Jose Ortega y Gasset, Dezumanizarea artei şi alte eseuri de estetică, traducere şi prefaţă de Sorin Mărculescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000
Ediţia include o serie de articole pe teme estetice semnate de către Ortega y Gasset în intervalul anilor 1908-1926, dintre care, pe lângă textul ce dă titlu volumului, elaborat în 1925, mai menţionăm: Adam în paradis (1910), Arta lumii acesteia şi celeilalte (1911), Încercare de estetică în chip de prefaţă (1914). Reflecţiile despre artă se înscriu perfect în demersul filozofic riguros al gânditorului spaniol. Premisa eseului eponim o constituie eternul conflict dintre vechi şi nou. Descriind mecanismul de percepere a valorilor artistice, filozoful relevă faptul că vechea artă era acceptată sau respinsă, pornind de la principiul de a plăcea sau de a nu plăcea, în timp ce noua artă scoate în prim-plan un alt criteriu: a înţelege sau a nu înţelege. Arta nouă nu este inteligibilă pentru marea majoritate a publicului, de aici şi impopularitatea ei. Atunci când omul nu reuşeşte să pătrundă în labirintul unei opere apare sentimentul de inferioritate care provoacă o reacţie de revoltă şi, implicit, duce la negarea acestei opere.
Aşa stând lucrurile, Ortega nu se erijează în postură de judecător, nu pronunţă sentinţe, consecvent cu sine însuşi, discursul lui este în esenţă o analiză imparţială, în schimb, viziunea sa estetică e dezvăluită cât se poate de clar: "arta rămâne artă în exclusivitate, fără altă pretenţie", adică, fără a se mai confunda cu viaţa, e tocmai ceea ce el numeşte "dezumanizarea" artei, altfel spus, obţinerea unei autonomii, a unui statut de sine stătător. Deşi semnala simptomele unei crize profunde, în artă şi nu numai, la începutul secolului, "mai toate epocile şi-au putut obţine un stil artistic adecvat sensibilităţii lor", Ortega ne propune să ne asumăm obligaţia de a înţelege acest nou stil artistic, chiar dacă evoluţia lui ţine de domeniul viitorului, un lucru este cert: nu mai e posibilă o cale de întoarcere.
Mario Vargas Llosa, Mătuşa Julia şi condeierul, roman, traducere de Coman Lupu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000
La începutul anilor optzeci am citit romanul Mătuşa Julia şi condeierul în versiune rusească. O dată cu acest text, la anul doi sau trei de facultate, îl "descoperisem" eu pe Llosa. O lume străină, ciudată şi absurdă, mult prea îndepărtată, şi din această pricină părându-mi-se aproape ireală, se deschidea în faţa mea, deşi autorul zugrăvea realităţile capitalei peruane, - "o ţară cu oameni trişti". Am revenit aşadar la istoria lui Pedro Camacho, actor, regizor, autor de opere dramatice - "regele" radioteatrului, urmărind în paralel idila unui tânăr de optsprezece ani, prozator în devenire, cu mătuşa sa prin alianţă, femeie de treizeci şi doi de ani, divorţată, plină de viaţă şi ademenitoare, care însă "nu putea zămisli", ambii crezând că legătura lor nu avea nici un viitor. În pânza romanului mai sunt intercalate un şir de povestiri aparţinând, probabil, "condeierului". M-am pomenit iarăşi în acea atmosferă de parodie, în care textele pentru teatrul radiofonic se vindeau la kilogram, ca untul sau carnea de vită, unde un scrib multifuncţional fabrică scenarii ca o maşină de făcut cârnaţi şi vorbeşte în formule despre viaţă şi literatură, fiind ironizat, compătimit, dar şi invidiat de către tânărul care îşi vede altfel destinul de scriitor.
Întrebat într-un interviu ce s-ar fi întâmplat cu viaţa lui dacă nu ar fi devenit scriitor, Llosa a răspuns că ar fi ajuns la balamuc ori şi-ar fi zburat creierii: "De fiecare dată mă conving tot mai mult că literatura nu e doar distracţia şi plăcerea supremă, ci activitatea indispensabilă pentru întreţinerea unei vieţi interioare bogate, pentru dezvoltarea spiritului critic, pentru menţinerea asentimentului faţă de realitate. Literatura este indispensabilă pentru conştientizarea faptului că lumea e plină de deficienţe, că viaţa cotidiană nu poate satisface aspiraţiile noastre".
Francois Guizot, Istoria civilizaţiei în Europa: de la căderea Imperiului roman până la Revoluţia franceză, traducere de Cristian Preda şi Miruna Tătaru-Cazaban, introducere de Aurelian Crăiuţu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000
Considerat un nedreptăţit postum, numele lui Francois Guizot (1787-1874), politician şi istoric francez, bănuiesc, nu e prea cunoscut publicului larg basarabean. O pregătire temeinică în materie de istorie şi filozofie îi vor permite să se afirme în arena politică, desfăşurând în acelaşi timp o intensă activitate publicistică. Ajunge o persoană influentă, conducând efectiv guvernul. Se retrage mai apoi din viaţa politică, consacrându-se activităţii ştiinţifice.
Publicată în 1828, Istoria civilizaţiei în Europa a devenit o lucrare de referinţă pentru cititorul avizat. Cartea a servit drept sursă de documentare şi inspiraţie pentru Tocqueville, J.S. Mill, Marx etc. Insistând asupra continuităţilor istorice, Francois Guizot va căuta să descopere elementele civilizaţiei europene de la căderea Imperiului roman încoace, pentru a le pune în mişcare, parcurgând epoci istorice şi urmărind dezvoltarea societăţii în întreaga sa complexitate, incluzând toată gama diverselor forme de organizare socială şi politică, convins că există "o moştenire a civilizaţiei care trebuie transmisă". Lansată cu aproape două secole în urmă, ideea unicităţii civilizaţiei europene pare astăzi, la acest sfârşit de mileniu, tot atât de actuală, sau poate chiar mai mult, iar fenomenala sa viziune istorică şi nobila cauză a libertăţii şi pluralismului rămân un veritabil model de filozofie politică: "Doar libertatea generală a tuturor drepturilor, a tuturor intereselor, a tuturor opiniilor, doar libera manifestare a tuturor acestor forţe, doar coexistenţa lor legală poate restrânge fiecare forţă, fiecare putere în limitele sale legitime, doar aşa poate ea să o împiedice pe fiecare dintre acestea să impieteze asupra celorlalte, doar aşa e posibil, într-un cuvânt, ca liberul examen să subziste realmente, în profitul tuturor".
|