Prin sine însuşi, infinitul este suprema, absolutisima stare şi iluzie de libertate. (Aici ar fi inadecvată frecvent utilizata formulă relativ clişeizată în varianta de... este suprema formă etc., deoarece perpetua, nicicând nestăvilita extindere a spaţiului nu pune şi problema vreunei... forme. Într-adevăr, cam ce contur am putea presupune că are Infinitudinea?) Însă şi „inutilă" (pilda aia cu vulpea şi strugurii...) şi inaccesibilă omului e această libertate a libertăţilor. Pentru că, predestinat, fiul Pământului nu e „dat" dezmărginirii, ci - unui sau altui perimetru. Cosmic, bineînţeles. Mai amplu sau mai restrâns. Dar totdeauna presupunând limitarea. (Şi) ca stigmat al cvasicunoaşterii, ba chiar pseudocunoaşterii care-i este permisă celui numit homo spiritualis. Nu greşesc cei care, în răspăr cu materialiştii inveteraţi, dar, totuşi, pe epocă ce trece – tot mai puţin optimişti, consideră existenţa umană nimic altceva decât iluzie. Ori iau fiinţarea ca vis visat în neant de către neant (Schopenhauer, Eminescu). (Adică, o chestiune de familie, nu?...) O iluzie, ca idee difuză şi foare relativă în semnificaţie, spre a nu mai vorbi de „certitudinea" ei. O iluzie derivată din altă iluzie care, ca şi ideea propriu-zisă, la rându-i şi la timpu-i, e filiată dintr-o alta, de fiecare dată sorgintea iluziilor/ideilor rămânând într-un deplin, misterios şi deloc încurajator anonimat. (Încurajator în perspectiva vreunei şanse de elucidare – sau mai neaoşa desluşire - a primordialităţii existenţei, iluziei, ideii.)
În fond, viaţa omenirii, ca şi infima ei componentă numită viaţă de singur om (Stănescu zicea şi: Vorbire de singur zeu), oricât ar dura şi una şi cealaltă, rămânea-vor, ca şi până ACUM, expresia neîmplinirilor, insatisfacţiilor, dezamăgirilor, dinamica existenţială fiind – remarca poetul A. E. Baconsky – „o enigmă a aspiraţiilor contrare care nasc şi ucid". Această dualitate imanentă – naştere/moarte – fiind la îndemâna dumeririi multora că înţelegerea şi cunoaşterea lumii, cosmosului, spiritului, trecutului, prezentului şi, eventual, viitorului se petrece sub specia unei tot mai dramatice coincidentia oppositorum, revelaţia şi bucuria vieţii ca act cognitiv „parcelând", secţionând spaţiul/cuprinsul/perimetrul conştiinţei cu contradicţiile şi dezamăgirile cele mai radicale, când, în supremă conştientizare de sine, asupra sa meditând, omul îşi dă de fapt seama de... chintesenţa prafului, cum se pare că zice Hamlet.
Chiar dacă poate fi luată în calcul şi ideea perfectibilităţii umanităţii pe baza progresului infinit (ba nu, limitat totuşi, dar continuu, e adevărat...) al raţiunii, unica certitudine de nerevizuit e că niciodată omenirea nu va şti nimic cu siguranţă. Bineînţeles, îşi va putea desăvârşi mereu (dar departe de desăvârşirea-absolut) concepţiile, legităţile prin care a tot schiţat sisteme de edificare asupra Universului, depăşindu-le pe unele, pe celelalte, avansând „mai în larg", - însă tot înt-un perimetru, oricât de vast, aflându-se (rămânând); tot unor limitări vor fi supuşi omul şi omenirea a căror destin comun, la scară crono-spaţială mult redusă (ne-dusă la capăt!), e ca şi cel al stelelor „a căror natură e de a zbura fără să ajungă" (vorba poetului Renй Char). Astfel că orice tratat ştiinţific, inclusiv cele filozofice, orice enciclopedie, toate enciclopediile şi memoriile fabuloase ale calculatoarelor lumii, oricât de avansate în anumite sfere cercetate şi întezaurizate ca entropie (informaţie), rămân a fi, concomitent, rodul posibilităţilor de manifestare, din oarecare în oarecare avansare, a inteligenţei, a geniului umanităţii, dar şi proba de neevitat şi de netăinuit a hotărnicirilor acestei inteligenţe şi conştiinţe globalizante. Mai mult decât atât, posibil ca - asemeni realităţii/suprarealităţii cosmice - însăşi inteligenţa/conştiinţa umană să devină insondabile, de la un punct încolo, incomprehensibile, provizoriu sau pentru totdeauna. Iar aceste constatări implacabile şi de neocolit bineînţeles că ne pun pe gânduri, ne cam - de ce să nu ne-o recunoaştem? – dezamăgesc... Puţin spus, totuşi... Pentru că, de fapt, s-a întâmplat ceva mult mai profund, dar în sens... invers, oarecum inconvenabil omenirii. Zicem profund, dacă ne temem de a spune: grav... Deoarece, să ne amintim, încă în devremile noastre juneţi, prin anii 50’-60’ ai secolului XX (ca să nu spunem... trecut, totuşi...) mai era valabilă şi deci viabilă noţiunea de ideal. Însă, cu încetul, ba nu - oarecum „brusc", istoria a potolit-o, aproape „stingând-o" definitiv. Prin urmare, ar fi mai cu cale a se spune că, acum jumătate de secol, noţiunea de ideal ca şi cum ar fi fost deja întreţinută în viaţă într-un salon de reanimare, unde era conectată la perna cu oxigen. Şi, oricât s-ar mai fi impacientat comuniştii pe aiurea că, iată, cam sunt ameninţaţi de a rămânea fără unul din cele mai „întraripate" slogane mobilizatoare, născătoare de iluzii şi obedienţă (din partea maselor, în realitate – vulgului), în general „lumea bună" nu simţea remuşcări pentru anihilarea abuzivei, trăncănitei utilizări a termenului ce părea deja prea sâcâitor prin „optimismul" său neadecvat (ca peste noapte, parcă!) stării psiho-motrice a civilizaţiei. Noţiunea ideal intrase într-un cvasianonimat, dacă nu chiar – în cvasiilegalitatea rutinarului ansamblu de obişnuinţe mentale, părând a jena lumea care, până şi prin „progresele" ei ştiinţifice, ajungea a înţelege că, în raport cu U-ni-ver-sul (!), prea puţine, puţine de tot (lucruri şi idei), de ordinul infimităţilor, îi stau în puteri. Nici postmodernitatea sau postistoria noastră nu par a tânji câtuşi de puţin după noţiunea de ideal; nu simt necesitatea să reactualizeze, „reabiliteze", revigoreze (şi să reproiecteze în perspective mereu, nelimitate, nu?!) această, ca ieri, foarte „înaripată" şi zburătoare noţiune – ba, cu siguranţă, cea mai „înaripată" din câte a cunoscut lumea; mai aripată/avântată decât visul, dorinţele romantice. Spunând Ideal - spuneai (şi râvneai) totul! În special, dacă te dedai aberantelor efuziuni demagogice ale comuniştilor ce trăncăneau despre „viitorul de aur al omenirii".
În fine, idealul de aur a ajuns la condiţia aramei oxidabile, obişnuite şi nestimulatoare de vibraţii afective, mobilizatoare. Încă acum mai bine de jumătate de secol, Renй Guenon constata că, modernilor, noţiunea ideal (să-i dăm totuşi un cursiv – dacă nu cursivitate! - decât s-o punem între implacabile ghilimele; dar uite că între paranteze oricum a nimerit...) le "serveşte aproape fără deosebire la toate... mai ales să mascheze absenţa oricărui principiu adevărat, şi de care se abuzează în aşa măsură, încât a sfârşit prin a se goli complet de sens". Bineînţeles că i‑a fost şters fastul, mai mult jinduitul decât firesc întemeiatul pe eventuală potenţă sens exagerat în derivaţia sa ce viza puterea nelimitată, miciuriniană, nestăvilită şi cercetătoare care, chipurile, i-ar fi caracteristică omului/omenirii ce, se credea/trâmbiţa mai ales în Est(-Absentia!)-URSS-istă, ar fi în stare să atingă culmile desăvârşirii (sub înţeleapta îndrumare a marelui Leni... a înţeleptului partid com... a genialului tov. Ceau... etc.); culmile, ţelul suprem în cunoaştere şi activitate practică („spre binele poporului nostru şi al întregii omeniri progresiste... Ura! tovarăşi!").
Dar, paradoxal lucru (un fel de a zice, pentru că, de fapt, nu e lucru, ci – idee paradoxală...), cel mai abitir a prins a se tempera această afectivitate „întraripată" tocmai după ce omul se „întraripase" el însuşi atât de mult, încât pornise, zicea, să cucerească alte lumi; cel puţin, deja zburase în spaţiu, inaugurând aşa-numita eră cosmică. Anume respectiva/perspectiva eră a şi „împământenit" realmente ceea ce părea a fi predestinat doar avântului, piscurilor, înălţimilor, anilor-lumină, nemărginirilor etc.
De asemenea adevărat e că şi ceva mai înainte de această paradoxală, imprevizibilă stare de percepţie (şi precipitare...) – în anii 40-50 ai sec. trecut (totuşi...), acelaşi Renй Guenon (în: Le rиgne de la quantitй et les signes des temps, 1945), prevăzând „dezastrul" categoricei devalorizări a foarte mobilizatoarei (până la război) noţiuni de ideal, prevenea că, odată ieşită din uzul falselor proiectări fervente, semnificaţia ei valabilă trebuie să rămână indispensabil cea legată de ideatic, în sens filozofic: „dar cel puţin nu putem să nu recunoaştem că, urmând chiar derivarea sa, cuvântul ar trebui să arate o anumită tendinţă spre „idee", înţeleasă într-o accepţie mai mult sau mai puţin platoniciană, adică în fond spre esenţă şi spre calitativ, oricât de vag le-am înţelege", pentru că, utilizat în (retro!-)sensu-i ambiţios, devenit inactual, banal şi chiar – pardon... – uşor hazliu, ca să nu zicem ridicol, „este luat de fapt pentru a desemna exact contrariul".
Prin urmare, noţiunea de ideal, aşa cum a fost ea concepută şi lansată în lume (şi stele...) a trecut, s-ar putea spune, în sfera pasivă a statisticii afective a civilizaţiilor, rămânând ca şi cum o bornă kilometrică (în ani-lumină, totuşi) în calea NOASTRĂ, a tuturora şi dintotdeauna, daţi (şi luaţi) pe această planetă – calea de la umanitatea primordială, chiar primitivă, - la cea „contemporană", parţial reificată, robotizată, uşor de-sensibilizată, cu o predispoziţie diminuată pentru capacitatea de emoţionare, de în-minunare. Şi nu e deloc puţin ceea ce a putut face o simplă noţiune: cea de ideal...
Cu alte cuvinte, idealul s-a retras din arenă, ideea însă a rămas... Idealul a murit, trăiască idealul!
|