Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 4-5 (90-91), aprilie-mai : Cronica literară : Iulian Ciocan : Întîmplări banale cu femei resemnate

Cronica literară

Iulian Ciocan

Întîmplări banale cu femei resemnate

Titlul proaspătului volum de proză scurtă al lui Victor Dumbrăveanu - Trăim ultima dată - trădează predispoziţia autorului de a medita despre condiţia umană. Este firesc, de altfel, ca un scriitor să reflecteze, să-şi pună întrebări în legătură cu implacabila trecere a timpului. Sare‑n ochi însă discrepanţa dintre titlu şi felul de a fi al personajelor. Acestea sînt absorbite, devorate de cotidianul searbăd şi nu au timp pentru meditaţii profunde, pentru conştien­tizarea faptului că "trăim ultima dată". Cîţiva dintre protagoniştii prozelor lui V. Dumbrăveanu ajung totuşi să cugete despre propria lor existenţă. Sînt însă nişte reflecţii tardive, dezolante: cea mai mare parte a vieţii a fost irosită în van, iar decepţiile şi decrepitudinea nu mai oferă şanse pentru realizarea unui fapt notabil, în stare să dea sens anilor care au trecut şi care au mai rămas. Aşa stînd lucrurile, titlul volumului este mai degrabă un avertisment prin care autorul atrage atenţia personajelor fictive şi celor reale asupra pericolului de a deveni robi ai cotidianului, decît o expresie a stării interioare a protagoniştilor. Evident, întrebarea care se impune este de ce trăim "ultima dată" şi nu o dată. Răspunsul poate fi găsit într-un volum mai vechi al autorului, Casa cu faţa spre ispită , publicat în 1993: "Fiecare dintre noi, pesemne, are mai multe vieţi. Se prea poate că asta e ultima. Mai încolo va fi stiblă de iarbă, altul - copac, al treilea - bolovan de piatră, al patrulea - fir de praf... Dar cît mai sîntem oameni să lăsăm o amintire de bine pe pămînt, că după aceea cine ştie dacă vom fi în stare..." E vorba, aşadar, de reîncarnare, o obsesie constantă a lui V. Dumbrăveanu, de vreme ce ideea se regăseşte în două volume apărute la o distanţă de nouă ani. Cum însă personajele din volumul comentat de mine nu au nici în clin, nici în mînec cu reîncarnarea, mai indicat ar fi fost titlul "Trăim numai o dată".

