Raporturile României cu Republica Moldova în 2002

1. În anul 2002 relaţiile dintre România şi Republica Moldova au înregistrat o curbă descendentă, situându-se la cota cea mai scăzută din întreaga perioadă de după 1989. Cine credeţi că poartă vina pentru acest "îngheţ politic" instalat între cele două state româneşti? Putea fi el evitat?

2. Ce comportament, în opinia Dv., ar trebui să adopte (sau şi-ar putea permite) România faţă de Republica Moldova, având în vedere noul său statut de membru în Alianţa Nord-Atlantică? Cum vedeţi relaţiile dintre cele două state în viitorul apropiat?

Cristian Teodorescu,

scriitor, jurnalist, Radio Europa Liberă, Bucureşti

1. Înrăutăţirea relaţiilor dintre cele două ţări era de aşteptat. Să fim mulţumiţi că nu sunt mai proaste, fiindcă loc mai era. În mare parte vina pentru această situaţie o poartă regimul de la Chişinău care a încercat de mai multe ori să-şi deconteze dificultăţile interne arătând cu degetul spre Bucureşti. Greşeala politicienilor români e că s-au lăsat prinşi în acest joc, supralicitând în anumite momente. România trebuie să renunţe la atitudinea de frate mai mare care uneori îşi ia de sus fratele mai mic. Impresia Bucureştiului că în relaţiile cu Republica Moldova se poate trece peste rigorile diplomaţiei din motive sentimentale şi de înrudire a dat apă la moară regimului Voronin, care era oricum chitit să şicaneze Bucureştiul. E bine că pe măsură ce s-a apropiat Summit-ul NATO de la Praga, Guvernul Năstase a adoptat o atitudine mai blajină, diplomatic vorbind, faţă de Chişinău, reacţionând mai reţinut faţă de  şicanele şi acuzaţiile venite de peste Prut. Nu le mai înşir aici, fiindcă sunt convins că cititorii revistei Contrafort le cunosc foarte bine.

Sintetic, aceste acuzaţii vin din partea unui regim politic în vădită derută care s-a agăţat de limba moldovenească şi de tricolorul românesc, încercând să le transforme în teme ale dezbaterii politice interne. Moldoveanul de rând, pe ale cărui nostalgii de locuitor al unei republici unionale miza Chişinăul, nu s-a băgat în dezbatere, mai preocupat fiind de grijile traiului zilnic. Tineretul în schimb a luat foc din cauza limbii moldoveneşti şi a altor asemenea elucubraţii care erau literă de lege pe vremea când Republica Moldova era parte a URSS.

Regimul de la Chişinău care a mizat de la bun început şi pe faţă pe întoarcerea către Moscova a făcut o greşeală strategică, când a întors spatele României. Comunistul Voronin a crezut că Vladimir Putin e tot un fel de comunist, dacă a făcut parte din KGB. Ofrandele cu care Voronin s-a străduit să intre, economic şi politic, în graţiile Moscovei, cu siguranţă că i s-au părut nişte produse expirate preşedintelui rus. Problema lui Putin e de a face din Rusia o mare putere capitalistă. Pentru el comunismul e istorie, nu viitor, încât n-are nici un motiv să se afişeze cu Vladimir Voronin, dacă nu e util. Trezit treptat la realitate, probabil că şi cu ajutorul Moscovei, Vladimir Voronin şi-a schimbat din mers partitura până la a face o vizită în Statele Unite, unde a propus ca genişti de elită din Republica Moldova să se alăture participării internaţionale la lupta antiteroristă din Afganistan. E adevărat că preşedintele moldovean s-a alăturat luptei împotriva terorismului nădăjduind să scape Moldova de datorii. Dar e limpede că după această vizită istorică, Vladimir Voronin va atrage atenţia guvernului de la Chişinău să adopte o atitudine mult mai binevoitoare faţă de Bucureşti. Fiindcă o bună relaţie cu Washingtonul presupune şi raporturi normale cu România.

Am serioase îndoieli că  preşedintele Voronin a descoperit America din proprie iniţiativă. Dar indiferent cum a făcut-o, el a jucat o carte la care, probabil, nici nu visa după alegeri. Conjunctura politică l-a ajutat pe comunistul Voronin, dacă nu cumva mai degrabă l-a împins să-şi descopere aptitudini pro-occidentale.

Pentru mine, trebuie să recunosc, dl Voronin se transformă dintr-un caz clasat într-un personaj de-a dreptul misterios. Dar, pe de altă parte, nu sunt deloc sigur că acest mister e meritul său şi nu al acceptării sale că nu e decât un pion căruia i se predictează mişcările. Cu alte cuvinte, preşedintele Republicii Moldova are o problemă de identitate politică în mişcare. El a dat o mare lovitură de imagine după întâlnirea  sa cu preşedintele Statelor Unite. Întrebarea e cum va fructifica această lovitură din punct de vedere ideologic. Va deveni un comunist pocăit şi un "moldovean" mai puţin antiromân? Sau după vizita la Washington va considera că şi America îl acceptă ca atare?

2. Să nu ne facem iluzii. Ca viitor - să sperăm - membru al NATO, România nu poate face o politică separată de politica NATO. România va trebui, cu alte cuvinte,  să privească Republica Moldova la fel ca oricare altă ţară membră a acestei alianţe. În treacăt fie spus, dacă Bucureştiul ar fi adoptat mai demult o asemenea atitudine, cetăţenii onorabili de dincolo de Prut nu ar mai fi fost priviţi la grămadă cu infractorii, iar infractorii din cele două ţări nu s-ar mai fi putut mişca lejer peste graniţă. Introducând asemenea restricţii, România va ajuta la îmbunătăţirea imaginii "moldovenilor" care au ales să trăiască dincoace de Prut, în marea lor majoritate oameni muncitori şi respectabili.

Cred că relaţiile bilaterale se vor îmbunătăţi, diplomatic, dar ceea ce e mai important e ca relaţiile de la om la om să se îmbunătăţească, atât dincoace cât şi dincolo de Prut.

Cristian Ghinea,

analist politic, revista "Dilema", Bucureşti

1. Este clar că acest "îngheţ" a intervenit după ce elementul identitar care stă la baza statului moldovean s-a întors împotriva României. Republica Moldova nu a depăşit faza de construcţie identitară, nu s-a răspuns definitiv la întrebarea: ce ne uneşte pe noi, de ce suntem cetăţeni ai acestui stat? Moldovenismul, ca răspuns la această întrebare, a fost de o incoerenţă uimitoare: Snegur nu a ştiut foarte clar niciodată de cine doreşte să se apropie. La fel guvernele care i-au urmat pînă la comunişti. Moldovenismul a oscilat între românism şi rusofilie. Comuniştii au găsit soluţia cea mai proastă: au pus la bazele moldovenismului în primul rând anti-românismul, fracturând legătura firavă care exista între cele două, înstrăinându-i total pe cei care se simt români, punând deci în pericol pacea socială obţinută cu greu. Confiscarea de către comunişti a ideologiei care stă la baza statului este un real pericol pe termen lung, pentru că blochează depăşirea acestei faze de construcţie identitară. Iar Moldova nu poate deveni un stat adevărat dacă nu rezolvă această problemă. Agresivitatea faţă de România nu face decât să oblige Bucureştiul să se distanţeze şi mai mult de Moldova la nivel oficial. Aflată în momente delicate, România nu îşi permite să intre în capcane diplomatice. România iese din zona gri şi încearcă să intre în lumea dezvoltată, guvernul de la Chişinău se comportă exact ca un guvern din această lume cenuşie rămasă în urmă, în care declaraţiile belicoase se amestecă brutal cu golănia pretins diplomatică. Din păcate, graniţa dintre cele două ţări tinde să devină o graniţă civilizaţională. Cred că am răspuns la întrebarea dumneavoastră, deşi a căuta vinovaţi în politică şi a‑i  găsi nu te ajută la nimic.

2. Chiar în ziua în care am primit întrebările dumneavoastră, ministrul român de Externe, Mircea Geoană, declara despre posibilitatea semnării unui tratat cu Moldova: "Vom fi dispuşi să abordăm acest tratat în măsura în care acesta conţine elemente care conferă unicitate relaţiilor noastre şi nu afectează  evoluţia în plan strategic şi în planul apartenenţei României la structurile europene". Cred că în această frază putem găsi dilema în care se află România: relaţia unică pe care trebuie să o întreţină cu celălalt stat românesc, fără ca această relaţie să afecteze drumul spre Europa. Încercarea domnului Geoană de a împăca cele două opţiuni este problematică şi depinde de ce anume vom înţelege prin această "relaţie unică". Dacă România va încerca să se ocupe masiv de Moldova, va eşua. De altfel, România nu are capacitatea de a schimba hotărâtor soarta Moldovei: este un stat sărac, cu o capacitate administrativă redusă, aflată pe ultimul loc între ţările care negociază aderarea la UE. Incapacitatea statului român de a proiecta şi aplica politici publice relativ simple, de la protecţia consumatorului la reforma coerentă a învăţământului, face ca obiective de ordin strategic să aibă şanse minime de reuşită. Toate încercările României de a interveni în Moldova au fost subminate de această incapacitate. Problema nu este de ordin mental: românii resimt pierderea Basarabiei ca o nedreptate istorică dar, să fim oneşti, nu pot fi ceea ce RFG a fost pentru Germania comunistă. Statul român a fost puţin prezent în Moldova nu pentru că nu a existat o voinţă în acest sens, din contră, problema naţională a fost dominantă pe agenda guvernelor româneşti, mai ales până în 1996. Dar România nu a fost capabilă să aibă politici coerente şi masive pentru Moldova. Promisiunile au rămas în sfera voinţei neputincioase, pentru că cei care ar fi trebuit să le ducă la îndeplinire nu au avut nici cunoştinţele, nici resursele necesare.

Dacă vom recunoaşte această neputinţă, este primul pas spre găsirea unor soluţii. Deci angajamentul României nu poate fi decât minimal şi foarte concentrat. Minimal pentru că statul român nu poate aloca resurse masive, nu are nici interesul să o facă. Să fim oneşti, între o relaţie unică cu Moldova şi relaţia salvatoare cu Europa, Bucureştiul a ales deja. A redeschide problema graniţelor sau a pendula pe problema naţională ar însemna să duci în UE o problemă spinoasă, care ar putea fi un pretext pentru europeni să îngheţe aderarea unei ţări oricum prea mare şi prea puţin dezvoltată pentru a fi uşor de "înghiţit".

Spuneam mai sus că România trebuie să aibă un angajament concentrat, pentru că atunci când ai puţine resurse, trebuie să le aloci acelor obiective care îţi garantează un succes maxim cu bani puţini. Faptul că România a dat Moldovei energie electrică gratuită a însemnat risipirea unor bani, fără a-i ajuta pe cei care susţin apropierea de România şi fără ca populaţia să facă diferenţa între ajutorul românesc şi energia proprie. Când ai bani puţini, trebuie să găseşti acele categorii la care intervenţia chiar schimbă ceva. Mă refer la studenţi, elevi, organizaţii neguvernamentale. Cu alte cuvinte, România trebuie să ajute dezvoltarea unei societăţi civile la Chişinău, mai degrabă decât să "salveze" sau să ajute statul. Această elită va fi mereu receptivă la cultura românească, pentru că aceasta este tendinţa sa naturală după căderea comunismului.

Dar cea mai spinoasă problemă este natura acestui ajutor. Din păcate, începând cu podurile de flori de la începutul anilor ‘90, "regăsirea" s-a realizat la un nivel sentimental, accentuând elementul etnic. Acest mod de a relua legăturile este ineficient şi contraproductiv. A încerca să reaprinzi sentimentul naţional în Moldova înseamnă să baţi la o poartă deschisă, nu de naţionalism au dus lipsă românii de acolo după 1989. România ar fi trebuit să canalizeze acest sentiment spre dezvoltarea unei culturi democratice. Din păcate şi România suferă de un deficit  de cultură democratică, de aceea nu a fost capabilă să îşi asume rolul de exportator de democraţie.

Mai concret, vreau să spun că România are nevoie de un vecin stabil şi dezvoltat. Astăzi, după nenumărate eşecuri în susţinerea unor dictatori care promiteau stabilitate, occidentalii au înţeles că doar o democraţie dezvoltată, cu o societate civilă puternică este şi stabilă şi poate să şi dezvolte un stat. De aceea, ar trebui ca România să acorde bani pentru proiecte de democratizare. De exemplu, ar putea acorda sprijin unor ONG-uri moldovene pentru a concepe şi a face presiuni pentru o lege a accesului la informaţii. Este un instrument de democratizare şi reformare a administraţiei destul de eficient. Este doar o direcţie de acţiune, o idee, pot fi găsite multe altele.

Şi nu vorbesc doar teoretic. Societatea Academică din România, unde sunt cercetător, este un ONG românesc care dezvoltă politici publice. Recent, am încercat să "exportăm" în Moldova raportul nostru de politici publice ("Raport de prevenire a crizelor"), un instrument prin care experţi independenţi sfătuiesc guvernul pentru a preveni tensiunile sociale sau economice. Este o încercare de a profesionaliza actul deciziei şi de a forma acolo experţi independenţi. Partenerul nostru de acolo este organizaţia "Idis" Viitorul – Republica Moldova.