Tinereţe fără bătrîneţe sau "Ce mi-e dat prin naştere"

Dincolo de paranteza închisă a unei vieţi de numai 26 de ani - (17 februarie 1974 - 8 martie 2000) -, nu ştiu mai nimic despre poetul - acesta e cuvîntul! - Leo Hristov. Mai mult decît atît: în timpul vieţii lui, mea culpa, n-am avut idee de existenţa unui asemenea tînăr înzestrat cu har, abia dispariţia-i fizică, în circumstanţe obscure prevăzute de Codul Penal - ucis în bătăi de nişte brute, pe cînd lua apărarea, cavalereşte, unor colege de facultate -, scoţîndu-l din conul de umbră al anonimatului. Ajungînd în posesia manuscriselor rămase de la el, graţie fratelui său, Horia Hristov, autor al volumului de versuri Cineva (Arc, 1998; seria "Prima verba"), m-a izbit acel aer de predestinare pe care-l degaja o poezie altminteri haioasă; o primă selecţie substanţială, publicată în "Vatra" (nr. 4-5/2001), venea să confirme, dacă mai era nevoie, că - deloc întîmplător - intuiţia rimează cu premoniţia; în sfîrşit, volumul postum de debut, Păstrează ce ai (Ed. Arc, 2002; seria "Prima verba"), cuprinzînd 26 de texte, pune-n ecuaţie "Cartea şi viaţa" (exact ca-ntr-un memorabil poem al lui Aurel Dumitraşcu, Ars doloris, pe care n-avea de unde să-l cunoască: "Eu/ nu vreau/ să trăiesc/ eu vreau/ să citesc"), după cum urmează:

   "Cartea e de două ori mai

   înţeleaptă decît o înţelegi

   şi viaţa e de două ori

   mai scurtă decît o trăieşti..."

Chiar dacă fatumul şi-a pus amprenta pe alcătuirea volumului în cauză (cu precizarea, absolut necesară, că titlul Păstrează ce ai - adevărat, al unei poezii - îi aparţine poetului, editorul, nimeni altul decît Eugen Lungu, doar "propulsîndu-l" în fruntea cărţii), nu cred că, în datele ei esenţiale, poezia lui Leo Hristov diferă mult de imaginea propusă de ediţia Arc, 2002 (din acest punct de vedere, seria "Prima verba" se întoarce, în cazul dat, în "Las vouă moştenire..."). Exact ca-n basmul romвnesc "Tinereţe fără bătrîneţe..." sau, ca să păşim pe tărîmul literaturii culte, la fel ca-n poemul-matrice al operei lui Cezar Ivănescu, Turn ("! cînd m-a născut, mama,/ pe-o masă, întinsă,/ cumplit suferea,/ mama mea cea bună/ pe-o masă;/ dar pe cealaltă/ mama mea Moartea/ goală, lungită, surîdea/ atît de frumoasă/ mama mea Moartea/ surîdea/ căci copilul ei mă năşteam/ fără ca ea să sufere!"), lirica lui Leo Hristov se hrăneşte din neajunsul de a te fi născut ("mănîncă hrana cu buricul" - un vers absolut antologic), trădînd un adevărat complex intrauterin  - al feciorului de împărat din povestea amintită mai sus, să-i zicem - al autorului. "Stau cu capul în jos/ în pîntecele tău" - iată punctul de plecare al demersului poetic, un fel de Cale lactee de la sînul matern ("pentru că ştiu/ voi fi cu tine/ strîns la sînul tău/ de patru ori pe zi/ pînă-mi vor creşte dinţii") la punctul de destinaţie ("Moartea ca o scroafă/ cu multe ţîţe/ ne adună/ la pieptul ei/ şi ne dă/ să-i bem laptele/ dulce/ care ne încleie ochii/ într-un somn Adînc/ lăsînd să vedem viaţa/ ca un vis"), articulată pe-un ton cînd apodictic ("cine ştie gustul morţii/ nu se supără pe viaţă"), cînd cu vagi sonorităţi de sudalmă ("şi sug// înţelepciunea mamei lor"). Predomină, totuşi, stilul degajat, de enfant terrible (de la terre, de data aceasta), dispus să arate limba ("Atinge soarele cu limba..." - e chiar primul vers din carte) oricui i se uită în gură ("strigă-mi în gură/ şi vei auzi ecoul", citim în poemul final), poeziile sale fiind tot atîtea variaţii libere  - uneori, pînă la frivolitate ("însă tu îl petreci/ prin prisma măsii") - pe o temă cezarivănesciană (doar că, se pare, dintr-o perspectivă răsturnată: "femeia numită Moarte neatinsă de coasa/ numită Viaţă"), a paradisului pierdut, amintirea căruia o cîntă, post festum, don Cezar ("Cînd eram mai tînăr şi la trup curat") şi o deplînge, avant la lettre, Leo Hristov ("A născut din nou dimineaţa/ Omul nou/ te scoli şi-ţi pipăi faţa/ ai vrea să fii/ dar vei plînge că n-ai fost..."). Totul se întîmplă - şi cînd zic "totul", mă gîndesc cît de săracă în fapte şi evenimente este lumea imaginată de Hristov: nici tu biografism, nici tu poezia cotidianului, doar obsesii, obsesii, obsesii! - ca-ntr-o numărătoare inversă, dinspre neantul de după spre neantul dinainte de ("vreau să fiu pămînt/ vreau să fiu copil/ VREAU SĂ FIU ÎN..."), operaţia favorită a autorului fiind scăderea ("mîine iarăşi numărăm/ ce ţi-a rămas din azi", cu vagi ecouri din Cu mîne zilele-ţi adaogi...) sau, în termenii poetului, scurtarea ("căci născîndu-mă/ mi-am scurtat infinitatea/ vieţii pînă la moarte"). O poezie/existenţă fără rest, în cele din urmă:

   "acum frate cu corbii vei fi

   soţia moartea îţi este şi

   de bani ţi-e plină punga cu pămînt

   hrăneşte-ţi fraţii, iubeşte-ţi soţia

   păstrează ce ai în pungă

   şi fii fericit."

Ce-ar mai fi de reţinut, după acest "n-a mai rămas nimic" al acordului final? Două poeme (siameze) de dragoste ca două abţibilduri, mai degrabă ingenioase decît deadevă ("Pisica interesantă" şi "Ea"); cîteva imagini desprinse parcă dintr-un tablou de Dali ("într-un pustiu galben cu cer albastru/ pe unde umblă elefanţi morţi cu picioare/ subţiri ca aţa"), parcă dintr-un clip de Michael Jackson ("iată eşti printre negre morminte/ din care ţîşnesc mîini de om mort"); o viziune demistificatoare a aselenizării de-acum trei decenii ("cerul era supărat/ cineva i-a ucis amanta/ dar el nu ştie cine dintre/ cei trei a ucis-o/ înfigîndu-i drapelul/ Statelor Unite drept în inimă"); un vers care l-ar putea face invidios pînă şi pe Georg Trakl: "şi-n cap se umflau nişte muguri de spaimă", un al doilea, din cu totul alt registru, de mare subtilitate: "Pleoapele curg peste ochi - primul semn de uitare de sine" şi - pe post de epitaf - un al treilea şi ultimul: "fă întunericul lumină".