem, oamenii inventează o alta, străină de propria lor existenţă. Aceasta este o atitudine orientată împotriva cursului firesc al istoriei şi, deci, nu poate duce decât în impas. Intrarea în normal e posibilă numai prin ruperea cercului vicios, adică prin asumarea curajului de a vedea istoria aşa cum s-a produs în realitate şi a o valoriza. În ce măsură este aceasta cu putinţă, în orice caz, cum se realizează acest deziderat prin părţile noastre, vom vedea luând ca exemplu o situaţie pe care o vom examina în rândurile de mai jos.

Ce este vulgarizarea istoriei

Aproape întotdeauna, cercetarea istorică pertinentă a fost însoţită de o tendinţă de alterare a realităţii istorice. Mai ales din momentul când s-a observat că scrierea istoriei poate fi racordată la interesele actualităţii. În mod obişnuit, manifestările de acest soi în scrisul istoric îmbracă două forme: fie degradarea informaţiei istorice, fie ignorarea deliberată a acesteia şi înlocuirea ei cu invenţii personale sau cu date străine de domeniu. Orice istoriografie e în măsură să demonstreze că în mistificările istorice aceste două procedee sunt complementare. În general, se consideră că vulgarizarea este opera acelor mânuitori de condei, care nu au pregătire specială în domeniul istoriei, drept care demersul lor amatoristic este aşa-zicând inocent, fără intenţia expresă de a prezenta o realitate istorică distorsionată. Însă în zonele aflate mult timp sub regim totalitar, alterarea conţinutului real al istoriei pe temeiul speculaţiilor fondate pe oarecare pregătire profesională ori/şi în baza unui discurs istoric degradat, s-a făcut şi încă se mai face cu bună ştiinţă, chiar de către acei care se consideră istorici de meserie. Este vorba de falsificarea deliberată a istoriei, instrumentată sub presiunea invaziei politicului în domeniu, indiferent că această intruziune se face la comandă sau din iniţiativă individuală. Acest fenomen a afectat în proporţii deosebit de mari istoriografia basarabeană: unele compartimente ale acesteia, cum ar fi istoria timpurie a Moldovei, relaţiile moldo-ruse, influenţa imperiilor rus şi sovietic asupra Moldovei, mişcarea naţională antiţaristă şi antisovietică din Moldova de răsărit, relaţiile româno-ruse şi româno-sovietice, istoria politică a anilor 1917-1918, istoria ţinutului în perioada interbelică, evenimentele politice şi politico-militare referitoare la acest teritoriu în anii 1940, 1941 şi 1944, esenţa frământărilor naţional-culturale şi politice de la sfârşitul anilor ’80 ai secolului trecut, conflictul transnistrean din anii 1990-1992 ş.a., au acumulat sute şi în unele cazuri chiar mii de scrieri de acest gen. Este limpede că, la rândul său, fenomenul urmează să devină într-un viitor, sperăm, nu tocmai îndepărtat un obiectiv al preocupării stăruitoare a mai multor cercetători. De vreme ce falsificatorii profesionişti ai istoriei, cum sunt mai ales "trubadurii" fără har ai istoriei Moldovei, s-au recomandat ca indivizi care susţin mereu exact reversul realităţilor istorice, adică s-au cramponat de nefiresc, de anormal, această atitudine se arată ca un caz oarecum patologic, ceea ce face ca discuţia cu ei să fie nu doar inutilă, ci de-a dreptul deplasată. Cum zice pe undeva N. Iorga, prostia e o aşa putere, că împotriva ei şi zeii luptă în zadar. Îi lăsăm, deci, pe aceştia la o parte pentru a ne limita, aici, doar la examinarea, în aspectele lor esenţiale, a mistificărilor realizate de către diletanţii în istorie, adică la fenomenul care, în tradiţia scrisului istoric, este considerat ca vulgarizare a istoriei.

Bineînţeles că vulgarizarea istoriei nu este ceva incidental, de vreme ce se întâlneşte atât de des. Nu am găsit o explicaţie mai convingătoare, decât aceea a lui F. Nietzsche, relativ la cauzele acestui simptom. El spunea că "istoria o pot suporta numai personalităţile puternice, pe cei slabi ea îi copleşeşte cu totul. Cauza constă în faptul că ea dezorientează simţurile şi percepţiile noastre atunci când ele nu sunt destul de puternice pentru a se măsura cu trecutul". Astfel de predispoziţii exclud perceperea istoriei în toată complexitatea şi în întreg dramatismul ei, şi caută să o impună  ca un mijloc de "eschivare comodă de la viaţă şi activitate" şi chiar de "justificare a unei vieţi egoiste şi a unei activităţi fricoase şi nevrednice"1. Cam acelaşi lucru avea în vedere şi Cioran când, referindu-se la istoria românilor şi, evident, la practicile de mitizare a ei, zicea că nu trebuie să fim atât de laşi ca să ne inventăm o istorie.

Premisele nemijlocite ale apariţiei vulgarizării în domeniu pot fi diferite. Una ar fi insuficienţa informaţiei istorice. Vorbind despre necesitatea unei istorii universale pentru români, deopotrivă ştiinţifică şi populară, Iorga atenţiona asupra faptului că dacă aceasta nu va fi făcută de specialişti, atunci "alţii, de speţa inferioară a vulgarizatorilor, vor da-o fără spirit istoric şi fără nici un simţ al responsabilităţilor2. Mai des însă astfel de scrieri apar din înclinaţia consumatorului de rând al informaţiei istorice către istorisirea comodă şi plăcută, către legendă. În astfel de situaţii, observa marele istoric rus V. Kliucevski, "anecdota devine piatra  unghiulară în temelia conştiinţei sociale istorice"3. Istoriografia naţională dispune de exemple edificatoare în acest sens. Pentru timpurile mai vechi, mostrele cele mai bune sunt Dacia preistorică a lui N. Densuşeanu, pe care V. Pârvan o califică drept "un fel de roman mitologic şi filologic cu totul absurd" 4, precum şi Istoria critică a românilor a lui B.P. Hasdeu, despre care s-a scris destul, iar dintre lucrările mai târzii exemplul tipic al mistificării îl prezintă volumul Noi, tracii al lui I.C. Drăgan 5. În Moldova de răsărit, scrierile de acest fel au avut ca subiect, de cele mai multe ori, biografiile diferitor persoane mai mult sau mai puţin dubioase, pe care istoriografia comunistă le-a prezentat, într-o manieră idealizată, ca luptători pentru puterea sovietică în ţinut. Aceste "ajustări" ţin însă mai mult de alterările voite ale realităţii, adică de falsificare, decât de vulgarizare,  aceasta din urmă fiind opera diletanţilor în general bine intenţionaţi.

Istoria prin literatură: faţete ale diletantismului

Diletantismul în scrierea istoriei a fost mai totdeauna preocuparea autorilor de opere literare, adică a scriitorilor, dar asta nu înseamnă un fenomen negativ decât doar în cazul schimbării de către scriitori a realităţii istorice cu alta pe care ei caută s-o prezinte ca adecvată. Într-o oarecare contradicţie cu unele tradiţii istorico-literare foarte bogate, ca cele engleză, franceză, rusă, japoneză şi chiar americană, care este mult mai tânără decât cele dintâi, literatura română, din motive încă insuficient elucidate (sau cel puţin necunoscute nouă îndeajuns), a mizat de multe ori, atunci când a intrat în câmpul istoriei, pe ceea ce antropologul englez B. Malinowski a numit "carta mitică", construind o lume în linii generale opusă celei reale. Fenomenul poate fi reliefat prin multiple exemple. Să comparăm, de pildă, creaţia a doi mari prozatori: Sadoveanu şi Tolstoi. În primul caz, romanul istoric repetă modelul eposului eroic medieval, cu supralicitarea calităţilor fizice şi morale ale protagoniştilor, cu idile erotice, familiale, sociale şi de curte - toate realizându-se într-un cadru de basm, pe când în cel de al doilea naratorul urmăreşte mari probleme existenţiale în efortul construirii unei atmosfere istorice cvasiidentice cu cea reală, căutând explicaţiile în contextul istoric real, palpabil, verificabil. În tematica istorică a literaturii române de mai târziu, în special în a doua jumătate a sec. XX (ex. edificator fiind cel al lui Marin Preda, iar în Basarabia, deşi nu tot atât de convingător, cel al lui Ion Druţă), s-a profilat o tendinţă hotărâtă să urmărească cu fidelitate proza vieţii. Totuşi, unii scriitori, atraşi de istorie, nu numai că au preferat să o vadă în vechea aureolă romantică sau, mai degrabă, infantil-romantică, dar chiar au riscat să o degradeze cu totul, construind scene din trecut pe fundamentul îndoielnic al dulcegăriilor, invenţiilor fără sens şi al hiberbolelor anistorice.  Anume acest soi de diletantism istoric se traduce în vulgarizare.

