Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 5-6 (103-104), mai-iunie : Eseu : Iulian Ciocan : Un prozator (pe nedrept) ignorat (Reflecţii despre proza lui Serafim Saka după o relectură)

Eseu

Iulian Ciocan

Un prozator (pe nedrept) ignorat (Reflecţii despre proza lui Serafim Saka după o relectură)

Deşi este un prozator mai valoros decât Ion Druţă, septuagenarul Serafim Saka n-a fost niciodată glorificat aşa ca scriitoraşul "refugiat" la Moscova. Mai mult decât atât, proza sa a fost neglijată (de critici) în perioada sovietică şi nu este luată în seamă nici astăzi, chit că mai apare din când în când câte o recenzie minusculă închinată acesteia. Nu este surprinzător, prin urmare, faptul că volumele de proză ale lui Serafim Saka au apărut într-un număr mult mai mic de exemplare decât cele ale "clasicului" de la Moscova. Saka a fost şi este, aşadar, un prozator neluat în consideraţie. De ce ? Doar pentru că e un spirit profund anticonformist, deliberat sarcastic, un polemist caustic "de sub limba căruia izvorăşte mereu muştarul lui Juvenal, un incomodus uneori şi pentru conducerea Uniunii Scriitorilor, şi pentru colegii săi de ieri şi de azi" (1)? Poate fi şi asta o explicaţie, dar, bineînţeles, adevăratele motive ale marginalizării prozatorului trebuie căutate în opera sa (volumul de povestiri Era târziu (1968), romanele Vămile (1972) şi Linia de plutire (1987).

Să vedem, mai întâi, de ce n-a fost apreciat S. Saka în epoca în care retribuţia se realiza potrivit principiului "de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după munca depusă". Autorul însuşi ne oferă o lămurire: "N-am plăcut chiar de la prima propoziţiune. Ideologilor, desigur, dar şi criticilor literari. Lor în primul rând, că de la ei pornea gâlceava. După ce a citit manuscrisul primei mele cărţi Era târziu, Druţă mi-a imputat că scriu româneşte, iar prin anii şaizeci a scrie româneşte însemna mai mult decât rău. Poetul Istru mă apostrofa că scriu bine, dar n-am mesaj civic. Lupan mă acuza că-mi înmoi peniţa în groapa cu gunoi a societăţii. Rebelul oportunist Coroban – că aduc situaţii kafkiene în frumoasa realitate sovietică" (2). 

Explicaţia poetului Arcadie Suceveanu este că autorul romanului Vămile a fost "primul antidruţian, în timp ce majoritatea prozatorilor noştri druţianizau şi mioritizau excesiv, cuprinşi de acea euforie lirică atât de specific basarabeană. Eroii săi sunt netradiţionali, decupaţi din lumea artiştilor, boemilor, rataţilor, mediul lor de viaţă fiind, de regulă, cel intelectual, urban. Detaşându-se de mulţi dintre confraţii săi, el a respins acea filozofeală rudimentară (şi păguboasă!) a ţăranului moldovean ce deborda din paginile prozei anilor ’60 - ‘70" (3). Bineînţeles, A. Suceveanu exagerează un pic. Adevărul e că S. Saka este şi nu este în acelaşi timp "primul antidruţian". Nu este, fiindcă mai devreme, în 1966, apăruseră romanele "antidruţiene" ale lui A. Busuioc, V. Vasilache şi V. Beşleagă, romane ale căror personaje vii contrastau cu fantoşele împăciuite "fabricate" de Druţă şi în care lipsea lirismul siropos-păşunist. Este pentru că, într-adevăr, S. Saka se numără printre primii scriitori care "citadinizează" proza basarabeană sovietică. Pentru S. Saka universul rustic al lui Druţă cu ţăranii lui senini, tembeli şi "meditativi" nu mai prezintă nici un interes, deoarece acesta este viciat, contrar aparenţelor, de sovietizare / colectivizare. Convingerea prozatorului este că "rămăşiţele" "rezistenţei spirituale şi morale în faţa a tot ce subminează naţionalul şi umanul"(4), pe care "supercriticul" nostru Mihai Cimpoi le găseşte în opera lui Druţă, dramul de profunzime şi, în general, lucrurile care merită atenţie, dacă acestea mai există în societatea sovietică, trebuie căutate în mediul intelectual orăşenesc, nu în pseudoreduta păşunistă a lui badea Cireş şi Onache Cărăbuş. De aceea, protagoniştii prozelor lui S. Saka sunt intelectuali încrezuţi în  virtuţile categoriei lor sociale, deşi trăiesc în oraşul rusificat ai cărui stăpâni sunt "oamenii muncii". Arhitectul Delaoancea, personajul principal din romanul Vămile, este considerat un descendent al intelectualului Radu Negrescu din romanul Singur în faţa dragostei de A. Busuioc, dar şi al intelectualilor lui George Meniuc. Aceste personaje, fireşte, pot fi comparate între ele.  Dar este ceva ce îl deosebeşte pe Delaoancea de toţi "predecesorii" săi.

Arhitectul din Vămile este primul personaj din proza sovietică basarabeană care susţine deschis supremaţia cerebrală a intelectualilor şi persiflează incultura "oamenilor muncii": "Dacă până şi un taximetrist, un om plătit să te servească te învaţă ce e viaţa şi cum să trăieşti, ca să trăieşti pentru a-i conveni lui. Tu lui, nu el ţie! Să ştii c-ajungem departe, dacă lăsăm viaţa pe mâna vânzătorilor, taximetriştilor şi bufetierelor. Eu îl plătesc, cu toate că a încurcat şi nu a venit la timp, ba îi mai las şi pe deasupra, iar el, bădăranul, se uită tâmp la mine şi se face a nu pricepe, înţelegi? Un căzut din cer, nici nu cunoaşte oraşul ... fii de foşti ţărani puşi pe filosofare după prima carte citită până pe la jumătate..."  De remarcat că sentimentul de mânie al arhitectului e provocat atât de prostia şi ignoranţa bufetierelor cât şi de neghiobia ţăranilor. Sunt ridiculizaţi deopotrivă "eroii" literaturii păşuniste / druţiene şi cei ai "realismului socialist". Nişte cenzori vigilenţi şi zeloşi ar fi putut chiar să-l acuze pe prozator de faptul că subminează "dictatura proletariatului" şi că pune la îndoială aptitudinile "forţei îndrumătoare" a societăţii sovietice. Dar Delaoancea mai este şi un individualist care revendică o anume libertate în arhitectură şi pentru care proiectarea şi construirea clădirilor este în primul rând artă. El se opune nu doar mediocrităţii, ci şi ideologiei colectiviste care a dus la "tirajarea pe scară largă a ideilor în arhitectură, la epuizarea lor artistică". Adversarul de opinii al lui Delaoancea este Gologan, un carierist pentru care talentul, arta, esteticul sunt doar nişte ifose ce împiedică realizarea planului cincinal. Se poate constata cu uşurinţă că naratorul îl simpatizează pe Delaoancea, personajul care avertiza asupra consecinţelor nefaste pe care le poate avea construirea blocurilor de locuinţe fără condiţii satisfăcătoare, "celebrele" "hruşciovce" şi "brejnevce" care nu se deosebesc una de alta: "Dacă ne gândim numai şi numai la azi, - şi deprinşi cum suntem să tărăgănăm şi să tragem mâţa de coadă, - mai întotdeauna şi în toate vom ajunge a doua zi. Pomenindu-ne în felul acesta toată vremea ieri. Azi trăim ieri-ul nostru arhitectural, mâine vom trăi azi-ul şi abia poimâine va fi azi pentru noi". Delaoancea este un arhitect creator. Iată de ce proiectul "casei pentru toate timpurile" al acestuia este respins. Evident, un asemenea roman n-avea cum să fie lăudat de critica sovietică. Nici tu ţărani senini şi docili, nici tu "civism". Cercetătorul Anatol Gavrilov constata bunăoară că Delaoancea e un antierou: "Arhitectul Delaoancea nu este ceea ce numim un erou ideal... este un erou rătăcit, comportarea căruia este influenţată de un afect psihologic... Libertatea absolută pretinsă, obţinută cu preţul renunţării la viaţa obştească activă, se dovedeşte o existenţă în van, insuportabilă pentru erou, viaţa căruia, văduvită de activitate, se goleşte de orice sens" (5). Acelaşi critic, fiind un om de treabă, îi aruncă însă şi un "colac de salvare" prozatorului, adăugând că acesta nu se situează de partea personajului său "dubios": "Delaoancea nu este conceput pentru a servi drept un model de comportare" (6). Este limpede că criticul încearcă să-l ferească pe prozator de neplăceri.

Celălalt roman al lui S. Saka – Linia de plutire – a văzut lumina tiparului într-o perioadă tulbure, când nu era clar care vor fi consecinţele perestroikăi gorbacioviste. Mulţi dintre condeierii basarabeni, care ulterior au devenit "piloni" ai renaşterii naţionale, scriau atunci texte sămănătorist-proletcultiste, în care dragostea pentru păşune şi ura faţă de chiaburi se contopeau (vezi romanele Toamna porumbeilor albi (1986) de Dumitru Matcovschi şi Semănătorii (1987) de Mihail Gheorghe Cibotaru). S. Saka însă rămâne fidel sieşi. Şi Linia de plutire este un roman despre intelectuali, doar că aceştia sunt, de această dată, nişte rataţi, boemi incurabili, "împotmoliţi" în inerţie şi "uniformizare". Autorul face "o radiografie sentimental-sarcastică a dărăpănării unei lumi cu idealurile convertite în iluzii pustii şi, deseori, pustiitoare" (7). Personajele din Linia de plutire sunt nişte outsideri ai lumii intelectuale, care se mai şi complac în neîmplinire, se mai şi autoironizează: "suntem tocmai pe măsura noastră, pitici în faptă şi uriaşi în intenţii". Avem de-a face cu o antiutopie, un univers absurd populat de intelectuali care vorbesc mult, fac băşcălie, dar nu comunică. Mai toate dialogurile din acest roman sunt sterile, nu spun nimic despre interlocutori în afară de faptul că aceştia sunt "prizonierii" incomunicabilităţii şi deci ai singurătăţii. Iată un exemplu elocvent:

" – Dacă-i aşa, nici mie nu-mi place masa ta, Jelea. /- Nu-ţi place masa mea?! Dacă ai şti cine stă la masa mea, ţi-ar plăcea şi scaunul pe care şade. / - Da? Şi cine stă la masa ta? / - Stă un înger, cel mai îngeresc bărbat din câţi a cunoscut vreodată oraşul acesta plin de păcate. / - Şi ce caută un înger la masa păcătoşilor? / - Iată o întrebare la care ar trebui să răspundem împreună. / - Bine, să răspundem, numai opreşte-te. / - Să mă opresc, şi ce să fac? / - Dacă nu încetezi, plec! / - Sunt un om cunoscut în toată lumea... / - Cunoscut de toţi şi nerecunoscut de nimeni, nu se leagă, dragul meu. / - Am să-ţi fac nod ş-are să se lege, ai să vezi. / - Nod la aţă albă?! / - Ce vrei să spui, că le spui cam în doi peri? / - Nimic, dec`t că ar fi bine să nu mai bei azi nimic. / - Ha! Să nu mai beau!.. Asta-i ca şi cum ai spune câinelui să nu mai latre şi pisicii să nu prindă şoareci. /- Am plecat!". Acest pseudodialog justifică, bineînţeles, sarcasmul naratorului. Totuşi, naratorul preferă să aibă de-a face cu aceşti "intelectuali" periferici, decât să "însoţească" ţăranii îndrăgostiţi de flori şi frunze sau muncitorii care "construiesc" socialismul. "Înnămolirea" în inerţie, imposibilitatea de a se afirma şi a se realiza ar putea fi şi rezultatul refuzului acestor intelectuali de a face concesii puterii comuniste, dar asta nu e sigur.                

