Eugen Coşeriu a aprins în noi flacăra cunoaşterii (2)

- De fapt, eram foarte tineri şi nici prin gînd nu ne trecea să formăm o şcoală. Ne-am dus la Coşeriu deoarece pur şi simplu ne dădusem seama că numai de la el puteam învăţa ceva. Anterior avuseserăm contacte cu alţi profesori de romanistică din Franţa, Italia, chiar şi din Germania. Ei bine, pe fundalul lor prof. Coşeriu ni s-a părut cu totul şi cu totul excepţional. În afară de aceasta, aşa cum am putut noi compara şi estima la vremea respectivă, înţeleseserăm că prof. Coşeriu era şi cel mai mare savant în domeniul romanisticii. Tocmai din aceste considerente am rămas la el, cu dorinţa dar şi cu ambiţia de a-i demonstra că sîntem în stare să corespundem aşteptărilor Domniei sale.

- Modalităţile de lucru erau excelente, cel puţin din punct de vedere exterior. Dl Profesor ne-a facilitat mult condiţiile de cercetare, în special după terminarea facultăţii, cînd deveniserăm asistenţi universitari şi începuserăm să lucrăm la tezele noastre de doctorat. Deci, ne-a făcut rost de contracte de muncă cu Universitatea, ceea ce ne-a permis să cîştigăm bani şi în felul acesta să avem independenţa necesară pentru a ne concentra asupra cercetării. Astfel, eram scutiţi de probleme materiale, adică nu eram obligaţi să muncim altundeva - la vreo fabrică bunăoară -, ca să cîştigăm bani, ci puteam să ne dedicăm în întregime studiului. Bineînţeles, fiecare dintre noi şi-a avut preferinţele sale: unii s-au ocupat de semantica structurală sau de sistemul verbal romanic, alţii de semiotică sau de discursul repetat. Cît priveşte limbile, unii şi-au ales franceza şi italiana, alţii spaniola şi sarda. Pe mine de la bun început m-a interesat limba română. Prof. Coşeriu ne-a oferit această extraordinară şansă de a ne ocupa fiecare de ce vroia, adică ne-a acordat libertatea academică necesară pentru a ne desfăşura. Fireşte, atunci cînd ne hotăram să abordăm o anumită temă, el insista asupra unor metode ştiinţifice şi a aplicării acestora în mod riguros şi coerent. Prin urmare, eram obligaţi, pe de o parte, să urmărim toate problemele de ordin teoretic din domeniul lingvisticii generale şi romanice, pe de altă parte, pe terenul nostru individual ne bucuram de multă libertate. Era vorba de o posibilitate de-a dreptul excepţională pe care noi nu o cunoscuserăm înainte, deoarece nici un alt profesor german nu ne-o oferise pînã atunci. Acesta a fost marele nostru avantaj...

- Într-adevăr, era o îmbinare foarte reuşită, care ne-a permis nouă, celor doisprezece colegi, să ne plimbăm pe terenul vast al limbilor romanice şi să avem posibilitatea de a compara ceea ce se întîmpla în Romania occidentală şi în latinitatea orientală.

- Cum am ajuns la limba română? În mod întîmplător. Îmi place să repet această mică istorie. Odată, în copilărie, eram în gară la Viena şi am văzut un tren cu inscripţia "Bucureşti". Ei bine, mi s-a pãrut cã sunã atît de exotic ºi interesant, încît m-am întrebat atunci ce þarã o fi aceasta ... Cînd m-am înscris la Facultate, aflînd că la Bonn exista un lectorat de limba română, reprezentat de Paul Miron, m-am dus imediat acolo şi am început să învăţ româneşte. Iar faptul că prof. Coşeriu era român, pentru mine a fost un prilej în plus de a-mi aprofunda studiile de românistică. Pe atunci erau mai mulţi care se ocupau de limba română, iar la Tьbingen exista chiar şi un lectorat de română. Cred că Institutul nostru de romanistică din Tьbingen era la vremea respectivă unicul din Germania care cuprindea în cîmpul de cercetare toate limbile romanice, adică de la portugheză pînă la limba română. Cu alte cuvinte, pentru noi atît româna cît şi portugheza aveau exact acelaşi prestigiu ca şi celelalte limbi romanice, iar în cadrul Seminarului româna ocupa acelaşi loc ca şi spaniola, italiana sau franceza.

- Exact, aveţi perfectă dreptate. Noi, studenţii germani, am avut nevoie de un profesor de origine română care să ne aducă aminte de importanţa studiilor lingvistice în ţara noastră. Oricît ar părea de ciudat, trebuie să recunosc că anume de la prof. Coşeriu am aflat pentru prima dată despre importanţa aşa-zişilor neogramatici care au lucrat nu numai în domeniul limbilor germanice, ci au contribuit într-o măsură nemaipomenită şi la dezvoltarea studiilor romanice.