În Basarabia, scrieri de coloratură istorică au realizat mai mulţi scriitori şi jurnalişti, între care M. Cimpoi, V. Beşleagă, S. Saka, N. Dabija, I. Colesnic, Şt.Tudor, Gh. Budeanu ş.a., iar între aceştia, prin interesul lor deosebit faţă de istorie, s-au remarcat V. Beşleagă, N. Dabija şi I. Colesnic, trei nume care înfăţişează trei aspecte ale diletantismului istoric. V.Beşleagă s‑a arătat, prin scrierile sale istorice, un pasionat de istorie, şi cu toate că maniera sa de a concepe şi realiza aceste scrieri este oarecum colaterală metodei istorice ştiinţifice, calitatea lucrului făcut este foarte bună, aşa încât scrierile sale de acest gen au mai mult decât, pur şi simplu, o valoare informaţională (vezi, mai ales, articolele pe care le semnează în revista Destin românesc). Diletantismul de probă înaltă poate fi, astfel, mai de preţ decât profesionalismul prost înţeles şi realizat vicios, cum se întâmplă în cazul falsificatorilor istoriei. Altul este profilul de autor de texte istorice al lui I. Colesnic, care manifestă o vădită înclinare către investigaţia istorică, fiind înzestrat cu o bună intuiţie în căutarea ineditului relevant. Multe din materialele întrunite în cele trei volume ale lucrării sale Basarabia necunoscută sunt cât se poate de utile pentru cunoaşterea unor fenomene din trecutul ţinutului. Din păcate, însă, scrierile sale de acest gen sunt executate mult prea degajat în raport cu exigenţele impuse operelor istorice. Cartea Sfatul Ţării (Editura, Museum, 1998), pe care I. Colesnic o consideră, în mod exagerat desigur, "enciclopedie", ilustrează tocmai consecinţele negative a  ceea ce fac autorii lipsiţi de o pregătire istorică riguroasă: nerespectarea unor criterii specifice domeniului, a unor norme privind reproducerea documentelor istorice, utilizarea informaţiei bibliografice etc. Un astfel de "scriitor de istorie" urmăreşte spectaculosul ieftin, efectul surprizei şi admiraţiei în ochii necunoscătorilor, realitatea istorică contând, în asemenea caz, mult mai puţin. Situaţie contrară celei reprezentate de V. Beşleagă, care este atât de preocupat de autenticitatea faptelor relatate, încât, în textele sale pe teme istorice, nici nu încearcă să le transfigureze artistic.

Un inventator de istorie

Pasiunile istorice ale lui Nicolae Dabija sunt mai vechi şi par mai de anvergură. Mai bine de două decenii în urmă, el dăduse la iveală un mănunchi de eseuri istorice despre Dosoftei, P. Movilă, D. Cantemir, Eminescu ş.a., care aveau chiar şi o anumită valoare euristică6. Din păcate, aceste începuturi promiţătoare nu au mai fost continuate, iar recent scriitorul a publicat un fel de manual de istorie, intitulat În căutarea identităţii. Istoria neamului românesc din Basarabia povestită pentru elevi, (Editura Litera, 2002) care însă nu mai are "parfumul" istoric şi ţinuta intelectuală a eseurilor de altădată. Cartea aceasta caută să fie o imitaţie a marilor modele literar-istorice româneşti în intenţia de a le întrece chiar în originalitate. Volumul se vrea o istorie a neamului românesc din Basarabia, dar trecutul ţinutului ocupă prea puţin loc în ea, pentru că scriitorul e atras cu precădere de istoria mitologică a dacilor şi romanilor, de domniile legendare ale voievozilor medievali. Este o atitudine de laudator temporis acti, care, în cazul scrierii istorice, a fost respinsă cu toată hotărârea de către mari oameni de cultură din toate timpurile şi din toate locurile. M. Kogălniceanu, de pildă, în celebrul său cuvânt de deschidere a cursului naţional de istorie la Academia Mihăileană, spunea că istoria fondată pe lauda necontenită a strămoşilor "trage asupra noastră râsul străinilor". Iar Xenopol, mai târziu, va atenţiona că "prima îndatorire a oricărui istoric este de a depune toate eforturile în vederea unei imagini pe cât posibil mai exacte asupra realităţii trecute, pentru a desprinde adevărul din ceaţa voluntară sau involuntară care îl învăluie"7. În acest context, el va prelua o sugestivă expresie a marelui istoric francez F. de Coulanges că este primejdios să confunzi patriotismul, care este o virtute, cu istoria, care este o ştiinţă.

Împotmolit într-un trecut îndepărtat, pe care încearcă zadarnic să-l prefacă într-o adevărată poveste - cu eroi buni şi răi, cu etalarea generoasă a marilor virtuţi ale celor buni (care, se înţelege, că nu pot fi decât "ai noştri"), cu victoria iminentă a binelui asupra răului etc., etc. -, autorul acestei istorii deloc ingenioase şi tot atât de utile abia dacă ajunge la filele cele mai importante ale secolului al XIX-lea, iar  secolul al XX-lea aproape că nu a mai "încăput" în cartea sa. Pagina cea mai importantă, din punctul de vedere al utilităţii ei actuale, a istoriei secolului al XIX-lea a românilor, o face, fără îndoială, cultura, şi în special literatura. Tocmai de aceea rămâne neînţeles rostul unei cărţi de istorie, scrisă de un literat, când aceasta nu poate pune în lumină, fie şi într-o manieră cât de simplă şi sumară, acele aspecte ale fenomenului literar românesc în momentele sale de maximă înflorire, care merită să fie însuşite de oricine (cu atât mai mult de către copii) şi reţinute pentru tot restul vieţii. Despre creaţia lui Alecu Russo, de pildă, nu se spune aproape nimic, în schimb, este închipuită o întâlnire a scriitorului cu nişte ciobani, de la care, lăcrimând, acesta ar fi auzit Mioriţa. Ce rost are această poveste falsă şi mult prea ieftină pentru înţelegerea semnificaţiei istorice a creaţiei lui A. Russo? Nu ar fi fost, oare, mult mai bine ca, luând, să zicem, drept model al acestei opere Cântarea României, această perlă a elegiei româneşti (lăsăm la o parte discuţiile exegetice, fără rezultat real, asupra acestei scrieri), autorul "istoriei" să fi evocat drama vie şi tulburătoare de atunci a poporului român, aşezat într-un loc de basm, dar lâncezind în mizerie şi fărădelege, din cauza neîmplinirilor sociale şi a restanţelor istorice? Parcă asta nu se poate şi cititorul nu e în stare să înţeleagă? Creangă-scriitorul este ignorat cu desăvârşire, poetul-"istoric" găsind de cuviinţă mai nimerit să evoce doar una din scenele răs-răsuflate din activitatea de pedagog a marelui povestitor, episod minor în raport cu uriaşul talent al scriitorului. Oare inegalabilele sale Poveşti şi Amintiri nu oferă destule posibilităţi pentru a pune în lumină realităţile istorice din epocă - modul de viaţă al românilor de atunci, ocupaţiile lor, cultura populară, gospodăria, educaţia în familie, şcoala, mentalitatea vremii - şi, mai presus de toate, meşteşugul artistic al scriitorului? E chiar straniu că Dabija-scriitorul nu se sinchiseşte de aceste obiective, care sunt obligatorii pentru orice încercare de sinteză istorică, cu atât mai mult când aceasta se vrea manual, indiferent de meseria autorului. Nici Eminescu nu a avut, în această carte, mai mult noroc. Deşi despre el se relatează ceva mai pe larg, este evocat însă numai sfârşitul uceniciei sale la Cernăuţi. Să fie oare aceasta suficient pentru a înţelege cine a fost Eminescu? Unde este de fapt creaţia sa, unde sunt problemele care l-au frământat, de ce este considerat el cel mai mare poet român, care este locul său în cultura română şi universală etc., etc.? Un autor contemporan de manual de istorie a românilor nu poate, nu are voie, să ignore aceste întrebări (deşi nu le poate examina în detaliu). Şi creaţia lui Eminescu nu este ea oare destul de semnificativă pentru vremea şi locul în care a apărut, nu evocă ea însăşi cu vigoare şi frumuseţe cele mai spectaculoase momente din trecutul românilor, nu a fost chiar el, poetul şi publicistul, unul dintre cei mai importanţi registratori şi comentatori ai evenimentelor istorice, la care a fost martor ş.a.m.d.? Cum poate o carte de istorie a românilor, care cuprinde şi a doua jumătate a sec. XIX, să treacă peste toate acestea? Este evident că amintitele carenţe - de rând cu alte aspecte ale cărţii, cum ar fi croiala şi, în parte, materialul de factură mitologică, numeroasele inadvertenţe ş.a. - pun foarte serios problema utilităţii unor astfel de "istorii".

O scriere de gen cu intenţii formative, educative, îşi atinge scopul cu atât mai uşor cu cât reuşeşte să elucideze conţinutul marilor fenomene sociale, mai ales al acelora care se învecinează cu momentul naraţiunii. "Istoria" lui Dabija nu are un astfel de obiectiv: evenimentele cele mai spectaculoase - sociale, politice, militare, culturale etc. - ale sec. XX sunt doar menţionate, în câteva cuvinte, către sfârşitul cărţii. Cum ar putea înţelege un tânăr în stadiu de formare de ce Moldova de la est de Prut se află astăzi în afara României şi de ce influenţa factorului rusesc este încă atât de puternică aici, dacă nu cunoaşte impactul celui de-al doilea război mondial asupra acestui spaţiu? Cât poate să priceapă el din mentalitatea generaţiilor mai vârstnice, mentalitate dominată de servilism, frică, conformism şi apatie, de vreme ce habar nu are de cumplitele ravagii pe care le-au făcut în Basarabia foametea din anii 1946-1947, pusă la cale şi realizată de sovietici, şi deportările în masă ale populaţiei, desfăşurate în câteva valuri mari, cu începere din 1940 şi până în anii ’60? Şi când copiilor şi tineretului nu li se explică limpede, pe aşezate, ce au fost de fapt colhozurile, ar fi cumva de închipuit că ei ar putea şti de ce mediul nostru rural este scufundat în mizerie materială şi spirituală? Şi dacă nu este scoasă la lumină politica de rusificare, promovată aici foarte insistent pe aproape tot parcursul ultimelor două secole, cum ar ajunge tânăra generaţie să înţeleagă de ce factorul rusesc este şi azi dominant în Moldova - în politică, economie, religie, cultură,  nivel de trai etc.? Şi, în sfârşit, ce a fost, în esenţă, regimul sovietic comunist pentru Moldova de la est de Prut - câte şi ce pierderi au fost înregistrate, câte şi ce şanse au fost ratate, cum poate fi detectată prezenţa lui în actualele realităţi din Republica Moldova, cât de mult va apăsa acest regim viitorul tinerei generaţii ş.a.? Nu ne poate consola nici faptul că această carte de "istorie" nu vrea să spună nimic nici despre cultura română de la est de Prut din sec. XX, că trece prea uşor peste spectaculoasa mişcare de eliberare naţională a românilor basarabeni de la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 şi ignoră complet problemele cele mai mari cu care a intrat Republica Moldova în sec. XXI. Bineînţeles că toate aceste "scăpări" ale autorului nu sunt lipsite de nişte explicaţii; dimpotrivă, ele se găsesc uşor şi se rezumă chiar la caracterul cărţii în discuţie: cartea d-lui Dabija se vrea o poveste ("istorică") distractivă pentru copii. De aceea este evident că  toate observaţiile şi  nedumeririle formulate mai sus nici nu o afectează, întrucât, prin conţinutul său, ea nici nu a pretins că ar fi un adevărat manual de istorie, ci reprezintă doar o culegere de "pătăranii" cu caracter moralizator.

Curiozităţile unei cărţi de istorie pentru elevi

Metoda cărţii este cât se poate de simplă: de regulă, la începutul fiecărei teme, autorul evocă câteva fapte istorice reale sau crezute de autor ca atare, după care imaginează o scenă sau un fenomen care, după părerea lui, s-ar potrivi în cadrul istoric concret la care el se referă. De fapt, cartea este alcătuită, în cea mai mare parte a ei, tocmai din acest joc al imaginaţiei autorului; materialul istoric autentic ocupă loc puţin în economia volumului şi e ajustat la poveştile compuse de scriitor, ceea ce anulează ideea de carte de istorie. Să vedem, însă, dacă această impresie poate fi confirmată şi de maniera în care autorul manipulează informaţia istorică.