Ei bine, de ce atunci acest prozator, ignorat de critica sovietică, n-a fost "reabilitat" după declararea independenţei Republicii Moldova? Cum se explică faptul că S. Saka este şi astăzi un scriitor uitat? De ce criticul Mihai Cimpoi este foarte succint atunci când vorbeşte despre proza acestuia? Părerea mea este că atuurile etice din Vămile şi Linia de plutire s-au "devalorizat" fiindcă au un suport estetic mai fragil decât cel din textele lui V. Ioviţă, V. Beşleagă şi V. Vasilache. După ce au fost neglijate în perioada sovietică, avantajele etice ale textelor lui S. Saka n-au impresionat nici pe criticii de după 1989, cei care mizează pe estetic. Problema cea mare a prozei lui S. Saka, pe care criticul Dan Mănucă o consideră însuşire preţioasă, este că aceasta seamănă mai mult a dramaturgie de calitate îndoielnică. Criticul Mihai Cimpoi remarcă "o anumită deficienţă de materie epică" (8) în romanele lui S. Saka, fără a oferi lămuririle necesare. Ce înseamnă, aşadar, această "deficienţă"? Autorul nu ştie să nareze şi să descrie ceva, el nu este de fapt un povestitor. Absenţa subiectului; personajele lui S. Saka nu acţionează, ci vorbesc. Bineînţeles, dialogurile care nu duc la nimic din Linia de plutire sunt justificate de starea de decădere a personajelor, dar pentru că sunt prea multe şi semănând ca picăturile de apă, ele mai şi plictisesc cititorii. Un roman "bucşit" cu discuţii sterile de felul celei de mai sus, să recunoaştem, este cam greu de citit. Ar fi fost mai interesant poate dacă rataţilor din Linia de plutire li s-ar fi oferit şansa să vorbească cu incisivul Delaoancea din romanul Vămile, crezul căruia este "ori total învins, ori până la capăt învingător". Dialogurile din Vămile sunt mai atrăgătoare pentru că acolo vocile sunt distincte, pe când glasurile boemilor din Linia de plutire se amestecă indiscernabil, sunt asemănătoare. Dar şi convorbirile din Vămile te plictisesc la un moment dat, deoarece se discută până la epuizare despre acelaşi lucru. Dan Mănucă e de părere că Vămile "realizează un exerciţiu de forţă, prin respectarea celor trei legi ale neoclasicismului: a unităţii de timp, de loc şi de acţiune" (9), ceea ce îi conferă valoare. Eu cred însă că acest roman al lui S. Saka este o specie "deghizată" a genului dramatic, învelită în "straie" pseudonarative. O dramă desuetă, de vreme ce respectă regulile neoclasicismului. "Îmbrăcămintea" sumară nu-i poate ascunde "bătrâneţea". Dimpotrivă, o scoate şi mai mult în evidenţă. În absenţa subiectului / acţiunilor, dialogurile din aceste drame-romane doar caracterizează personajele, şi nu fac acţiunea să avanseze, cum ar zice Eihenbaum. Nişte drame deci ale căror dialoguri nu capătă o formă pur dramatică.   La fel de adevărat însă este şi faptul că există dramatism şi conflicte autentice în această nu prea reuşită dramă . Delaoancea luptă, nu se lasă în voia sorţii ca ţăranii idealizaţi de Druţă.

Serafim Saka nu este, fireşte, cel mai bun prozator basarabean, dar nici cel mai rău. Meritul său este că a sfidat totalitarismul, creând o "oază" citadină mai puţin infectată de "virusul" internaţionalismului proletar decât "rezervaţia" păşunistă a lui Druţă. Mai rău este că nu a citit, după toate probabilităţile, nişte studii de naratologie. Un prozator neluat în seamă chiar din momentul în care a început să scrie, după cum spuneam. Marginalizat de cenzorii sovietici pentru calităţile etice şi ignorat de criticii de astăzi pentru lacunele estetice. Este curios că mulţi dintre aceşti cenzori şi critici au fost din cale-afară de îngăduitori cu Druţă.

 

Referinţe bibliografice:

1. Arcadie Suceveanu, Cavalerul lui Altceva în revista Contrafort, nr. 4-5, 1998.

2. Interviu cu Serafim Saka în volumul lui Leo Butnaru Spunerea de sine, EUS, Chişinău, 1994.

3. Arcadie Suceveanu, textul citat.

4. Mihai Cimpoi, Panorama literaturii române din Republica Moldova în volumul Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări, Tipografia Centrală, Chişinău, 1998.

5. Anatol Gavrilov, Tema muncii în proza din ultimii ani în volumul Critica şi procesul literar contemporan, Literatura Artistică, Chişinău, 1979.

6. Anatol Gavrilov, ibidem.

7. Laurenţiu Ulici, Un prozator basarabean în revista România Liberă, 3 august 1994.

8. Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Arc, Chişinău, 1997.

9. Dan Mănucă, Un romancier şi trei personaje în revista Luceafărul, nr. 32, 1991.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova