Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 5-6 (103-104), mai-iunie : Editorial : Vitalie Ciobanu : Despre radicalism sau elemente pentru o atitudine intelectuală în Basarabia

Editorial

Vitalie Ciobanu

Despre radicalism sau elemente pentru o atitudine intelectuală în Basarabia

Într-o epocă în care suntem învăţaţi să însuşim echilibrul democratic şi legile convieţuirii după îndreptarele Occidentului, aş vrea să elogiez "opusul" acestor convenţii, şi anume – radicalismul, spre contrarierea de primă instanţă a unora şi, poate, deranjând confortul final al altor câtorva persoane, care nu mai obosesc să ne dea lecţii de "cuminţenie" şi "cumpătare" tranzacţionistă. Radicalismul - o noţiune demonizată, condamnată de cele mai multe ori pentru că desemnează o atitudine extremă, care contrazice reţete de conduită şi provoacă cel puţin un scandal, dacă nu şi ciocniri violente între adepţii săi şi societatea "tradiţională" (era să zic "burgheză", dar nu mai e cazul la noi după circa 50 de ani de comunism sovietic!). Secolul trecut a stat în multe privinţe sub domnia acestei "întreceri a măsurii" obişnuite, care a provocat adeseori mari confuzii, încrâncenări şi suferinţe de neegalat. La o privire mai atentă însă, descojit de pospaiul diverselor conotaţii ideologice care l-au compromis, radicalismul este un cuvânt ca oricare altul, folosit la fel de frecvent ca noţiuni precum "bunătate", "toleranţă", "ipocrizie" sau "laşitate", ba chiar, aş spune, câştigă în dezirabilitate, comparat cu acestea. Semnificaţia lui trebuie mereu contextualizată, pusă în relaţie cu obiectul, starea de lucruri, cu ipostaza faţă de care marchează un exces, depăşirea normei şi sfidarea mediocrităţii. Radicalismul nu poartă în fibra lui un miez doctrinar, ci reprezintă – într-un caz – devotamentul fără fisură, gradul maxim al unei opţiuni, iar în celălalt – repudierea, denunţarea unei realităţi preexistente, coercitive. Depinde de sistemul de referinţă faţă de care această calitate se defineşte ca atare. Adesea, a fi "radical" înseamnă a manifesta curaj, imaginaţie, aplomb, a avea gustul noutăţii, percepţia nealterată în mijlocul unei revărsări a locului comun. Înseamnă a-ţi uza inteligenţa împotriva moleşelii şi obnubilării generale. Avem mare nevoie de atitudini radicale pozitive, în România şi în Basarabia, în sensul asumării complete a unui principiu democratic, a idealului de europenitate, prin respingerea inerţiei mentale şi a rigidităţii instituţionale care domină în acest spaţiu.

Moldova dintre Prut şi Nistru este obligată a fi radicală în proporţie comparabilă cu imensele privaţiuni pe care le-a trăit în secolul XX, în special în cea de-a doua parte a lui. Adică să nu mai accepte simulacrul, manipularea, corupţia, jumătăţile de măsură în viaţa politică şi în economie, invazia imposturii în cultură. A fi radical în Basarabia înseamnă a avea curajul despărţirii: de o tradiţie, de nişte habitudini moştenite, de acest mediu mlăştinos în care vieţuim, unde elanurile se surpă înainte de a se înfiripa, se veştejesc în atmosfera toxică a conformismului comunitar. Dacă în Occident, partidele radicale sunt în general de stânga, anarhiste, "antisistemice", la noi, unde stângismul paternalist şi etatist sufocă mentalitatea maselor, iar neocomunismul revenit la putere tinde să folosească procedura democratică a alegerilor pentru a suprima însuşi pluralismul ce i-a permis să renască din propria cenuşă –  radicalismul, în accepţia pe care încerc să o acreditez aici, în Basarabia, trebuie să aibă o latură inversă: liberală, chiar libertariană, pronunţat anticanonică şi antidogmatică, mergând spre descătuşarea individului, spre trezirea orgoliului său de fiinţă independentă şi demnă în relaţiile cu statul, familia, categoria socială din care face parte. Unele lecturi încă mai sunt necesare. Înverşunarea din primele scrieri ale lui Cioran, pe care el şi-a recuzat-o la bătrâneţe – vezi, în speţă, Pe culmile disperării sau Schimbarea la faţă a României – se cuvine citită anume în acest registru, al unei revolte existenţiale faţă de condiţia minoră în care filozoful "cadet" şi-a văzut la un moment dat îngropate ţara şi "neamul". Decapez volumele tânărului Cioran de lestul ideologic implicit al modelelor pernicioase spre care privea cu admiraţie, extrag din paginile sale elanul vârstei, puritatea revoltei, exasperarea de a fi român. În Basarabia, aş aminti că intelectualii şi artiştii săi aureolaţi cu o celebritate internaţională, de la Maria Cebotari la Eugen Coşeriu, reprezintă la rândul lor o ipostază radicală ab initio, refuzul de a accepta "blestemul locului" şi "aşezarea sub vremi" - oameni de geniu, care dacă nu ar fi avut curajul să părăsească "glia străbună" ar fi fost condamnaţi la anonimat şi ratare. Spunând acest lucru, eu nu recomand neapărat dezrădăcinarea, expatrierea în Occident – ar însemna să-mi "împing" compatrioţii pe toboganul unei tautologii: din Moldova, azi, se emigrează pe capete! - ci detaşarea lucidă în raport cu un mediu castrator, emanciparea interioară, prin cultură şi educaţie de tip self-made man.

Mentalităţile vetuste pot fi dislocate doar printr-o "terapie de şoc", printr-o zdruncinare a obişnuinţelor de gândire. O pot face intelectualii, care şi-au dobândit în prealabil o anumită detaşare personală faţă de cutumele comunităţii, înţelegându-şi propria libertate ca preeminentă. Ce erau actele disidenţilor anticomunişti: Vбclav Havel, Lech Walesa, Soljeniţîn, sau, la noi, Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea, decât refuzul adaptării cu orice preţ - o veche "specialitate" românească! -, ruperea contractului social impus de comunişti, gest calificat automat drept "radical", "nebun", "imprudent", "sinucigaş" etc. de către majoritatea concetăţenilor lor? Radicală a fost reorientarea bonjuriştilor, de la 1848, spre Occident şi renunţarea la "halvaua" lentorii orientale pe care o rumega societatea românească a epocii. Majoritatea paşoptiştilor au fost oameni tineri, în jur de 30 de ani, şi biologicul le-a alimentat avântul. În cultură, radicalismul se simte încă şi mai la el acasă, şi în orice caz nu poate fi răstălmăcit, atras pe panta unor angajamente unilaterale. Ce era "NU"-ul lui Eugen Ionescu la vremea apariţiei sale decât un protest în faţa establishment-ului literar al epocii? Majoritatea curentelor înnoitoare în cultura secolului trecut au avut la origine o atitudine radicală: simboliştii, suprarealiştii, avangardiştii, iar azi postmoderniştii (mai ales în accepţiunea estică a termenului). Radicalismul, în termeni axiologici, reprezintă însăşi raţiunea de existenţă a elitelor şi înseamnă luciditate, spirit critic, distincţie clară între "bine" şi "rău", între valoare şi obscuritate, respingerea "ideilor primite", abandonarea paliativelor care obţin doar o ameliorare provizorie, în timp ce germenii bolii se întăresc şi proliferează.

Evoluţia Basarabiei, smulgerea ei din mocirla trivialităţii politice şi a retardării culturale nu poate fi decât rodul unei atitudini radicale. Avem nevoie de un proiect îndrăzneţ orientat spre înainte, pentru a contracara ispita privirii înapoi. Pseudo-integrarea europeană sub poala Rusiei, pe care ne-o propun mai nou comuniştii lui Voronin, surprinşi de epuizarea unor termene de aşteptare la poarta unor organizaţii internaţionale, este aceeaşi bălăceală în ape murdare şi o tentativă, a câta!, de a compromite o direcţie speculată de partidele democratice, dar subminată printr-o inadecvare a faptei la slogan, a idealului unionist sau european la calitatea umană a celor care se ofereau să le fie vehicul. S-a făcut comerţ cu ideea naţională, când noi am fi avut nevoie de sacrificii şi de muncă anonimă pentru a o consolida şi legitima prin forţa exemplului personal în ochii celor indecişi şi derutaţi. Iar în sacrificiu nu încape loc de negociere. Tot aşa, cred că unul din factorii cei mai reacţionari ai Basarabiei de azi este Biserica Ortodoxă, care reprezintă unealta de influenţă a Moscovei în acest teritoriu. Un singur exemplu: în timp ce Biserica Catolică din Lituania îşi sfătuia enoriaşii să voteze pentru aderarea ţării la Uniunea Europeană cu prilejul recentului referendum organizat pe această temă, Biserica Ortodoxă pro-rusă din Moldova, cea care şi-a înscris numeroşi preoţi pe listele electorale ale Partidului Comunist, ordonă de la amvon "turmei păstorite" să aleagă actuala putere comunistă, recte, simbolic vorbind, să opteze pentru Uniunea Sovietică. Uluitor, nu? Concluzia pe care o trag contemplând acest spectacol al cretinizării maselor prin biserică este următoarea: trebuie să ne desprindem de tradiţia ortodoxă, profund nefericită pentru Basarabia, să mergem spre o mai mare laicizare a vieţii, în sensul afirmării drepturilor civice, a responsabilităţii, "aici, pe pământ" pentru faptele noastre, indiferent de statutul social al fiecăruia: intelectual, funcţionar public sau simplu contribuabil.

Radicalismul este privit cu rezervă în toate taberele. Unii ar putea să-mi reproşeze faptul că atitudinea pe care o am în vedere subminează preceptele corectitudinii politice, din ce în ce mai în vogă în Occident, introduce seminţele unei intoleranţe de data aceasta în numele unor valori "democratice", "umaniste", "europeniste", pe care în fapt le anulează. Câtuşi de puţin. "Corectitudinea politică" şi "discriminarea pozitivă", ca modalităţi de compensare a unor nedreptăţi cauzate în trecut, au intervenit în limbajul public occidental după secole de exersare democratică, de asimilare profundă a unor principii de conduită civilizată, după ce instaurarea meritocraţiei ca bază de selecţie a elitelor a devenit o realitate, iar domnia legii şi respectul pentru drepturile omului o clauză sacră a "praxis"-ului comunitar. Însă despre ce fel de "corectitudine politică" poate fi vorba într-o lume profund incorectă, ostilă spiritului normativ, regulilor obligatorii ce dau corp şi logică internă unei societăţi a suportabilităţii reciproce? Nimic mai străin de preceptele corectitudinii politice în Republica Moldova decât prestaţia regimului politic de la Chişinău, care în cei doi ani scurşi de la dezastrul electoral din 25 februarie 2001 a adoptat românofobia şi dispreţul faţă de cetăţean, violarea dreptului său la limbă, istorie şi la liberă exprimare ca mijloace prioritare de conservare a puterii. Aşadar, nu de suspendarea corectitudinii politice este vorba acum şi aici, ci de conştientizarea realităţilor în care trăim. Nu putem renunţa la anumite repere de inginerie socială, de recuperare post-maladivă, după decenii de "prelucrare" intensă a creierilor de către sovietici. Oamenii trebuie făcuţi să înţeleagă care sunt avantajele libertăţii şi cum pot beneficia de ele. Altfel, democraţia rămâne o sumă de intenţii nobile fără nici o legătură cu realitatea vieţii de zi cu zi. Cei 12 ani de "independenţă" postsovietică ne-au demonstrat că vremea lozincilor ardente a apus, avem nevoie de o construcţie solidă, temeinică, de formarea unei texturi umane de tip nou, responsabile şi moderne, a unei solidarităţi civice care să contracareze pulsiunea totalitară a guvernanţilor comunişti, parazitând pe reflexele servituţii, conservate în subconştientul electoratului majoritar.  

La celălalt pol, aş invita la o mai mare prudenţă atunci când vorbim despre postmodernism şi postmodernitate în Basarabia – recomandare valabilă deopotrivă detractorilor şi entuziaştilor săi impenitenţi. Produs al libertăţii de gândire, legalizate după 1989 şi în spaţiul est-european, interesant şi fecund ca experienţă lărgită a creaţiei, ca semn al evoluţiei lumii occidentale, postmodernismul în spaţiul public basarabean îşi impregnează aceste caracteristici generale cu unele amprente particulare. Există anumite valori "tari" pe care relativismul postmodern nu le poate substitui, fără riscul de a-şi dizolva propria "spirală evolutivă". Nu ne putem, de exemplu, relativiza identitatea, chiar dacă specificul local al acesteia ne poate incita fibra artistică. Nu putem relativiza democraţia ca sistem ce defineşte şanse egale pentru toţi şi accesul tuturor la exerciţiul puterii. Nu putem relativiza aplicarea legilor, dacă vrem ca societatea umană să funcţioneze. Or, într-un mediu al dezangajării şi anomiei, cum se prezintă azi societatea românească de pe ambele maluri ale Prutului, adoptarea unui cod al corectitudinii şi coerenţei poate fi privită ca o prostie, ca un radicalism inutil, unul care contravine obişnuinţelor locului, lejerităţii balcanice, năclăielii de tip asiatic, totuna.

Ca individ născut într-o periferie dezmoştenită a Europei, trăieşti mereu "prin procură", ai nostalgia altor spaţii, altor privelişti, altor raporturi umane. Paradisul copilăriei, îmbibat cu poveşti frumoase şi parabole înţelepte, se transformă rapid în infernul maturităţii: e vârsta la care descoperi că "totul e minciună", că străbaţi o "junglă" ce nu ţine seama de criterii, valori, sentimente, principii, ci doar de "ceea ce se cuvine". Ţi se impun automatisme, convenţii, clişee de judecată, ţi se regizează viaţa de la naştere şi până la moarte, şi toate astea în fapt pentru a da satisfacţie celor mai răi, celor mai puţin chemaţi să decidă. Ar trebui să spargem această formulă de agregare socială care favorizează "selecţia inversă", condamnându-ne la o existenţă lipsită de altitudine şi demnitate. Cum? Prin radicalism. Prin curajul unor soluţii îndrăzneţe şi insolite. Prin îmbrăţişarea fără rest a unei posturi, atitudini, vocaţii, a unui mod de funcţionare în care să depui maximum de investiţie fizică şi spirituală. Radicalismul pentru care pledez nu este decât libertatea de a-ţi face opţiunea cu o fervoare pe potriva imenselor frustrări care ne macină: să fii la nesfârşit ostaticul unor inşi primitivi şi rapace – am numit clasa conducătoare din Basarabia – este pur şi simplu o insultă adusă inteligenţei noastre şi lungului şir de strămoşi care ne răscoleşte venele; să te laşi, comod, în voia curentului înseamnă să-ţi asasinezi libertatea constitutivă, ontologică, de fiinţă cu un destin promis, nu şi garantat. Cu siguranţă, nu vom avea niciodată suficient radicalism în acest loc al disoluţiei şi zădărniciei, al tembelismului şi al promiscuităţii morale care este "ţărişoara mioritică". Dacă autenticitatea înseamnă radicalism, recunosc, da, sunt radical. Şi sunt vital într-o lume care putrezeşte în picioare.

Dacă nu eşti în stare să întruchipezi o idee, degeaba o emiţi. Scriu nu pentru a recomanda altora să devină ceea ce eu însumi ezit până la capăt să fiu: înfrunt o realitate ce se rânjeşte la mine cu dinţii ştirbi ai indiferenţei.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova