|
1. Ce părere aveţi despre proiectul de Acord "Republica Moldova şi Transnistria", propus de OSCE şi de ţările-garant (Rusia şi Ucraina), ca soluţie de depăşire a conflictului transnistrean şi de restabilire a integrităţii teritoriale a statului, un Acord care prevede federalizarea Republicii Moldova?
2. De ce credeţi că s-a ajuns la această modalitate de "rezolvare" a problemei transnistrene, care a bulversat societatea basarabeană? Pe cât de justificate sunt criticile aduse de preşedintele Voronin partidelor democratice, intelectualilor şi societăţii civile, care resping proiectul de federalizare? Cui îi revine în fapt responsabilitatea pentru această evoluţie în chestiunea separatismului de la Tiraspol?
3. Consideraţi că se poate împăca reintegrarea Transnistriei - o regiune care şi-a dezvoltat de-a lungul istoriei şi în special în ultimii 10 ani o conştiinţă de sine diferită, susţinută de un regim criminal şi de un rudiment de ideologie sovietică - cu păstrarea identităţii româneşti a Basarabiei şi cu integrarea europeană a Republicii Moldova? Care credeţi că va fi soarta proiectului de Acord propus de OSCE şi cum vedeţi Dvs. rezolvarea problemei transnistrene?
Oleg Serebrian,
doctor în ştiinţe politice, preşedinte al Partidului Social-Liberal din Moldova
1. Personal rămân la ideea că Republica Moldova ar trebui să fie un stat unitar şi că ceea ce ar trebui să preocupe mediatorii internaţionali ar fi statutul regiunii transnistrene în componenţa Republicii Moldova şi nu modul de organizare al Republicii Moldova însăşi. În acelaşi timp nu exclud categoric un model federal de organizare al Republicii Moldova, în cazul dacă în procesul de negociere se va ajunge la concluzia că într-adevăr unica soluţie posibilă şi plauzibilă de reunificare a ţării ar fi cea de federalizare a acesteia. Am şi spus că în acest caz aş fi, în principiu, favorabil unei federaţii cu mai mulţi subiecţi, o federaţie ce ar avea ca model "schema" austriacă. Dar dincolo de modul de soluţionare al conflictului transnistrean - prin federalizarea Republicii Moldova sau doar prin oferirea unui statut de largă autonomie zonei de est a ţării - însuşi faptul că pentru prima dată conflictul transnistrean devine o preocupare reală pe agenda de lucru a marilor cancelarii ale lumii este îmbucurător. Chiar dacă în urma negocierilor va trebui să renunţăm la ideea de stat unitar, forţele politice democratice se vor putea consola cu faptul că democraţiile occidentale nu vor tolera niciodată consolidarea unui regim cu veleităţi totalitare sau perpetuarea unei clase politice alimentate şi sprijinite de lumea interlopă. Acolo unde occidentalii au reuşit să-şi impună modelele de pacificare, dincolo de incomodităţile şi nemulţumirile de prima oră, cum ar fi în cazul Bosniei-Herzegovina sau al Iugoslaviei, s-a instaurat liniştea, s-a garantat integritatea teritorială, s-au înlăturat de la putere formaţiuni naţionaliste ori totalitare, au venit investiţii şi ajutoare şi a început o democratizare reală a societăţii. Şi dacă preţul pentru lansarea Republicii Moldova pe o orbită a normalităţii ar fi federalizarea acesteia, atunci cred că merită cel puţin să discutăm asupra unui astfel de scenariu.
2. Una din cauze este lentoarea şi ineficienţa dialogului dintre Chişinău şi Tiraspol de până acum, indecizia şi lipsa unei viziuni clare a Chişinăului, care a mers "dus de dârlog" de transnistreni. Din păcate, Chişinăul n-a avut niciodată Transnistria ca temă reală de preocupare. Situaţia dată ar mai fi durat, fără ca Occidentul să se implice în soluţionarea ei, dacă nu ar fi intervenit nişte schimbări de natură geopolitică. Este vorba de încercările americanilor de a "domestici" Rusia şi de a o atrage pe orbita intereselor occidentale, de preconizata extindere NATO în direcţia Centrului şi Sud-Estului Europei, de noua politică vest-europeană şi nord-americană vizavi de Ucraina, ţară care, de altfel, s-a decis în privinţa integrării sale în structurile europene şi euro-atlantice.
Cât priveşte criticile - ele au dreptul la viaţă, or într-o societate democratică fiecare are dreptul la opinie. Important e să şi-o poată argumenta. Faptul că majoritatea formaţiunilor democratice, inclusiv Partidul Social-Liberal, au respins ori au primit cu anumite rezerve proiectul propus de mediatori, mi se pare firesc. Ar fi fost straniu ca toţi să fi reacţionat pozitiv şi să fi aplaudat, ca pe vremea regimului de tristă amintire, orice iniţiativă venită de sus. Cred că din contra, ţinând cont de faptul că acest proiect este unul care vizează direct viitorul Basarabiei, avem nevoie mai mult ca oricând de dezbateri, de analiză. Eu aş zice că în acest sens presa, atât cea scrisă cât şi cea electronică, ar trebui să se includă plenar, servind drept arenă a unor dezbateri publice în problema dată.
3. Cred că da, dar fireşte vom avea nevoie de mai mulţi ani, dacă nu chiar decenii de o politică bine fundamentată în direcţia edificării încrederii. Apropierea celor două maluri şi uitarea disensiunilor din trecut s-ar putea produce realmente doar în cazul în care Republica Moldova ar deveni o ţară într-adevăr democratică şi ar avea loc o stabilizare economică. Desigur, unificarea ţării nu va însemna şi "unificarea civică", dar fără edificarea unităţii civice nu vom avea niciodată siguranţa că Republica Moldova nu va ajunge din nou dezbinată. Aici un rol aparte va reveni societăţii civile şi presei, care va trebui să depună un efort susţinut în vederea depăşirii "sindromului inamicului".
Iurie Leancă,
ambasador, ex-viceministru de Externe al RM
1. Pornind de la ideea axiomatică că orice viziune, concept are dreptul la existenţă, consider că proiectul lansat de misiunea OSCE şi mediatori (deşi paternitatea asupra acestui document nu a revendicat-o nici unul dintre ei) trebuie să fie examinat într-o manieră serioasă şi cu maximă responsabilitate.
Părerea mea despre acest document este că unele principii şi prevederi, puse la baza lui, creează posibilitatea unei interpretări ambigue şi va depinde foarte mult de modul în care autorităţile de la Chişinău înţeleg interesele fundamentale ale RM şi de abilitatea cu care vor negocia proiectul. În orice caz, ar fi o greşeală să respingem din start proiectul de Acord. Consider oportun să-l supunem unor dezbateri publice cu participarea experţilor din diferite domenii (şi în acest sens salut iniţiativele unor partide de a organiza discuţii pe marginea proiectului). Şi numai după ce vom efectua o analiză riguroasă a documentului în cauză vom putea să ne pronunţăm ceva mai tranşant.
2. Comunitatea internaţională este angajată, prin misiunea OSCE, de aproape 10 ani în procesul de reglementare a conflictului transnistrean. Deşi s-au depus eforturi susţinute, nu au fost înregistrate progrese vizibile în identificarea unor soluţii viabile. Acum suntem martori ai unei încercări energice a OSCE de a impulsiona procesul de reglementare a conflictelor din spaţiul post-sovietic în general, şi al celui transnistrean - în mod special. Motivul acestei atenţii deosebite pentru conflictul transnistrean este faptul că la Viena (sediul acestei organizaţii) s-a considerat dintotdeauna că acest conflict e cel mai simplu de rezolvat în raport cu alte conflicte din spaţiul postsovietic. Un element inedit al noii conjuncturi este poziţia extrem de activă a SUA. Această ţară a devenit de facto al treilea mediator în acest proces. Iar după cum spunea marele om de stat Winston Churchill, "se poate conta pe America, ea va găsi soluţia corectă. Atunci când alternativele au fost deja epuizate". Bineînţeles că această schimbare de atitudine a Washingtonului se produce şi pe fundalul unor mutaţii profunde pe scena internaţională, intervenite după 11 septembrie 2001. Ca urmare a acestor transformări, pentru prima dată de la destrămarea URSS, americanii au "penetrat" fizic ceea ce se numea zona exclusivă de influenţă a Moscovei: militarii americani sunt dislocaţi în ţările din Asia Centrală şi Georgia. Ceea ce este o evoluţie fără precedent, care se derulează în contextul unei apropieri vizibile între Rusia şi SUA. Faptul a influenţat, se pare, şi modalităţile de abordare a conflictului transnistrean. Proiectul de Acord "Moldova şi Transnistria" este un produs al acestor metamorfoze.
Apropo de "bulversarea societăţii basarabene". Este interesant că ea nu a reacţionat astfel atunci când a fost semnat Memorandumul din 1997 sau când a apărut proiectul lui Primakov privind "statul comun". Deşi chiar şi la o primă analiză comparativă a acestor documente, în actualul proiect, avansat la Kiev, pe 3 iulie a.c., se pot distinge unele elemente net favorabile Chişinăului (de exemplu, competenţele exclusive ale Centrului, prezenţa forţelor de menţinere a păcii ale OSCE). Criticile aduse de preşedintele Voronin societăţii civile, opoziţiei mi se par nefondate nu numai pe motivul că nu servesc obiectivul declarat de Domnia sa privind consolidarea societăţii moldoveneşti, dar şi pentru că atitudinea luată de Preşedinte este una extrem de vagă şi ambiguă. Nu e suficient să saluţi documentul în întregime, este foarte important să aflăm atitudinea, cel puţin de principiu, a autorităţilor faţă de un şir de elemente care vor avea un caracter definitoriu asupra viitorului ţării (şi mă refer doar la unul, poate cel mai important: câţi subiecţi ar avea această eventuală federaţie).
3. Cred că această problemă este una crucială: care este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru eventuala reîntregire a RM. Astăzi, orice model de soluţionare a conflictului, chiar şi cel care s-ar derula după cel mai avantajos scenariu, din punctul de vedere al Chişinăului, va avea un impact imens asupra politicii interne şi externe a RM, asupra felului în care ne autoidentificăm şi ne definim priorităţile. Şi este evident că acest impact nu va avea, cel puţin pe termen scurt, un caracter tocmai benefic. Este important să calculăm dacă pe termen mediu şi lung eventuala reintegrare a Transnistriei ne va permite să consolidăm RM (asigurând crearea unui stat prosper, integrat în structurile europene şi euro-atlantice) sau se va solda cu "transnistrizarea" teritoriului din dreapta Nistrului. Soarta documentului este deocamdată neclară. El are şanse să servească drept un cadru pentru reglementarea conflictului şi totodată poate urma soarta proiectelor precedente, dată fiind existenţa unui şir de obstacole potenţiale în calea realizării lui: atitudinea de facto refractară a Tiraspolului, divergenţele - deocamdată voalate şi la nivel de nuanţe - între sponsorii principali ai documentului, vulnerabilitatea poziţiei Chişinăului etc. În ceea ce priveşte viziunea mea asupra problemei în cauză, cred că soluţionarea conflictului transnistrean este un obiectiv îndepărtat, şi acum ar fi oportun să ne axăm pe realizarea unor etape concrete, care ar genera crearea unor premise favorabile reîntregirii RM, cum ar fi retragerea contingentului militar străin din stânga Nistrului în conformitate cu deciziile OSCE de la Istanbul, impunerea unui control, eventual internaţional, la frontiera moldo-ucraineană pe segmentul transnistrean (după modelul instituit la frontiera georgiano-rusă prin prezenţa unei misiuni de verificare a OSCE), monitorizarea eficientă a graniţei administrative de pe Nistru şi nu în ultimul rând accelerarea reformei economice pe partea basarabeană a RM, pentru a crea un model de dezvoltare atractiv pentru populaţia din Transnistria.
Nicolae Chirtoacă,
analist politic, directorul Centrului Euro-Atlantic din Moldova
1. Cred că mai important decât acordul şi conţinutul propriu-zis al acestuia este principiul politic care stă la baza acestei iniţiative apărute sub acoperirea Misiunii permanente a OSCE şi care are drept scop declarat în mod oficial crearea premiselor normalizării diferendului transnistrean. Aşa-numita federalizare a Republicii Moldova este prezentată drept o modalitate de reintegrare teritorială şi de soluţionare definitive a conflictului care, pe parcursul a mai mult de zece ani, opune autorităţile legale din Moldova şi separatiştii pro-ruşi din raioanele de est ale republicii. În realitate acest proiect de acord pune din start semnul de egalitate între puterea legitimă din ţară şi regimul separatist din estul republicii, tratându-le drept părţi egale în procesul de negociere a condiţiilor de depăşire a situaţiei de criză permanentă care a marcat relaţiile dintre cele două maluri ale Nistrului în ultimii zece ani. Mai mult ca atât, acest proiect mai prevede şi o nouă ordine de organizare statală a Republicii Moldova, care intră în contradicţie cu prevederile constituţionale referitoare la caracterul unitar al statului moldovean.
În viziunea mea, conceptul federalizării pleacă de la premisa greşită şi mai mult decât bizară a egalităţii în drepturi a părţilor implicate în conflict. Acest fapt intră şi în contradicţie flagrantă nu numai cu natura criminală a separatismului transnistrean, dar şi cu toate declaraţiile aprobate de înaltele foruri europene referitoare la acest conflict. Astfel, Misiunea OSCE împreună cu ţările garante Ucraina şi Federaţia Rusă recunosc de facto regimul separatist de la Tiraspol, creând un precedent unic şi primejdios în Europa, consecinţele căruia nu sunt pe deplin conştientizate de promotorii acestui proiect.
Este aberant şi ofensator să ceri Moldovei, ca preţ pentru normalizarea relaţiilor cu nişte separatişti veniţi de pe aiurea, fărâmiţarea ţării şi crearea unui sistem al puterii de stat incompatibil cu istoria acestui teritoriu şi cu caracterul etno-naţional al populaţiei. Aş vrea să le amintesc misionarilor cu statut diplomatic aflaţi temporar în Republica Moldova că în această ţară există o naţiune titulară care convieţuieşte cu mai multe minorităţi naţionale, al căror număr total nu depăşeşte o treime din populaţia ţării. La începutul anilor '90 separatismul de la Tiraspol a fost conceput de fosta metropolă ca un instrument de luptă contra independenţei reale a Republicii Moldova, degenerând ulterior într‑o zona off-shore criminală, care şi-a extins interesele ilicite cu mult în afara acestei fâşii înguste de pământ care se vrea republica transnistreană şi moldovenească. Acesta ar fi punctul de plecare firesc în abordarea problemei în stil european şi responsabil.
Or, drept urmare a unei iniţiative ruso-americane, RM devine un poligon de experimente socio-politice vizând crearea de facto a unui mic stat cosmopolit, al unor emigranţi în cadrul căruia moldovenilor le este rezervat rolul unuia dintre grupurile etnice fărâmiţate sau închistate în cadrul subiecţilor "noii federaţii". Aş vrea să le amintesc făcătorilor de bine din misiunea OSCE că separatiştii pro-ruşi controlează temporar o fâşie de pământ care constituie doar 11% din teritoriul naţional, pe când în minţile înfierbântate ale pseudoîmpăciuitorilor acesteia din urmă ei sunt egalaţi în drepturi cu majoritatea normală a populaţiei, separatiştilor fiindu-le oferită şi posibilitatea de a exercita o presiune permanentă asupra puterii de stat prin introducerea în structura politică preconizată pentru Moldova a unui legislativ bicameral şi prin alte prevederi în mod mecanic transpuse în realitatea moldovenească.
2. Motivele sunt mai simple decât par la prima vedere. În primul rând, această modalitate de "rezolvare" a conflictului transnistrean este o consecinţă a apropierii poziţiilor SUA şi ale Federaţiei Ruse după evenimentele tragice din 11 septembrie în urma cedărilor destul de spectaculoase ale administraţiei Putin în zonele de o importanţă strategică majoră pentru americani, aflaţi în efortul continuu de combatere a terorismului internaţional. Moldova nu face parte din această "zonă", rămânând în cea gri a indiferenţei şi a tot felul de experimente de rezolvare a problemelor etapei de tranziţie de la trecutul totalitar şi imperial la viitorul capitalist şi democratic. În al doilea rând, există dorinţa cercurilor internaţionale de a scoate de pe agenda situaţiilor de conflict şi criză latentă a "problemei" transnistrene care este considerată uşor de soluţionat din motivul dependenţei aparente a acestei fâşii înguste de pământ din stânga Nistrului de voinţa marilor puteri globale şi regionale. Tocmai această "uşurinţă" înşelătoare generează scenarii simpliste de abordare a situaţiilor de criză care se reduc la aplicarea mecanică a tot felul de remedii ce le par adecvate funcţionarilor din înaltele cabinete ale marilor puteri şi în consecinţă şi ale instituţiilor cu misiuni multilaterale. În al treilea rând, se creează impresia că documentul în cauză a fost pregătit de nişte indivizi cu cunoştinţe destul de superficiale în domeniul managementului conflictelor în spaţiul post imperial sovietic şi cu ambiţii exagerate în ceea ce priveşte soluţionarea situaţiei de criză respective prin schimbarea însăşi a naturii statului moldav. În al patrulea rând, autorii acestui proiect de federalizare doar doresc să pară nişte cretini cu o doză mare de iniţiativă, fiindcă în documentul prezentat publicului se întrevăd "urechile" acelor cercuri care dintotdeauna şi-au dorit fărâmiţarea Moldovei şi transformarea ţării noastre într-un amalgam inert de reprezentanţi de naţiuni şi etnii, în care moldovenii să fie diluaţi într-atâta încât să nu fie capabili să gestioneze de sine stătător propriul stat.
Nu este nici un motiv cât de cât serios ca Republica Moldova să renunţe la caracterul unitar al statului. Argumentele invocate de preşedintele Voronin referitoare la federalizare ca o legitate a proceselor integraţioniste din Europa sunt şi ele trase de urechi. Naţiunile Europei moderne au parcurs o cale îndelungată de dezvoltare în cadrul statelor naţionale şi se dezic de o parte din suveranitatea lor de dragul unei Europe unite, deci mai puternice şi mai competitive în lumea modernă în curs de schimbare, fără a renunţa la caracterul lor naţional. Moldova nici nu a apucat ca lumea să conştientizeze necesitatea consolidării statului unitar şi naţional, existând pe parcursul ultimului deceniu în stare de dezbinare teritorială cronică şi de criză social-economică şi politică acută, dar este deja forţată din exterior să adopte în mod voluntarist şi fantezist o formulă pe cât de prematură pe atât de bizară de modificare a ordinii de organizare internă a statului. Declaraţiile preşedintelui Voronin pe marginea acestui proiect de federalizare a ţării mai curând au un caracter pur politic, sunt prea puţin inspirate şi de fapt vide de orice conţinut care să sugereze o atitudine concretă faţă de proiectul OSCE.
3. N-am nici un dubiu referitor la posibilitatea reintegrării estului Moldovei în baza acordării acestei regiuni a unui statut de autonomie largă, care ar ţine cont de specificul la care vă referiţi în întrebarea d-stră. Însa există un singur mecanism de a atinge acest scop: exercitarea unor presiuni continue şi dure din partea structurilor internaţionale asupra căpeteniilor separatiste pentru ca acestea să accepte un scenariu convenabil de reglementare a conflictului. Dacă pentru moment şi pur ipotetic uităm de intenţiile persistente ale Rusiei de a fărâmiţa Moldova pentru a o slăbi şi a impune voinţa veneticilor prin organizarea federală a statului moldav, o singură explicaţie se mai profilează la orizont care dă în vileag miopia americanilor în această situaţie deloc simplă pentru Moldova. Şi SUA, şi Federaţia Rusă au la baza propriei organizări teritoriale principiul federalist şi din start sunt tentate să neglijeze tradiţia europeană bazată pe respectul necondiţionat faţă de natura naţională a formaţiunilor statale care predomină pe vechiul continent. Impotenţa Chişinăului şi încăpăţânarea Tiraspolului, simpatizat de Kremlin, fac ca aceşti noi jucători să găsească limbă comună în spatele părţilor implicate în conflict, oferind nişte scenarii simpliste şi bazate aproape în exclusivitate pe felul subiectiv de a vedea starea lucrurilor din zona de conflict.
Nu cred că în Republica Moldova se manifestă în mod pregnant sau cu atât mai mult se păstrează identitatea românească. Mai curând marea majoritate a populaţiei băştinaşe inclusiv moldovenii mai rămân profund influenţaţi de mentalitatea sovietică, ceea ce, oricât ar părea de paradoxal, poate crea premisele reintegrării ţării anume în aceste circumstanţe de ordin psihologic, istoric, social şi politic. Eu nu aş contrapune integrarea europeană şi reintegrarea statului moldovenesc care în mod normal ar trebui să se facă în baza principiului unitar al acestuia şi al suveranităţii puterii pe tot întregul teritoriului naţional.
Cred că, în condiţiile actuale de dependenţă totală a Moldovei de marile puteri, administraţia comunistă va fi nevoită să accepte acest document, mai exact proiectul acordului între RM şi pmr, drept punct de plecare în noua şi interminabila rundă de negocieri între autorităţile de la Chişinău şi Tiraspol. În lipsa unor experţi locali şi internaţionali cât de cât versaţi în modalităţi de rezolvare a conflictelor de tipul celui transnistrean, acest proces de discuţii şi întâlniri ale reprezentanţilor formulei pentagonale poate dura până la infinit. De pe timpurile primilor paşi ai legislativului moldovenesc independent este cunoscută regula: dacă intenţionezi să duci de râpă soluţionarea unei anumite chestiuni creează o comisie. Voronin a şi început noua rundă de eforturi întru restabilirea integrităţii teritoriale a Moldovei prin crearea unei comisii de stat. În rest, vom trăi şi vom vedea.
Nicolae Negru,
scriitor, analist politic
1. Documentul justifică, de facto, separatismul transnistrean, îl legiferează. Dar, din păcate, nu stinge impulsul separatist, deoarece autorii proiectului ignoră natura conflictului şi iau în calcul doar relaţiile actuale, raportul actual de forţe între RM şi Transnistria, care nu sunt în folosul nostru. Şi cum ar fi, dacă în spatele Tiraspolului stă Moscova şi, în ultima vreme, Kievul?
Formarea aşa-zisei RMN ilustrează ruptura - brutală, violentă - care s-a produs în societatea monolit-resesemistă o dată cu perestroika şi dezintegrarea URSS. Chişinăul şi Tiraspolul au "trecut" prin mai multe conflicte de opţiuni - între alfabetul rus şi cel latin, între "limba moldovenească" şi cea română, între rămânerea în componenţa URSS şi independenţă, între CSI şi independenţă - până s-a ajuns la război. Tiraspolul era de acord ca "limba moldovenească" să fie ridicată la rangul de limbă de stat, dar turba când auzea de "limba română".
După război, care a izbucnit "abia" după ce Elţîn, Kravciuk şi Şuşkevici au desfiinţat Uniunea Sovietică, separatiştii ne reproşau dorinţa de a merge spre Vest şi nu spre Est, uitând de alfabet şi de limba română. Dacă RM ar adera la Uniunea Rusia-Belarus, atunci conflictul s-ar rezolva de la sine, declara unul dintre liderii separatişti.
Mentalitatea "transnistreană", care se manifestă mai întâi de toate în forma unei românofobii patologice, este prezentă şi pe malul drept al Nistrului, nu numai la Tighina, ci şi la Chişinău, exprimată în primul rând de Interfront, apoi de Partidul Socialist şi, în cele din urmă, de Partidul Comuniştilor.
S-ar părea că o dată cu venirea comuniştilor la putere şi reinstaurarea, de facto, a puterii sovietice în condiţii noi, separatismul transnistrean îşi pierde raţiunea de a exista. Asta cu atât mai mult cu cât, între timp, sub "presiunea" noii realităţi geopolitice, se atenuează şi se va atenua în continuare nu numai occidentofobia, ci şi românofobia populaţiei transnistrene. Tot mai multă lume înţelege că nu se poate intra de două ori în acelaşi URSS. Apoi şi soarta Uniunii Rusia-Belarus nu e tocmai clară. Aici însă intervin factori noi: interesul economic mafiot şi interesul birocratic al structurilor pseudostatale transnistrene, care îşi ajustează în permanenţă "argumentele" separatiste şi "pretenţiile" faţă de Chişinău. De exemplu, în ultima vreme, liderii de la Tiraspol sperie populaţia cu datoriile enorme ale RM pe care vor trebui să le plătească în cazul în care dispare aşa-zisul stat transnistrean. Se adoptă fariseic, cu măiestrie propagandistică sovietică, rolul victimei în războiul din 1992, şi se lucrează intens asupra fabricării unei identităţi "nistrene", scriindu-se până şi o "Istorie a Transnistriei din timpuri străvechi până în zilele noastre" în două volume.
E vorba, deci, de un separatism "fluctuant", care îşi reformulează mereu motivaţia pentru a nu se epuiza.
În sprijinul acestor eforturi groteşti vine proiectul propus de OSCE. Se propune transformarea Transnistriei în "formaţiune teritorial-statală". Ceea ce înseamnă pur şi simplu stat. Or de pe poziţia unui stat, pot fi găsite mult mai multe motive de separare. Sau pur şi simplu pot fi readuse cele vechi.
2. Cauzele sunt, pe de o parte, pasivitatea, incoerenţa, lipsa de competenţă şi poate chiar trădarea din partea conducerii RM, care nu a fost capabilă să propună un proiect propriu de reglementare a conflictului, iar, pe de altă parte, - obrăznicia, intransigenţa, agresivitatea liderilor separatişti, încurajaţi şi sprijiniţi din punct de vedere politic, economic, informaţional, de Rusia.
Şi Snegur (la început), şi Lucinschi şi Voronin au mizat pe "prietenia" cu liderii de la Kremlin şi nu s-au prea obosit măcar să contracareze propaganda separatistă, dacă nu să elaboreze un plan propriu de informare a populaţiei de peste Nistru. E grăitor faptul eliminării din programele TVM, o dată cu venirea comuniştilor la putere, a emisiunii "Mostî" ("Podurile"), realizată de Oazu Nantoi, emisiune care îi supăra foarte mult pe liderii separatişti.
În acelaşi timp, Tiraspolul nu se jena să închidă uşa reprezentanţilor OSCE, veniţi să inspecteze trupele şi depozitele de armament rusesc din Transnistria sau să împiedice Rusia să-şi evacueze muniţiile, conform angajamentelor luate la summit-ul OSCE de la Istanbul. Separatiştii au reuşit să convingă toată lumea, inclusiv pe americani, că nu vor ceda, nu se vor retrage nici cu un pas de pe poziţia ocupată până acum.
Dornice să stingă conflictul, obosind de rezistenţa lui Smirnov, OSCE (în spatele căruia stă SUA şi Rusia) merge pe calea minimei rezistenţe, efectuând presiuni asupra celui care a tot cedat până acum. Intransigenţa separatiştilor s-a dovedit a fi mai productivă decât disponibilitatea Chişinăului către compromis şi dialog.
Pe de altă parte, OSCE nu şi-ar fi permis să propună un asemenea proiect dacă la preşedinţie şi în parlament nu erau comuniştii, pentru care nu există fericire mai mare decât să facă pe placul Rusiei.
Preşedintele Voronin nu poate să nu înţeleagă că trădează interesele RM, că acceptând federalizarea el acceptă practic legitimarea separatismului şi viitoarea dezintegrare a RM, de la care se vor putea desprinde minimum trei bucăţi de teritoriu: Transnistria, Găgăuzia, Taraclia. O Republică Moldova federativă va putea fi salvată doar acceptându-se supremaţia intereselor transnistrene, alias ruseşti.
Criticile opoziţiei nu pot fi interpretate decât ca o invitaţie la complicitate din partea preşedintelui Voronin.
3. E de presupus că transnistrenii vor fortifica rândurile forţelor care încearcă să suprime şi, acolo unde nu se reuşeşte, să camufleze identitatea românească a Basarabiei. De asemenea, prin ei va spori şi numărul opoziţiei antieuropene, a curentului antioccidental, restauraţionist, revanşard, antidemocratic în esenţă. Acordându-li-se practic dreptul de veto (conform unei egale reprezentări în eventuala Cameră a Reprezentanţilor) asupra adoptării oricărei legi, asupra politicii interne şi externe a RM, ei vor încerca să redea Rusiei întreg teritoriul dintre Nistru şi Prut, ceea ce va duce inevitabil la noi tensiuni şi confruntări politice. Acordul nu va stabiliza, ci, dimpotrivă, va institui, prin recunoaşterea statului separatist şi prin atribuirea unor competenţe disproporţionate reprezentanţilor săi, o permanentă stare de instabilitate. Dacă acceptă acest acord, Basarabia devine ostaticul benevol al Transnistriei.
SUA şi OSCE nu vor putea ignora opinia partidelor democratice, fără o pierdere a reputaţiei şi a autorităţii lor în această regiune. Deocamdată, în mod paradoxal, democraţia americană se pomeneşte de aceeaşi parte a baricadei cu detractorii săi de la Tiraspol şi Chişinău. Nu cuvântul "federaţie" ne sperie, ci consecinţele ei. Se comite eroarea aplicării unei soluţii pur teoretice asupra unui conflict "netradiţional", care nu se înscrie în nici unul din tiparele conflictelor din spaţiul post sovietic şi, cu atât mai mult, cel european. E vizibilă aici şi o doză de hazard politic, ce denotă fie impasul, fie nerăbdarea. Luată în sine crearea federaţiei nu este un remediu contra separatismului, ci, dimpotrivă, o încurajare a acestuia, dacă nu se sting în prealabil cauzele ce l-au generat. Dacă motivele separatismului transnistrean sunt teama de reunirea Basarabiei cu România, după cum s-a spus până acum, atunci de ce nu i-ar satisface dreptul acordat găgăuzilor: să fie liberi să-şi proclame independenţa, în cazul în care RM va renunţa la independenţă şi se va realipi României.
Orice rezolvare democratică a problemei transnistrene trebuia să pornească de la voinţa liber exprimată a populaţiei transnistrene. Deocamdată nu se poate spune că în Transnistria ar fi avut loc alegeri libere, în conformitate cu toate regulile democraţiei. Abia după aceea se poate vorbi despre o soluţie.
Petru Bogatu,
publicist, analist politic
1. Având în vedere faptul că proiectul plagiază o parte considerabilă a Constituţiei Federaţiei Ruse, am impresia că Moscova i-a tras clapa Washingtonului. Părerea mea e că aşa-zisul plan OSCE a fost elaborat de experţii Kremlinului. Ulterior, pentru a-i converti un plus de credibilitate, el a fost "donat", ca să zic aşa, misiunii OSCE de la Chişinău. Aceasta a apucat nada şi l-a prezentat în cadrul negocierilor de la Kiev drept un concept original de reîntregire a teritoriului Republicii Moldova.
În ceea ce priveşte Statele Unite, acestea sunt într-adevăr interesate în soluţionarea cât mai grabnică a diferendului transnistrean, pentru că nu doresc perpetuarea unei enclave ruseşti înfiptă în spaţiul de expansiune NATO. În acelaşi timp, americanii îşi dau seama că ceva nu-i în regulă cu acest proiect OSCE. Dar nici să-l respingă nu pot, deoarece în acest caz demararea procesului de negocieri ar putea fi amânată până la calendele greceşti. Iată de ce judecata Casei Albe e una solomonică: ea salută proiectul, dar lasă să se întrevadă că acesta nu-i perfect, considerându-l doar un început pentru căutarea unei soluţii viabile a conflictului.
2. Am certitudinea că şi lui Voronin nu-i place întru totul planul OSCE, numai că, desigur, din alte motive decât cele pe care le invocă forţele de dreapta. Preşedintele comunist şi-ar dori ca în viitorul stat federal supremaţia sa politică să fie bătută în cuie chiar din capul locului. Oricum, şeful statului manevrează subtil, sugerând că proiectul ar putea fi rescris, deningrând Opoziţia pentru faptul că respinge din start şi fără discuţii ideea de federalizare şi, totodată, cântă osanale celor care au compus planul OSCE. Voronin speră să înscrie astfel mai multe puncte în palmaresul său politic şi să obţină în cele din urmă o modificare a proiectului care ar fi pe placul partidului de guvernământ.
3. Transnistria, fără doar şi poate, ar afecta identitatea românească a Basarabiei, identitate şi aşa serios erodată. Tocmai de aceea eu unul nu mi-aş dori ca ea să facă parte din Republica Moldova nici ca subiect al viitoarei federaţii, nici ca judeţ sau regiune cu statut special din actualul stat unitar. Singura soluţie rezonabilă, după mine, ar fi dislocarea în stânga Nistrului a unei forţe militare ONU, în nici un caz OSCE, şi crearea în această zonă a unei administraţii internaţionale care ar netezi terenul pentru nişte alegeri cu adevărat libere. Până la urmă problema ar putea fi rezolvată după modelul Serbia-Muntenegru.
Constantin Cheianu,
scriitor, publicist
1-3. Evoluţiile politice de după 25 februarie 2001 arată că, în ciuda temerilor pe care le-am avut imediat după alegeri, şi anume că guvernarea comunistă va respinge orice dialog şi compromis, ne-am convins că există totuşi pîrghii prin care i-am face pe Voronin & K. să ţină cont şi de punctul de vedere al Opoziţiei. Aceste pîrghii sînt protestele noastre, pe de o parte, şi sensibilizarea organismelor internaţionale, pe de altă parte (poate că mai sînt şi altele). În special sub presiunea Occidentului guvernanţii de la Chişinău au făcut cîteva concesii notabile. De fapt, comuniştii, care sînt adversarii cauzei naţionale şi un fel de "ocupanţi" în propria ţară, au realizat, mai cu voie, mai fără voie, ceea ce nu au putut să facă atîţia ani "ai noştri": au repus în legalitate Mitropolia Basarabiei, au elaborat şi au dezbătut pentru prima dată în Parlament un proiect de reformă a televiziunii naţionale, chiar dacă e unul cu multe semne de întrebare şi tot comuniştii au fost aceia care timp de cîteva luni au rezistat tentaţiei de a împrăştia demonstranţii de sub zidurile preşedinţiei şi ale parlamentului (deşi nimeni nu ne garantează că n-ar putea-o face data viitoare, amintindu-şi de tradiţia lor glorioasă!). În fine, comuniştii s-au preocupat mai serios decît alţii de soluţionarea conflictului transnistrean.
Am salutat reacţia Vestului, ne-am bucurat pentru acest suport oarecum neaşteptat, dacă ţinem cont de faptul că am mai apelat la sprijinul occidentalilor şi cu alte ocazii şi nu am primit nici un răspuns. Or astăzi, cînd aceleaşi organisme internaţionale susţin proiectul de federalizare a Moldovei, nu mai sîntem tot atît de fericiţi. Mai mult, unii dintre noi ajungem pînă la a declara OSCE un organism nechemat şi impostor. Sînt şi eu de părere că Vestul nu cunoaşte şi nici nu vrea să cunoască foarte bine acest proiect, că Acordul serveşte intereselor Rusiei, similitudinile cu Constituţia Federaţiei Ruse sînt flagrante, că occidentalii s-au cam sastisit de noi şi că vom recădea iremediabil sub influenţa şi dependenţa Rusiei, dar e timpul să ne dăm seama că nu mai e începutul anilor '90, cînd ni s-a părut că sîntem în concertul european unul din instrumentele indispensabile şi că putem fi acceptaţi acolo numai pentru că Gorbaciov şi Elţîn ne-au dat drumul din imperiul sovietic. A funcţionat în toţi anii aceştia la noi o profundă disproporţie între pretenţiile pe care le-am avansat în faţa istoriei şi capacitatea noastră de a îndreptăţi şi acoperi aceste pretenţii. Întotdeauna am cerut mai multă libertate, mai multă democraţie, mai multă independenţă, mai multă economie de piaţă, decît am putut gestiona. Pe de altă parte, eu nu cunosc nici o forţă politică, economică sau socială de la noi care în ultimii zece ani s-ar fi preocupat foarte tare de destinul acestui produs postsovietic bizar care e Republica Moldova şi pe care acum îl apără de federalizare. Unii au jefuit-o material, alţii i-au refuzat dreptul unei existenţe politice independente, în sfîrşit, a treia categorie de "binefăcători", care nu i-au refuzat acest drept, au compromis-o prin ţinuta lor morală şi intelectuală. În general, "capitalismul sălbatic" nu este faza cea mai bună pentru constituirea unei statalităţii puternice. Dacă banii ţării ar fi ajuns la cetăţeanul ei şi nu către economia subterană, poate că astăzi am fi discutat alte scenarii, alte proiecte şi pe alt ton, or acum, la capătul a zece ani de "terapie de şoc" - dar nu în aplicarea reformelor, ci în mimarea lor nesăbuită - încrîncenarea şi tensiunea sînt imense, iar conjunctura geopolitică ne este defavorabilă. Aceştia sînt factorii care dictează astăzi soluţiile: interesele geopolitice ale marilor state, economia subterană şi sărăcia maselor.
Din fosta Uniune Sovietică s-au desprins teritorii care s-au constituit ca state naţionale cu tendinţe autoritariste, mergînd pînă la un soi de cvazi-monarhii (Turkmenistanul, de pildă), state naţionale democratice (Ţările Baltice), state semi-democrate etc. Republica Moldova este în acest sens un fel de "stat-mutant", unde nimic nu e integru şi nimic nu e dus pînă la capăt. Aici, un sistem bancar capitalist dezvoltat, de pildă, a putut să favorizeze o economie subterană formidabilă, un popor îşi poate renega identitatea şi elitele, o populaţie care vrea să se creadă popor este divizată în cei care vor să se unească cu Estul, cei care vor să meargă cu Vestul şi, în sfîrşit, cei care sînt pentru un soi de independenţă rudimentară, înţeleasă ca pe timpurile voievozilor. În R.M. o constituţie democratică convieţuieşte cu una din cele mai corupte justiţii, guvernări care nu recunosc o regiune secesionistă o învestesc, totodată, cu drepturi largi, partide cu tentă democratică ce au guvernat ţara timp de zece ani se prăbuşesc fără întoarcere într-o singură noapte, o sărăcie îngrozitoare nu provoacă măcar un reflex de protest împotriva celora care se fac vinovaţi de ea... şi lista acestor malformaţii ar putea fi continuată. Ce scenarii şi proiecte rezonabile sînt posibile în aceste condiţii? Nu sînt pentru federalizarea ţării, dar uitîndu-mă la anomaliile de mai sus, care au funcţionat foarte bine într-un stat nefederalizat, mă întreb: cu ce poate fi mai rău unul federalizat?
Pornind de la aceste realităţi, eu zic că e cazul să încercăm a discerne în sfîrşit cît putem pretinde istoriei şi contextului geopolitic în care ne aflăm ca ţară minusculă cu elite debile, ce şi cît putem apăra, unde putem ceda şi unde, nu. Nu înseamnă că nu trebuie să criticăm proiectul în cauză, sau oricare altul ce vizează statutul Republicii Moldova. Să analizăm, să ne exprimăm temerile, să atenţionăm asupra pericolelor iminente, dar să o facem pornind de la realităţi obiective, de la noi, aşa cum sîntem cu adevărat, nu de la ideologii, mituri, idealuri, simboluri etc. Avem cîteva obiective imediate aici în Basarabia - să consolidăm libertăţile şi valorile democratice, să blocăm manifestările de autoritarism ale puterii, indiferent de culoarea ei politică, şi să ne apărăm identitatea noastră românească, cei care ne-o recunoaştem. Atît avem de realizat. Dar să o facem cu instrumentarul şi limbajul general valabile în Europa, nu cele din Piaţa Marii Adunări Naţionale. Atunci cînd comuniştii ne taie bursele în România, protestul nostru în faţa acestui atentat la valorile româneşti trebuie asociat cu acela împotriva încălcării drepturilor omului, aşa cum, de altfel, au făcut-o unele mijloace mass-media de la noi.
Mă tem că, din nefericire, documentul nu a "bulversat" decît un foarte mic segment al societăţii basarabene, care, în cea mai mare parte a ei, pentru următorii patru ani, şi-a cedat dreptul de a avea vreo opinie preşedintelui Voronin. Ne-am agitat iarăşi noi, intelectualii şi ziariştii, aşa cum s-a întîmplat şi cu alte ocazii, atunci cînd s-a pus pe tapet problema federalizării Moldovei, dar mă tem că am făcut-o cu inerţia cu care ne-am obişnuit, de prin '90, să manifestăm alergie la subiectul în cauză. Asta facem de zece ani, "alergie". Nici nu "am îngheţat" conflictul, cum au propus unii, nici nu l-am "dezgheţat" cu totul, cum au procedat guvernările precedente, l-am menţinut în starea uneia din bucatele preferate ale basarabenilor, care este "răcitura". Noi avem acest bizar mod de a acţiona, ilustrat de Snegur în 1992: dacă primul nostru preşedinte nu s-ar fi lăsat provocat de ruşi şi nu ar fi declanşat acţiunile militare ori le-ar fi dus pînă la capăt, nu ar mai fi ajuns la "ruşinoasa cupă de şampanie" cu Smirnov şi Elţîn. Or toţi anii aceştia noi am înţeles să acţionăm doar astfel: mai întîi ne dăm curaj, după care venim cu coada între vine la masa negocierilor. Politica şi mentalitatea moldovenească se situează între aceste coordonate: "datul curajului" şi "venitul cu coada între vine".
După ştiinţa mea, de-a lungul ultimilor ani nu au fost formulate decît două puncte de vedere ca alternative la modul în care au operat guvernările de pînă acum. Una din "idei" era să cedăm Transnistria cuiva, alta, să îngheţăm conflictul pe o perioadă istorică nedefinită, pînă la o conjunctură istorică favorabilă. Poate că aceasta din urmă e o soluţie corectă pe care au adoptat-o şi alte state, dar mă tem că noi sîntem o ţară prea mică şi slabă, fără aliaţi redutabili, ca să ne putem permite luxul de a îngheţa un conflict în situaţia în care o ţară atît de mare cum e Rusia, (secundată într-o manieră particulară de o Ucraină, care tremură în faţa celor tari, dar nu se sfieşte să sară la bătaie la cei slabi) doreşte cu orice preţ să forţeze rezolvarea problemei (bineînţeles, în interesul ei.).
Cît despre cedarea Transnistriei, poate că e o soluţie bună atunci cînd trebuie să rezolvi un litigiu cu un vecin de bloc, or între state parcă funcţionează alte principii şi o altă morală.
Pînă a vedea ce facem cu Transnistria, mă întreb, ce facem oare cu cealaltă "Transnistrie", care sînt cele circa 60% de rusofoni din Chişinău şi faţă de care am cultivat cam aceeaşi politică ca şi faţă de adevărata Transnistrie - ne-am făcut că nu există. Aceasta este de altfel şi atitudinea lor faţă de noi, mai ales acum, după victoria comuniştilor. În ce mă priveşte, sînt o fire pacifistă, dispusă la cedări şi concesii şi îmi imaginam că ne vom putea împăca pînă la urmă cu ruşii "noştri", cei din Transnistria ori de la Chişinău, dar ori de cîte ori am posibilitatea să discut cu ei mă conving că în aceşti zece ani am parcurs trasee psiho-emoţionale diferite. Dacă noi, prin afirmarea şi promovarea valorilor naþionale, ne-am eliberat de o parte din ura pe care o purtam Rusiei ºi ruºilor, la ei, din contra, toþi anii aceºtia ura a mocnit ºi a crescut aºteptînd un moment prielnic sã rãbufneascã. ªi acum mã tem cã aceastã urã e mai mare ca oricînd...
Mihai Cimpoi,
academician, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor
din Republica Moldova
1-2. De aproape două secole Basarabia a devenit un poligon de experimente dintre cele mai ciudate, iar românii basarabeni nişte cobai de experienţă, cărora li se studiază reacţia la acţiunile de provocare şi exterminare. Despre metodele care au fost puse în aplicare a vorbit prozatorul rus Aleksandr Soljeniţîn, o mare conştiinţă etică, în Arhipelagul Gulag care a surprins şi două destine de intelectuali basarabeni. Proiectul nu poate fi calificat decât drept un nou experiment, de astă dată la limită, căci federalizare înseamnă transnistrizarea întregii actuale Republici Moldova, adică resovietizarea, impunerea vechii mentalităţi imperialiste şi materializarea ei sub formă de structură de stat. Mai mult decât atât: este şi un act de recunoaştere de jure a separatismului transnistrean la scară internaţională, fapt consimţit atât de ruşi (pentru care separatismul cecen e rău, iar cel transnistrean e bun) şi chiar de americani (pentru care terorismul arab şi taliban ar fi rău, iar terorismul transnistrean ar fi bun). Paradoxii, vorba lui Caragiale. Reacţia favorabilă a lui Voronin este un însemn clar atât al servilismului său manifestat faţă de Moscova cât şi al neputinţei sale evidente de a rezolva conflictul, care este - se ştie - promisiunea sa electorală numărul unu. Responsabilitatea pentru această evoluţie a evenimentelor revine în exclusivitate autorităţilor comuniste, care au dat dovadă într-un an şi ceva de guvernare de o monstruoasă fantezie în domeniul proiectelor şi iniţiativelor politice, toate certate cu legile, cu standardele europene şi internaţionale, cu adevărul ştiinţific şi istoric (a se vedea reîncercările de a oficializa limba rusă, de a introduce aşa-zisa Istorie a Moldovei). La acestea trebuie adăugat antiromânismul înverşunat care s-a manifestat în refuzul burselor pentru studenţii basarabeni oferite de Guvernul României din partea odiosului ministru Sima (care aduce aminte - sic! - de un nume cunoscut.)
3. Proiectul, bineînţeles, va eşua în cazul în care se va da dovadă de acţiuni energice de neacceptare a lui şi a tuturor încercărilor de transnistrizare a republicii. Este o singură soluţie de a rezolva "diferendul": retragerea imediată a Armatei a 14-a de către Rusia. În acest sens trebuie să se îndrepte eforturile OSCE, APCE, organismelor internaţionale şi, fireşte, ale SUA.
Vladimir Beşleagă,
scriitor
1-3. Părerea mea este că acest aşa-zis Acord (proiect) nu a fost confecţionat în graba mare, acum, recent, aşa cum sunt înclinaţi să creadă unii, ba chiar foarte mulţi, iar mass-media a preluat această versiune şi o vehiculează mai mult decât intens/energic: chipurile, nu e decât o transcriere a Constituţiei Federaţiei Ruse! Ideea lui, dacă nu textul (dar ce-i textul? o mâzgăleală făcută la moment, de o minte în total dezacord cu realităţile lumii de astăzi şi cu direcţia în care aceasta evoluează!), zic, ideea îşi are sorgintea clară încă în acţiunile şi declaraţiile grangurilor din Congresul Poporului al defunctei U.R.S.S. - "O să vă facem state-n stat, dacă" ş.a.m.d., iar şi mai exact, încă de pe atunci când a fost confecţionată R.A.S.S.M., o formaţiune statală cu o atât de lungă bătaie în istoria Moldovei de Răsărit... Da, a existat în planurile secrete ale K.G.B.-ului privind restaurarea Imperiului Roşu în cazul unei catastrofe, dar ţinut în mânecă şi abia acum pus pe masa de tratative... Ascultaţi numai cum sună: "Republica Moldova şi Transnistria"! De parcă Transnistria ar fi un stat respectat de toată lumea, nu unul constituit prin forţă militară, teroare şi totală încălcare a drepturilor omului. Sunt lucruri ştiute de toţi... Să ne întrebăm: de ce tocmai acum a apărut acest proiect de Acord? Zece ani a existat o r.m.n. de nimeni recunoscută, putea să mai continue alte zeci... Mai întâi, pentru că au parvenit la putere comuniştii şi cu ei se poate, în sfârşit, federaliza R.M. În al doilea rând: la finele acestui an Rusia urmează să-şi retragă (odată şi odată!) muniţiile şi armamentul de pe teritoriul R.M., conform convenţiilor internaţionale ce şi le-a asumat, ea însă nu vrea să facă acest lucru! Care-i ieşirea? Una mai mult decât simplă: Transnistria devine subiect al Federaţiei de state care constituie R.M., iar R.M. este subiect al dreptului internaţional şi membră a O.N.U., deci şi Transnistria este un stat recunoscut pe plan internaţional... Şi atunci? veţi întreba: ce se va întâmpla atunci? Nimic altceva decât că Transnistria, în baza acestui Act de Federalizare, se va proclama Bază militară a Rusiei la Nistru, precum este şi astăzi de facto, în consecinţă, Rusia nu va mai fi nevoită să-şi evacueze enormul său arsenal militar din zona noastră, iar prin asta va fi pecetluit pentru vecie destinul şi aşa incert al tânărului stat care se vrea R.M., cu toate aspiraţiile lui la apropiere de lumea civilizată şi integrarea în Europa... E o prea sumbră previziune? Ba bine că nu!... Acest cap de pod al secularului imperialism rus, care este astăzi teritoriul de pe Nistru, îşi are un alt analog, exact ca o gură de cleşte căscat să ţină la Baltica şi la Marea Neagră Europa în strânsoarea lui, am în vedere enclava Kaliningrad, un alt cap de pod strategic al Rusiei spre Occident. Să-l piardă ea? Să-l cedeze vreodată? Dacă treceţi cumva prin zona de răsărit a republicii, să luaţi aminte atent la marginea şoselei pe care circulaţi. Veţi observa nişte figuri paralelipipede de beton, ca nişte mici cabine fără ferestre, dar cu uşi metalice, toată construcţia fiind cam de înălţimea unui om destul de arătos. Sunt plasate la intervale egale şi tot de-a lungul magistralelor. Le-am văzut cu multe decenii în urmă, dar ce sunt cu adevărat am aflat abia nu demult. Am ştiut şi iar am uitat. Erau părăsite, neîngrijite. De la o vreme, însă, văd că sunt vopsite proaspăt, uşile metalice au înflorit, parcă au prins din nou viaţă. Mai înainte făceau impresia că se vor ruina definitiv. Dar nu! Strălucesc de prospeţime... Ce sunt aceste enigmatice construcţii de beton? Nimic altceva decât nişte puncte de control ale liniei de comunicaţie strategică a fostelor Forţe Militare ale fostului Imperiu, care linie strategică leagă flancul de Nord cu cel de Sud; or, gura cleştelui de la Baltica cu gura cleştelui de la Marea Neagră... Asta-i numai un detaliu, care zace departe, în adâncurile a ceea ce se cheamă şi urmăreşte faimosul Acord pus în dezbatere publică... Dar ce mai ascund subsolurile r.m.n.-ului numai cei ce au lucrat şi au acces acolo ştiu! Tot prin analogie: când era în toi conflictul din Karabahul de Munte, un post de televiziune moscovit a divulgat, într-o scurtă informaţie, că anume acolo, în acea zonă muntoasă, se află stocate colosale cantităţi de armament chimic şi biologic ale forţelor armate sovietice. Iar conflictul ca atare era prezentat drept unul interetnic! Ce minciună! Ce sfidare a adevărului!... La fel şi conflictul din 1992 a fost prezentat, chipurile, prin motivul proclamării limbii române ca limbă de stat, de românizare, unire cu România şi a.,care ulterior s-a văzut că nu au fost decât pretexte, chiar şi după intrarea R.M. în enigmaticul C.S.I. şi intenţiile de aderare la Uniunea Rusia-Belarus... S-a schimbat ceva în comportamentul liderilor separatismului de la Tiraspol? Absolut nimic! Pentru că scopul urmărit este cu totul altul decât gogoşile declarate public. Şi anume: menţinerea aici, la Nistru, a unei baze militare ruseşti, pentru a bara extinderea Uniunii Europene şi a NATO-ului spre răsărit...
Ce fac guvernanţii de astăzi? Trudesc cu mult zel la a demola ce-a mai rămas de demolat dintre cele obţinute de Mişcarea de Renaştere şi Eliberare naţională în anii 1989-1992... Iar dacă ar fi să formulăm pe scurt, dar scurt de tot, ce presupune şi ce se vrea prin acest proiect de Acord, ar fi anume ceea ce a declarat actualul preşedinte al R.M.: să facem astfel, ca niciodată să nu se mai repete evenimentele din 1989-1991... Adică: să fie întors ceasul istoriei îndărăt, revenindu-se la momentul de dinainte de August 1989! Iar în continuare, încetul cu încetul, prin prelucrare şi spălare de creiere, să se şteargă cu buretele şi amintirea unei încercări de Renaştere naţională şi revenire la matca românismului...
Grigore Chiper,
scriitor, profesor universitar
1-3. Am fost în Transnistria acum câteva săptămâni şi am găsit o regiune total diferită de ceea ce avem, cel puţin, la Chişinău. Am fost chiar la Tiraspol şi am găsit un oraş conservat perfect într-o ideologie sovietică, în ciuda faptului că tehnica de calcul a pătruns şi aici, maşini străine circulă pe străzi, poate mai puţine decât la Chişinău, judecând după intensitatea circulaţiei de acolo. Oamenii, acei cu care am discutat, ne-au spus că ei edifică un stat probabil tot aşa cum noi construiam comunismul acum vreo cincisprezece ani. Însemnele statului sunt peste tot, nu numai cele oficial-materiale, cum ar fi un drapel sau o stemă. La Universitatea Corporativă din Tiraspol am văzut atlase cu hărţi ale Transnistriei în care au fost introduşi până şi lupii dispăruţi. Unii şi-au luat rolul în serios atât de mult, încât nu-şi vor da seama de ridicol niciodată. Mi s-a părut ciudat, acum când nu mai trăiesc în URSS, să joci un rol pentru care nu trebuie neapărat să fii plătit.
După această călătorie inopinată a mea a sosit vestea despre federalizare, veste ce, sincer să fiu, nu m-a surprins deloc. Am primit-o ca pe ceva firesc, ceva inevitabil. În plus, aveam în minte cuvintele celui de al doilea preşedinte al Republicii Moldova, dl Petru Lucinschi, că noi deja trăim într-un stat federal: Moldova versus Găgăuzia. Aşa că terenul era pregătit. Ştirea, suprapusă imediat peste călătorie sau viceversa, mi-a arătat încă o dată că noi într-adevăr suntem separaţi. Nu există nici un partid politic în Moldova care să aibă vreo extensiune în Transnistria, poate cu excepţia comuniştilor care vor fi întreţinând nişte legături din inerţie, aşa cum s-a văzut în cazul lui Tabunşcik, scos de la naftalină şi pus în serviciul alegerilor pentru postul de başkan al găgăuzilor. Nu ştiu dacă această lipsă de interes şi comunicare între cele două maluri ale Nistrului trebuie să mă întristeze sau, dimpotrivă, să mă bucure. Mai trist este altceva: 10 ani fără Transnistria nu au fost fructificaţi cu maxim randament pentru statornicirea unui stat moldovenesc pro-românesc şi pro-occidental, pentru care federalizarea să nu mai poată avea forţă retroactivă şi diluantă.
Realităţile arată - după zece ani de la conflictul transnistrean - că Moldova nu a fost capabilă să rezolve această problemă a separatismului. Cine crede că, o dată cu plecarea trupelor ruseşti din Transnistria, situaţia va putea fi repede normalizată cumva se înşală amarnic: Rusia nu va fi atât de slabă ca să nu poată păstra o mică enclavă fidelă la gurile Nistrului, iar Ucraina nu va îndrăzni să dejoace planurile Rusiei şi să-i stea în cale.
Ultimele evenimente arată că Statele Unite şi Europa Occidentală salută planul OSCE şi al statelor-garant de reglementare a situaţiei prin federalizare. Aceasta demonstrează totodată că există o frenezie a căutării de soluţii, frenezie care nu este scutită de erori. Pe de altă parte, a fost făcut public vreun alt plan realist care să poată fi pus în aplicare? Există forţe de dialog în Transnistria cu care s-ar putea negocia un alt plan decât cel propus de OSCE? Indiferent de ce formă concretă va lua această federalizare, pentru lumea occidentală este important să găsească o soluţie cât de cât viabilă de integrare a Transnistriei şi de realizarea unui control al hotarelor transnistrene. Acesta din urmă este de fapt obiectivul cel mai important pentru Uniunea Europeană care, într-un timp vizibil, va ajunge la hotarele Moldovei şi vrea să se încingă cu o centură mai sigură. Iar dacă prin federalizare se va obţine măcar să fie scoase hotarele interne, este deja un pas înainte pentru confortul locuitorilor care acum sunt umiliţi să treacă prin controale vamale.
Problema însă care apare este că federalizarea va trebui făcută pe un corp foarte bolnav cum este acel al Republicii Moldova. Va reuşi să supravieţuiască el acestei "terapii de şoc" având în vedere cine se află la guvernare şi ale cui interese le apără? O altă problemă - sensibilă nu numai pentru Moldova, dar şi pentru întreaga Europă - este cea a limbii de stat şi de comunicare. Va fi menţinută măcar această situaţie proastă, dar nu mortală sau se va mai face un pas îndărăt, de astă dată în numele unei federalizări de inspiraţie ruso-occidentală? Cel mai grav este că OSCE nu a creat un cadru internaţional suficient care să monitorizeze procesul de federalizare, pentru că nu poţi lăsa la voia întâmplării un proces de care depinde viitorul a câtorva milioane de oameni, nu poţi crea o federaţie în care nu numai să nu vrea să se întoarcă cei mulţi plecaţi, dar şi să plece din ea cei rămaşi.
După părerea mea, abia suntem la începutul reglementării problemei transnistrene şi care va mai dura câteva decenii (Este o soluţie mai bună ca procesul de reglementare să dureze decenii decât să raportăm rezolvarea lui aşa cum Stalin a raportat construcţia definitivă a socialismului). Cum va fi soluţionată problema, nimeni nu poate spune măcar din simplul motiv că nimeni nu e profet în ţara sa. Dar nu este greu de imaginat felul în care se va purcede la realizarea dezideratului federalist dacă luăm în consideraţie criza identitară în care continuă să se afle populaţia ţării şi orientarea pro-europeană a guvernanţilor via Vladivostok. Trebuie să înţelegem doar un singur lucru: că limba de apropiere de Transnistria este limba rusă. Dacă federalizarea va prevedea renunţarea la limba română în favoarea limbii ruse, atunci situaţia actuală este preferabilă şi trebuie renunţat din start la o asemenea reglementare a secesionismului.
În concluzie vreau să remarc că problema principală care se pune nu este federalizarea, ci problema identităţii româneşti şi a limbii române în cadrul Republicii Moldova. Celelalte sunt doar nişte derivate mai simple sau mai dificile. Fără rezolvarea acestei probleme capitale, federalizarea sau orice altă rezolvare a diferendului transnistrean se va produce pe calea unei transnistrizări iminente a Moldovei.
Nicolae Rusu,
scriitor, Preşedinte al Fondului Literar
din Republica Moldova
1-3. Problema abordată e de o asemenea complexitate că pentru a răspunde la toate întrebările sunt necesare nu două, ci zeci de pagini. Apelând la o simplă metaforă, se creează impresia că acţiunile derulate în cadrul acestui subiect seamănă cu o partidă de şah în care un Mare Maestru (Rusia) s-a implicat într-un joc simultan cu 14 parteneri ordinari (fostele republicii unionale, devenite în 1991 state independente). Unii dintre ei cunoşteau regulile practice ale jocului (Ţările Baltice, de exemplu, avuseseră experienţă statală), alţii aveau în domeniul respectiv doar nişte vagi cunoştinţe teoretice (Republica Moldova nu a fost niciodată stat, ci doar o parte componentă a câtorva ţări - Moldova voievodală, Rusia ţaristă, România, Rusia sovietică). Se ştie că primele mişcări în acţiunea de destrămare a imperiului sovietic şi de obţinere a independenţei s-au produs la periferii, în fostele republici unionale. De aici vine şi concluzia că, pornind de la regulile şahului, cei 14 jucători s-au ales cu piesele albe, Marelui Maestru rămânându-i cele negre (atât piesele, cât şi acţiunile). Unii dintre participanţii la acest joc simultan, cu puţina lor experienţă, mai şi cunoscând la ce se pot aştepta de la adversarul lor negru, au avut grijă să aibă în preajmă arbitri de prestigiu, reuşind astfel să-şi atingă obiectivele la care au râvnit şi să câştige (total sau parţial) partida. Altă situaţie s-a creat în partida cu unul dintre cei mai neexperimentaţi jucători care s-a dovedit a fi fosta r.s.s. moldovenească. Cunoscându-şi foarte bine "adversarul", Marele Maestru a avut atâta tupeu, încât să înceapă jocul cu unele piese lipsă. Accentuându-şi astfel superioritatea, el şi-a păstrat pe "poziţii" doar un turn (uriaşele depozite de armament de la Colbasna), un cal (Armata a 14-a), un nebun (Ig. Smirnov, liderul administraţiei de la Tiraspol, cetăţean al Rusiei) şi câţiva pioni.
Siguranţa Marelui Maestru a fost alimentată şi de faptul că, prin anumite tertipuri şi trişări, el a reuşit la scurtă vreme să-l lipsească pe "adversarul" său de la Chişinău de un arbitru (observatorul care fusese România) foarte important. În acelaşi timp pentru Tiraspolul secesionist au fost păstraţi tocmai doi arbitri "nepărtinitori" - Ucraina şi Rusia. Graţie măiestriei sale de jucător de categorie grea pe arena de şah a lumii, Marele Maestru câştigă şi simpatia OSCE, creând în partida cu Chişinăul o situaţie de pat din care se poate ieşi doar prin capitularea uneia dintre părţi. Cine va face această decisivă, dar şi fatală mişcare? Evident, orgoliul Marelui Maestru nu-i va permite în nici un caz să pună capăt acestei situaţii indefinite prin "capitulare", mai ales că, actualmente, "adversarul" său este aproape de aceeaşi culoare cu piesele sale (mass-media informează că preşedintele actual al Republicii Moldova este general în retragere al Forţelor de Interne ale Federaţiei Ruse şi cetăţean al acestei ţări). De aici şi apariţia Proiectului de federalizare a Republicii Moldova, ideea lui fiind lansată oficial încă în 1989 de A. Lukianov, preşedintele Legislativului de atunci al imperiului sovietic. Marele Maestru este conştient că semnarea Acordului cu privire la federalizare îi este garantată anume în acest răstimp în care întreaga putere - executivă, legislativă, constituţională - aparţine unui singur partid, a cărui culoare politică este soră dreaptă cu cea a pieselor sale. El mai ştie că acceptarea proiectului implică şi recunoaşterea unei fâşii din teritoriul Republicii Moldova (malul stâng al Nistrului) drept o formaţiune statală independentă şi suverană, stat care poate deveni imediat subiect al Federaţiei Ruse, similar cu actuala regiune Kaliningrad, înghesuită între Polonia şi Ţările Baltice.
Chiar dacă se vehiculează cu insistenţă că Proiectul cu pricina ar fi fost moşit de OSCE, este clar că el a existat de mai multe decenii în sertarele serviciilor secrete ale imperiului sovietic. În caz contrar, prevăzătoarea Rusie nu ar fi făcut importante investiţii mai mult pe malul stâng al Nistrului dec`t pe cel drept.
Iar Ucrainei, cea care a garantat derularea evenimentelor până la această situaţie de pat în speranţa că în final se va alege cu încă niscaiva hălci din moşia nou-născutului stat moldovean (căci Proiectul de federalizare este, evident, un atentat la integritatea teritorială a Republicii Moldova), i-a rămas, fireşte, să susţină această soluţie. Ambilor "garanţi" ai soluţionării conflictului dintre cele două maluri ale Nistrului le convine ca ideea federalizării să parvină ca şi cum din partea unei prestigioase organizaţii internaţionale (fără a se sinchisi de faptul că şi Rusia, şi Ucraina sunt membri ai OSCE), organizaţie care ar fi acceptat soluţia propusă insistent de aceste două ţări doar ca o încercare de a testa societatea civilă a imprevizibilului stat ce orbecăieşte de vreo zece ani în căutarea identităţii sale.
Care poate fi rezolvarea acestei situaţii paradoxale? Cred că e necesar să fie anulată actuala partidă de şah, fiind reluată de la prima mutare cu respectarea echitabilă a tuturor regulilor de joc, adică internaţionalizarea cât mai amplă a problemei cu supravegherea soluţionării ei de un important Consiliu Internaţional de arbitri. Dacă Tiraspolul va continua să fie monitorizat de vecina Ucraină, atunci acţiunile Chişinăului vor trebui să rămână în susţinerea şi supravegherea celeilalte vecine care este România. Este clar că dacă în răstimpul ultimului deceniu nu ar fi existat "părinteasca" monitorizare a Tiraspolului de către cele două mari ţări de la răsărit (ambele pofticioase de noi teritorii), Republica Moldova nu ar fi ajuns la această situaţie de criză profundă. În fine, ea nu ar fi cedat, rând pe rând, an de an, toate avantajele de care dispunea la începutul partidei, sacrificând piesele sale cele mai importante - cal, turn, regină - şi rămânând doar cu un nebun şi cu nişte pioni aproape de aceeaşi culoare ca şi piesele Marelui Maestru.
|
Inapoi la cuprinsul numarului