Această carte le spune copiilor, în glumă, că primii geografi ar fi fost militarii, dar copiii nu au de unde să ştie că asta e o glumă; că Alexandru Macedon ar fi "traversat pământurile dacilor" pe când acesta nu făcuse la data istorică menţionată decât să treacă pe malul stâng al Dunării; că, zice el, coloniile antice de pe malul Mării Negre ar fi fost întemeiate de "negustori greci", pe când ştiut este că aceasta a fost, întâi de toate, o acţiune a ţăranilor greci aflaţi în căutare de noi locuri de trai; că astfel de colonii ar fi fost create "jur-împrejurul Dunării", ceea ce este inimaginabil; că Herodot ar fi fost "istoriograf", iar asta arată că autorul nu cunoaşte semnificaţia obişnuită a termenului; că împăratul Domiţian (sf. sec. I î.e.n.) ar fi fost bătut de daci chiar sub zidurile Romei, născocire foarte curajoasă; că preotul Deceneu ar fi fost contemporan cu Burebista şi cu Decebal, adică ar fi trăit cel puţin vreo două sute de ani; că solii romani sosiţi la Decebal purtau mantii de purpură, fapt ce demonstrează necunoaşterea "codului vestimentar" al romanilor; că în Dacia învăţătura s-ar fi făcut ca la Roma, asta nefiind cu putinţă; că hunii veniseră de pe Volga, pe când ei sosiseră tocmai din nordul Chinei; că Mircea cel Bătrân l-ar fi zdrobit pe Baiazid şi Ştefan cel Mare pe Mahomed al II-lea exact aşa cum se arată în Scrisoarea a III-a şi în Doina lui Eminescu ori cum povestesc legendele populare (De-i suna din corn o dată... Toţi duşmanii or să piară...), degradând naraţiunea în hiperbolizare; că în 1917 Ion Inculeţ ar fi fost trimis în Basarabia de către Kerenski, afirmaţie nesusţinută de nici o sursă istorică. Nu rezistă în faţa datelor istorice cunoscute nici relatările despre Manuc-bei şi D. Moruzi, legate de sfârşitul războiului ruso-turc din anii 1806-1812; dăm pe alocuri peste anacronisme şi cronologii dubioase; informaţia despre goţi este greşită, etimologia numelui Basarabia se arată încâlcită ş.a.m.d.

Cât priveşte invenţiile istorico-literare ale autorului, acestea în nici un caz nu pot fi admise cu titlu de informaţie despre trecut aşa încât, în baza lor, să se facă o instruire istorică a elevilor; instruirea pe temeiuri atât de şubrede nu poate asigura o pregătire istorică, ci mai degrabă încurcă mintea copiilor, îi dezorientează, creându-le probleme la viitorul lor contact cu istoria cea adevărată. Operele lui Al. Vlahuţă Din trecutul nostru şi România pitorească şi-au câştigat popularitatea mai ales prin conjugarea autenticităţii informaţiei istorice cu forma artistică a textului; nu crearea de situaţii imaginare, ci reproducerea cu mijloace artistice a realităţilor atestate documentar. Deschidem la întâmplare, pe la  început, România pitorească şi citim: "Ce urmă de uriaşi au lăsat legionarii lui Traian pe unde au trecut! Paşii lor se cunosc prin desfundăturile munţilor. Toate li s-a supus. Stâncile s-au dat la o parte şi le-au făcut loc, apele s-au plecat speriate de umbra şi zgomotul celor dintâi poduri ce le-au încălecat. Dunărea, însăşi măreaţa şi năprasnica Dunăre, s-a îmblânzit şi s-a dat învinsă în mâinile lor. Se văd şi astăzi căpătâiele podului, care a făcut nepieritor numele lui Apolodor din Damasc, ieşind din valuri ca două braţe de gigant întinse spre cer". Astfel, în mâna meşterului slovei scrise, mărturiile de două mii de ani evocă plastic şi totodată percutant elanul irezistibil al spiritului de expansiune roman, ceea ce arată cât de mult poate contribui arta la cea mai corectă înţelegere a istoriei. Spre nenorocul său, Dabija nu a ştiut sau nu a putut să facă la fel, ci a preferat să se ia după Povestea neamului nostru a lui Fl. Cristescu, model pur şi simplu primitiv în raport cu exigenţele actuale faţă de cultura istorică. Ba mai mult, naratorul basarabean a preluat automat o serie întreagă de elemente din această carte pe care astăzi nici şcoala şi nici familia nu o mai pot lua în serios: de pildă, relatările despre frica de moarte a romanilor faţă de daci, povestea cu broasca, şoarecele şi cele cinci săgeţi, convorbirea lui Ştefan cel Mare cu Daniil Sihastru şi multe altele. Autorii unor astfel de "istorii" par să nu-şi dea seama că produsele imaginative sunt ficţiuni, iar acestea nu pot pretinde că induc întotdeauna reprezentările cele mai corecte cititorului. Câtă credibilitate poate avea, de pildă, acel fragment literar din cartea lui Dabija "împrumutat" de la Cristescu, în care Decebal îşi caracterizează compatrioţii geto-daci pe baza unor date referitoare la sciţi? Sau ce încărcătură istorică ar putea avea scena în care Atilla peregrinează prin Moldova pe la anul 1000 şi fuge de aici speriat de un copil? Când Marghiloman, Inculeţ, Pelivan, Halippa sau Buzdugan sunt puşi să vorbească, în Sfatul Ţării, aşa cum nu era cu putinţă în momentele evocate de autor, avem dovada clară a alterării voite, conştiente a realităţii istorice.

Problema cea mare a "istoriilor" primitiv-patriotice este că autorii lor nu-şi dau seama că, până la urmă, efectul unor astfel de scrieri este opus celui scontat: astfel, pe de o parte, învăţătorii şi părinţii vor trebui să-şi ferească copiii de a învăţa istoria din ele, aşa cum s-a întâmplat cu atât de infantila Daciadă, pe care şcoala, aşa cum era normal să facă, a respins-o cu hotărâre, iar pe de altă parte, tot soiul de critici răuvoitori şi falsificatori dintre cei mai iresponsabili ai istoriei românilor (gen Stati etc.) obţin, prin aceste scrieri, cel mai bun prilej de a dovedi că istoria scrisă în spirit românesc este, fatal, o istorie mincinoasă . Deci, în ultimă instanţă, ignorând obligativitatea autenticităţii informaţiei istorice, astfel de scrieri compromit ideea naţională ca element esenţial al istoriei.

De ce nu poate fi istoric oricine

De fapt, pentru istoriografia contemporană nici nu se mai pune problema autenticităţii informaţiei istorice, aceasta fiind considerată o exigenţă elementară, satisfacerea căreia se înţelege de la sine; astăzi problema este alta: aceea a atitudinii critice a istoricului faţă de datele cu care operează. F. Nietzsche a  enunţat această sarcină cu mult înainte ca ea să fi început a se materializa prin investigaţiile istorice. El spunea că "numai acela, pieptul căruia îi este apăsat de grija pentru nevoile prezentului şi care şi-a pus scopul să se scuture cu orice preţ de greutatea care îl apasă, simte necesitatea istoriei critice, adică a aceleia care judecă şi condamnă"8. Fără îndoială că şi "pieptul" scriitorului care se apucă să scrie o carte de istorie pentru copii poate fi apăsat de griji şi nelinişti, dar iată că nu fiecare scriitor poate ajunge, în acest efort, până la înţelegerea utilităţii unei istorii critice. Explicaţia acestei situaţii, pe cât pare de grea, pe atât este de simplă. Nu oricine poate fi istoric. Un profesionist al domeniului este numai acela care poate detecta relevanţa faptului istoric; el are felul său aparte de a percepe realitatea şi de a reflecta asupra ei, de a judeca lucrurile şi de a formula observaţii şi concluzii. Numai el poate prinde fără greş fenomenul principal într-o multitudine de evenimente trecute, de a alege din noianul de fapte pe cele mai semnificative, de a extrage din ele tocmai informaţia care corespunde naturii acestor fapte şi de a găsi formula care să o exprime cel mai bine. După o observaţie înţeleaptă a istoricului contemporan francez Paul Veyne, faptul istoric necunoscut "cuprinde, pentru noi, două părţi; una se citeşte explicit în documente şi în manualele noastre, cealaltă este o aura cu care specialistul se îmbibă în contact cu documentele, dar pe care nu ştie s-o traducă în cuvinte; familiaritatea cu această aura îl deosebeşte pe specialist de profan şi-i permite celui dintâi să condamne anacronismul, necunoaşterea spiritului timpului, atunci când profanul, care se hazardează să recompună evenimentele pornind de la ceea ce a citit el în manuale, îl recompune anapoda, deoarece n-a găsit o piesă esenţială în acest puzzle"9. "Piesa esenţială" este, bineînţeles, cheia care deschide intrarea în lumea deosebită a istoriei şi este evident că, în cazul de faţă, avem în vedere mai degrabă dificultăţile reproducerii adecvate a realităţii istorice, decât vulgarizarea în sensul pe care îl cunoaştem; nu este vorba, în orice caz, de vulgarizări grosolane. Am adăuga că aura, despre care gânditorul francez vorbeşte atât de potrivit, se află în toată informaţia specială cu care istoricul vine în contact precum şi în metoda sa aparte. Dar mai important este că aura este mai mult decât rezultatul contactelor permanente ale istoricului cu sfera specifică a preocupărilor sale. "Pentru cunoaşterea fenomenelor naturale, observă cu bun simţ istoricul român Ioan Lupaş, poate fi educat oricine, dar istoricul se naşte (subl. n. - I.Ţ.). El înţelege şi pătrunde faptele dintr-o dată, dintr-un sentiment, care nu poate fi învăţat, care se sustrage oricărei influenţe intenţionate, care, în deplina sa putere, se iveşte destul de rar. A analiza, a defini, a rândui, a îngrădi după cauză şi efect, poate oricine... Aceasta este o lucrare, cealaltă o creaţiune". După care adaugă: "Poezia şi istoria sunt înrudite. Artistul şi istoricul vede cum ceva devine. El trăieşte din nou devenirea"10. Observaţie deosebit de relevantă, dar ea nu poate garanta, aşa cum am văzut, faptul că orice poet e în stare să-şi imagineze procesul devenirii istorice; dimpotrivă, doar foarte puţini dintre ei ca şi în cazul  istoricilor, de altfel, pot avea acest dar atât de rar.

Iată doar câteva gânduri despre această nereuşită carte de istorie. Nu am putut spune mai mult. Şi nici mai bine. Alţii au crezut că e foarte bine să spună despre ea mult mai multe şi să o laude cât mai tare. Elogiile necumpănite şi înguste, fără legătură cu calitatea reală a cărţii, care s-au făcut, mai toate, în ziarul autorului, nu poartă numai păcatul neprofesionalismului, ci – iar asta este mult mai grav – şi pe acela al incorectitudinii: de dragul încurajării ambiţiilor nemăsurate ale autorului şi a încurajării unei viziuni "mucegăite" asupra istoriei românilor, "recenzenţii" au trecut cu prea multă uşurinţă peste substanţa concretă a opusului, unii coborând până acolo încât sfidând bunul-simţ, să o califice, nici mai mult nici mai puţin, drept un excepţional manual de istorie pentru toate vârstele.

 

________

1. Фридрих Ницже, О пользе и âреде истории для жизни, în Сочинения, том 1, Москва, Изд. "Мысль", 1990, стр. 159, 189.

2. Nicolae Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. a III-a, Bucureşti, 1944, p. 128.

3. В.О. Ключевский, Сочинения, том. IХ, Москва, Изд. "Мысль", 1990, с. 426.

4. Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1982, p. 415.

5. Despre acestea şi alte exemple similare, vezi Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997, p. 102-107. Această lucrare, utilă pe alocuri, s-a lăsat, din dorinţa facilă de "a fi în pas cu vremea", victimă a unui viciu capital: ea veştejeşte mitologia istorică de la extrema opusă acesteia, întrucât,  pornind de la îndoiala asupra unor fapte şi evenimente de notorietate din istoria naţională, ajunge la degradarea descumpănită a unor mari valori naţionale şi a unor imagini şi figuri care sunt efigiile neamului şi ale timpurilor în care s-au produs.

6. Nicolae Dabija, Pe urmele lui Orfeu, Chişinău, Ed. Literatura artistică, 1983.

7. A.D. Xenopol, Teoria istoriei, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1997, p. 113, 114.

8. Friedrich Nietzsche, O-p. cit., p. 174.

9. Paul Veyne, Cum se scrie istoria, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1999, p. 284-285.

10.  Ioan Lupaş, Sensul şi scopul istoriei, în "Prelegeri universitare inaugurale. Un secol de gândire istoriografică românească, 1843-1943, Iaşi, Ed. Univ. "A.-I. Cuza", 1993, p, 221.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova