Ofrande 'conducătorului iubit'

Partidul Comunist de guvernământ din Republica Moldova are două particularităţi care îl fac inconfundabil în peisajul politic intern, şi anume: românofobia ostentativă - adică aversiunea extremă faţă de identitatea naţională a statului pe care îl guvernează, cu pandantul său: ura atavică pentru ţara de dincolo de Prut - şi, respectiv, venerarea lui Lenin. Grotescul "complex al inamicului", de care nu se poate debarasa actuala putere, îi oferă o bizară sursă de inspiraţie şi aplomb: e un fel de vampirism politic, care nu s-ar putea manifesta la lumina zilei (citeşte: a libertăţii). La rândul său, aniversarea din 22 aprilie a liderului bolşevic a ilustrat, semnificativ, viziunea PCRM asupra actului politic în sine. Mai întâi, e ciudat însuşi felul în care are loc această celebrare: în ziua cu pricina, conducerea statului în frunte cu preşedintele părăseşte sediile confortabile din centrul capitalei pentru a se reuni, asemeni unor conspiratori, departe de ochii lumii, într-o periferie a Chişinăului, la "Moldexpo", acolo unde a fost transportată statuia lui Lenin, după ce fusese demontată, cu greu, din Piaţa Marii Adunări Naţionale de "naţionaliştii" anilor ‘90-‘92. Şi de această dată s-au rostit în rusă discursuri de omagiere a "conducătorului iubit", s-a derulat ceremonialul iniţierii unor tineri în "frăţia" de partid comunistă (odrasle ale fostei nomenclaturi sau doar oportunişti de ocazie), au fost primiţi în rândurile nou înfiinţatei organizaţii de pionieri 50 de "suflete" inocente – copii ai căror părinţi sunt mistuiţi de nostalgia educaţiei de tip sovietic-militarist. Cultul pentru unul din cei mai mari dictatori din istorie, profesat de guvernanţii de la Chişinău, comportă un simbolism morbid şi cinic totodată. Secvenţele televizate din Irak, ţară guvernată până de curând şi ea de un "tătuc" omniscient şi discreţionar, norii de praf stârniţi de prăbuşirea uriaşelor sale statui ne-au readus în memorie scenele, incredibile la acea dată, ale demolării monumentelor lui Lenin în capitalele est-europene, sub presiunea revoluţiilor anticomuniste de la 1989. Astfel, în timp ce o tiranie dispare în Orientul Mijlociu, precursorului bolşevic al lui Saddam Hussein i se aduc, într-o fostă republică sovietică, ofrande oficiale. O asemenea desincronizare, îmi spunea un jurnalist englez, sosit în vizită la Chişinău, recomandă Republica Moldova mai degrabă pentru un loc în "Axa Răului", decât în compania naţiunilor civilizate. Preluându-i sugestia, cred că ar merita să iniţiem o mişcare civică, de felul celei organizate de săptămânalul Jurnal de Chişinău în semn de protest faţă de suspendarea Televiziunii Române între Prut şi Nistru, pentru aderarea RM la... conclavul statelor teroriste, unde de altfel se şi află deja cu un picior (dacă ne gândim la Transnistria şi nu numai), poate ne eliberează şi pe noi americanii, înainte să apuce să ne "federalizeze" ruşii!…

Care sunt cauzele supravieţuirii acestui penibil anacronism, după publicarea în ultimul deceniu a numeroase mărturii despre fărădelegile lui Lenin şi ale regimului pe care l-a instaurat? Toate aceste documente revelatoare, legate în mod direct de tragedia românilor basarabeni în epoca modernă, par să nu le fi zguduit în mod vizibil conştiinţa, de vreme ce la 10 ani de la proclamarea independenţei, Republica Moldova a ajuns în mâinile unui partid comunist nereformat. La fel de falsă – să remarcăm acest lucru chiar de Paşte! - se dovedeşte şi mult trâmbiţata evlavie a moldovenilor, care nu-i împiedică deloc să-i voteze pe cei ce au distrus lăcaşe de cult şi i-au prigonit pe preoţi şi pe credincioşi în numele "paradisului terestru" promis de Marx şi Lenin. Basarabia tinde să probeze, prin comportamentul inconştient al locuitorilor săi, cunoscuta sentinţă a lui Santayana: "cine îşi uită trecutul, riscă să-i repete ororile". Acelaşi blestem, al memoriei trădate, bântuie şi asupra Rusiei de azi, astfel încât, frizând misticismul, am putea spune că până nu va fi scos din mauzoleul său de la Moscova şi îngropat la cimitir, cadavrul lui Lenin va apăsa existenţa popoarelor care şi-au legat, cu sau fără voia lor, soarta de fostul imperiu. Pentru ca aceşti demoni să-şi piardă puterea, ar fi fost necesar - cum s-a spus de atâtea ori! - un proces al comunismului şi al crimelor sale. Doar o astfel de justiţie istorică, despărţind foarte clar binele de rău, ar fi curmat speculaţiile aberante, cu care ne siderează dl Stepaniuk (liderul majorităţii comuniste din parlament), despre aşa-zisa nobleţe a ideilor leniniste care, din nefericire, au fost "întinate" de urmaşi. Continui să auzi acest refren şi în unele cercuri intelectuale din Occident, care au cauţionat cu tăcerea lor vinovată regimurile dictatoriale din Europa de Est în perioada postbelică. Or, Vladimir Lenin, nu altcineva, a teoretizat dictatura proletariatului şi a declanşat teroarea roşie, creând sinistra poliţie politică (CK şi "izotopii" săi ulteriori), scufundând Rusia într-o baie de sânge. Cum poţi depune flori la soclul unui asemenea monstru? Cum îţi permiţi să debitezi, ştiindu-i isprăvile, pe tema "umanismului" comunist? Simplu: extirpându-ţi "organul" ruşinii, de care oricum nimeni nu te întreabă într-o ţară spălată pe creier.

Devoţiunea comuniştilor moldoveni pentru Lenin relevă în chip izbitor impostura adeziunii lor pro-europene clamate în ultimul timp. La mitingul din 22 aprilie, preşedintele Voronin a subliniat că principala sarcină a partidului său este: "uderjat’ vlasti" – "să se menţină la putere, aşa cum ne-a învăţat Lenin în scrierile sale".  Fără să-şi dea seama, preşedintele a vorbit ca un complotist sadea, ca un uzurpator conştient de ilegitimitatea poziţiei în care se află. A invoca teoria lui Lenin cu privire la metodele de obţinere a controlului politic în stat – materie, la care, trebuie să recunoaştem, "omul cu şapcă" s-a priceput foarte bine! - înseamnă pur şi simplu a sfida Constituţia Republicii Moldova. Afirmaţii de genul acesta nu şi-ar permite nici un lider dintr-o ţară democratică, din simplul motiv că acolo nu bunul plac al cuiva, ci legile determină modalitatea accederii la putere şi durata unei guvernări. Din păcate, nu ne putem îndoi de sinceritatea declaraţiei prezidenţiale. Reportajul televizat de la aniversarea proto-părintelui bolşevic înfăţişa un grup exaltat, o adevărată "familie" ideologică, radioasă şi solidară, care îşi proslăvea idolul şi-i blama pe: "ticăloşii care l-au exilat pe Lenin la marginea oraşului" – după cum s-a exprimat o participantă la miting, evident rusofonă, în faţa camerei de luat vederi. Întrucât ne aflăm în plină campanie electorală, în care, după cum observa cu aceeaşi ocazie dl Voronin, "bătălia pentru Chişinău este esenţială pentru comunişti", spectacolul comemorării lui Lenin implică semnificaţii funeste pentru Republica Moldova. Ar fi bine ca cei ce nu au înţeles încă acest lucru să se trezească din visare.

P. S. Autorii postmoderni de literatură obişnuiesc să "toarne" istoria în tipare parodice, caricaturale, îmblânzindu-i ororile, exorcizându-i malefica influenţă prin jocuri textuale, în mixajul perspectivelor narative. Un roman de acest fel, dedicat "copiilor sovietici care au crescut mari", a publicat anul trecut Ştefan Baştovoi cu titlul (uşor criptic) Iepurii nu mor. Între alte achiziţii ale epocii, evocate în cartea sa – parade entuziaste de 1 mai, şedinţe tovărăşeşti de "reeducare", predici patriotice cu "ostaşii noştri care luptă în Afganistan împotriva imperialismului amercian" ş.a. -, apare în câteva rânduri şi Vladimir Ilici, sub chip de măscărici caraghios, discutând anapoda, în stilul personajelor ionesciene, cu Felix Edmundovici despre "fazanii" ideologici pe care cei doi îi vor servi proletariatului la cină, şi alte năzbâtii cu iz de bâlci vesel, din câte îi pot trece prin minte unui tânăr decomplexat, cu imaginaţia debordantă. Este o transfigurare insolită, în manieră ludică şi pamfletară, a istoriei recente, în literatura dintre Prut şi Nistru, o istorie la care, de regulă, ne raportăm cu crispare - semn deci că normalitatea îşi reintră în drepturi şi pe meleagurile basarabene, dovadă că începem să ne despărţim de trecut… râzând. Numai că autorul acestei cărţi, cum bine se ştie, între timp s-a călugărit. Dincolo de motivele deciziei sale, care pe mulţi i-a surprins, mă întreb, uitându-mă în jur, dacă nu vom plăti şi noi, ceilalţi - intelectualii români din Basarabia - un preţ asemănător pentru lipsa de umor a guvernanţilor noştri.

1