V. Dumbrăveanu scrie o proză a cotidianului rural. Cei cîţiva orăşeni rătăciţi în naraţiunule sale sînt nişte ţărani citadinizaţi. Ceea ce-l interesează pe prozator este banalitatea vieţii de zi cu zi din provincia basarabeană şi în special necazurile familiale. Comunitatea descrisă în volumul lui V. Dumbrăveanu este patriarhală, tributară prejudecăţilor de tot felul. În mai toate prozele întîlnim femei discriminate, dezamăgite, nemulţumite, plictisite de viaţa lor insipidă. Totuşi, ele suportă cu stoicism disconfortul  provocat de căsnicia ratată, de iubirea evanescentă şi de rutină. Dragostea dintre Sofronie şi Sanda din nuvela Lămîiul se transformă treptat în "scrum şi cenuşă".  Sofronie visează în fiecare noapte femei, iar Sanda suferă de frigiditate. Este interesant că frigiditatea este pentru femeile resemnate din volumul lui V. Dumbrăveanu una dintre puţinele posibilităţi de a submina puterea masculină, de a-i face pe bărbaţi vulnerabili: "De acum nopţile lui Sofronie erau numai pentru dormit. Obişnuise să pună capul pe pernă şi să se prăbuşească în bulboanele clocotitoare ale somnului fără să mai întîrzie pe gînduri. Dar uneori dimineaţa descoperea cu uimire că mai era bărbat, se simţea în putere şi atunci se întindea cît îi îngăduiau oasele. Ar fi trecut în odaia vecină, unde dormea dusă soţia, dar cînd îşi imagina că va fi bruscat din nou: de ce nu-mi dai pace să mă odihnesc, da umbli noaptea ca strigoii? Ce-o să-i spună atunci? Să se certe? De-a cui drag? De-a nicicui". Nu e de mirare, prin urmare, că, după ce "îi arde o dreaptă la obraz" soţiei, Sofronie pleacă la o staţiune balneoclimaterică, unde se distrează în compania unor rusoaice fără complexe. În nuvela Luna cu obraz înlăcrimat Maricica, o soţie "exemplară", munceşte din zori pînă-n noapte, dar este tratată cu asprime de soţul său Mişu. Colac peste pupăză, soţul o mai şi violează: "O aruncă pe canapea şi ca o fiară tăbărî asupra ei. Maricica îl îmbrîncea cu mîinile şi picioarele, îl muşca cu dinţii, dar asta îl sãlbãtici ºi mai mult... Zornăiră pe jos doi bumbi de la halat, îi mai rupse încă ceva de pe dînsa. Apoi cu sila, ca un animal sălbatic, îşi satisfăcu poftele trupului şi, uşurat, se prăvăli la perete, după care adormi trunchi de puteai sparge lemne de capul lui". Ulterior, soţul îi interzice Maricicăi să avorteze pentru "a nu ieşi contra naturii, că-i păcat". Maricica este femeia "obiectualizată", femeia care nu are nici o valoare, afară de faptul că e un corp ce aparţine bărbatului. Cum însă orice corp îmbătrîneşte, e lesne de presupus că pentru această femeie se prefigurează un viitor şi mai neguros. Şi în Bezna albă căsnicia e în derivă. Luşa este femeia-gospodină, căreia creşterea copiilor şi prepararea mîncării îi răpesc mai tot timpul: "Luşa mai întîrzie pe la bucătărie deasupra unei cratiţe sau a unei tigăi, ori, dacă bucătăria îi permite, mai culege şi ea cu copiii cîte o porţie de film, după care picură, dar nici că nu se mişcă din faţa televizorului pînă nu-şi petrece într-un tîrziu odraslele la culcare. Abia atunci se strecoară şi ea pe furiş, ca să nu-şi trezească soţul din aşternutul încălzit deja". Un personaj asemănător, care moţăie în faţa televizorului, aşteptînd să-i clocotească ciorba, întîlnim într‑o schiţă a Adrianei Bittel. Din nefericire, soţul Luşei este afemeiat, nevasta nu-l mai preocupă. Noaptea, cînd Luşa îndrăzneşte să se lipească de trupul lui, el "sforăie egal, fără excese". Femeii i se refuză, aşadar, una dintre puţinele bucurii pe care le poate avea ea într-o familie patriar­hală. În lumea descrisă de  V. Dumbrăveanu şi copiii sînt captivii stereotipurilor patriarhale. În timp ce se joacă, o fetiţă îi reproşează unui băieţel faptul că nu este "bun de tătic, că prea puţine capete de sfadă ţine în mînă şi că nu e suficient de cioturos". Prin urmare,  femeile înseşi sînt prizonierele mentalităţii patriarhale, care le este cultivată din fragedă copilărie. În nuvela  Fîn din flori domestice bărbatul îi trasează soţiei sarcini obligatorii chiar în  primele zile ale căsniciei: "Tu, nevastă, să-mi stai neclintită în ogradă. Dar nu cumva să oblicesc că ai umblat lela pe la cumătre şi n-ai făcut curăţenie în gospodărie, c-apoi umplu lumea cu tine ". Ceea ce urmează este uşor de prevăzut:"Olina se uită înspre drum şi descoperi cu groază că florile, această faţă a vieţii ei, erau adunate cu furca într‑un buchet uriaş pe mormîntul unei căsnicii efemere".  

Ei bine, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este următoarea: nu cumva aceste proze cu femei suferinde şi bărbaţi impulsivi aparţin unui reprezentant al literaturii feministe ? Nu cumva se coagulează şi în Basarabia un feminism literar, alimentat, pe de o parte, de proliferarea brutală a mentalităţii patriarhale şi, pe de altă parte, de influenţa literaturii feministe occidentale şi romвneşti (Angela Carter, Doris Lessing, Christa Wolf, Alice Walker, Gabriela Adameşteanu, Magda Cвrneci)? Înclin să cred că  V. Dumbrăveanu nu are nimic de-a face cu feminismul. Şi iată de ce. În primul rînd, femeile din prozele scriitorului basarabean nu întreprind mai nimic pentru a se elibera de sub "jugul" patriarhal. Revolta lor este instinctivă şi se transformă în cele din urmă în resemnare. Sînt nişte ţărance incapabile să înţeleagă "mecanismul" societăţii patriarhale, faptul că ele însele - în aceeaşi măsură ca şi bărbaţii lor - sînt un produs al acestei societăţi. Interesele lor sînt circumscrise cadrului familial, ele nu ştiu pur şi simplu ce ar trebui să facă pentru a se simţi fericite. Este simptomatic faptul că nici una dintre aceste femei nu-şi propune să divorţeze. Or, în proza feministă femeile care suportă umilinţe devin, de obicei, mai lucide.  În al doilea rînd, naratorul nu se deosebeşte mult de personajele masculine. Este şi el un ţăran cu mentalitate patriarhală, un pic mai spoit, e adevărat, care persiflează femeile: "Cãci pentru o femeie, se ºtie, ruºinea ºi ezitarea existã doar într-un singur exemplar, dupã care vine poezia dorinþei fãrã de sfîrºit...Muierea tot muiere rămîne. Ştie un cîntec şi îl tot repetă ca cioara din crîng".  Despre ce feminism poate fi vorba dacă naratorul manifestă multă indulgenţă faţă de agresivitatea masculină, dacă descrierea suferinţelor feminine degajă mult umor? Un narator poznaş, cum este cel al lui V. Dumbră­veanu, numai feminist nu poate fi. Care este atunci explicaţia faptului că autorul ne prezintă atîtea drame feminine? Ea este una simplă, după părerea mea. V. Dumbrăveanu scrie despre lucrurile pe care le-a văzut în satele basarabene. Proza sa este mimetică. El îşi propune să imite specificitatea lumii pe care o cunoaşte şi, poate, să scoată în vileag nişte defecte umane, nu şi să schimbe această lume din temelie, în conformitate cu postulatele ideologiei feministe. Este rău că prozatorul nu a îmbrăţişat feminismul? Nicidecum. Nu e obligatoriu să fii feminist, mai ales dacă ai bun-simţ. Partea proastă este că umorul debordant al naratorului îi avantajează pe bărbaţi. Este adevărat că naratorul se amuză şi de unele situaţii neplăcute în care se pomenesc bărbaţii, dar de cele mai multe ori victime ale veseliei sale sînt femeile. El nu poate fi imparţial, pentru că este şi el un mascul de la ţară. Această perspectivă umoristică preferată de narator îl predispune pe cititor să minimalizeze gravitatea situaţiilor în care se pomenesc femeile. Cititorul este invitat să rîdă, mai puţin să reflecteze despre necazurile femeilor. Scriitura parcă vrea să confirme ideea unor feministe că şi limbajul e îmbibat de clişee patriarhale, că gramatica (literară) în genere este una masculină: "þîþa lunii se umple bolohãnindu-se cu lapte ceresc...". Or, în literatura feministă naratorul este cel puţin nepărtinitor.  Să revenim însă la titlul-avertisment. Trebuie să ne grăbim să facem ceva, pentru că viaţa omului e scurtă, ne sugerează autorul. Nu e bine să devenim sclavi ai rutinei. Mă întreb însă dacă V. Dumbrăveanu ne îndeamnă să fim mai buni cu femeile. Luînd în considerare  dispoziţia  naratorului, e greu de presupus că un asemenea îndemn există. Dacă el se conţine totuşi în titlu, de ce autorul n-a creat un narator imparţial? Oricare ar fi răspunsul, cert este că femeile din volumul Trăim ultima dată merită o viaţă mai bună.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova