Stereotipurile mentale şi efectele lor

Cartea Mariei Todorova - pe care o semnalez astăzi cititorilor "Contrafortului" - aparţine imagologiei, direcţie istoriografică a cărei "lansare" oficială a avut loc la cel de al XVI-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Stuttgart, din 1985. Gîndită ca un complement al tradiţionalei istorii a culturii (mai exact, a raporturilor culturale), care fusese interesată cu precădere de circulaţia "temelor" culturale şi de mecanismul transferurilor ideologice între culturi, noua direcţie pornea de la premisa că relaţiile de acest tip sînt, în bună parte, chiar dacă nu în mod explicit, dependente de anumite clişee şi imagini mentale, care "orientează" contactele culturale şi le determină conţinutul, adeseori chiar fără voia celor care le colportează. Antecedentele acestor stereotipuri, factorii lor genetici, structura pe care o denotă, acţiunea lor socioculturală şi altele de acest fel sînt numai cîteva dintre aspectele cercetate de imagologie, pe temeiul cărora s-au scris în ultimii ani nenumărate studii şi cărţi remarcabile, hotărîtoare pentru reînnoirea radicală a studiilor culturale.

Asemenea cercetări au devenit, din 1990 încoace, cu atît mai actuale, cu cît prăbuşirea regimurilor comuniste din Est nu numai că a scos la iveală o multitudine de specificităţi culturale, împiedicate să se manifeste de presiunea conformismului ideologic, dar a şi încurajat "sistematizarea" lor conceptuală potrivit unei noi terminologii geografice şi culturale - "Europa Centrală", "Europa de Sud-Est" ş. a. m. d. - subîntinsă de puternice conotaţii ideologice şi denotînd stereotipuri mentale extrem de rezistente.

"Balcanii" şi "balcanismul" fac parte din aceeaşi familie lexicală, dar au o forţă de sugestie incomparabil mai mare, din cauza evenimentelor care s-au succedat în anii din urmă în zona lor geografică de referinţă.

Mai multe "ingrediente" au intrat, la capătul unei complicate alchimii, în compoziţia acestor două clişee lingvistice şi mentale. Pe lîngă numele în sine, atribuit iniţial principalului lanţ muntos al regiunii, ulterior întregii peninsule, acest proces a inclus, mai întîi, relatările celor care au călătorit în această zonă, cu începere din cel de-al XVIII-lea veac. După cum bine observă Maria Todorova, "descoperirea" Balcanilor, ca entitate geografică, socială şi culturală de sine stătătoare, a avut loc "o dată cu începutul conştientizării faptului că posesiunile europene ale Imperiului Otoman aveau o fizionomie distinctă" (p. 103). Cu toate acestea, pînă la începutul secolului nostru, aceste relatări nu s-au aglutinat într-un stereotip occidental al Balcanilor, ci şi-au păstrat o expresivitate naţională proprie, oglindind o mare varietate de opinii şi nuanţe. "Inventarea" regiunii - paralelă, totuşi, cu descoperirea ei - s-a petrecut în primii ani ai secolului XX, pe fondul recrudescenţei conflictelor dintre naţionalismele locale şi imperiile multinaţionale care stăpîneau aici şi, pe de altă parte, în contextul luptelor fratricide dintre naţiunile balcanice, care au definitivat din punct de vedere semantic binomul "balcanism / balcanizare", folosit, începînd de acum, ca sinonim pentru fragmentare teritorial-politică, dezorganizare şi instabilitate. Această "invenţie" a Balcanilor ca un ţinut nediferenţiat, dominat de violenţă şi definit ca sursă a tuturor marilor conflicte europene, a mai inclus şi un fenomen neobişnuit de critic de autoreflectare - uneori chiar de autostigmatizare - care, fie că ipostazia anumite carenţe colective (înscrise, de regulă, în "civilizaţia moravurilor"), fie că, evocînd specificul intermediar al regiunii, ca punte între culturi, sugera, pînă la urmă, acelaşi relativism al stabilităţii, ca şi evenimentele politice. În plus, sinonimia dintre "balcanic" şi "oriental" (deci "ne-european"), care a luat drept referent aceleaşi defecte morale "structurale" (pasivitate, misoginism, murdărie, nesinceritate, oportunism ş.a.m.d.), a avut darul de a adînci şi mai mult separaţia imaginară faţă de Europa, a cărei civilizaţie a fost învestită, prin contrast, exact cu virtuţile opuse.

Deceniile care au urmat primului război mondial nu au mai adăugat acestui clişeu alte lucruri în afară doar de o prejudecată rasistă, potrivit căreia Balcanii constituiau un amestec inextricabil şi haotic de popoare, limbi şi religii, aflate, ca şi celelalte trăsături, la originea periodicelor erupţii de violenţă din regiune. Războaiele de după 1990 din fosta Iugoslavie - caracterizate arbitrar, dar în logica perfectă a oricărui stereotip de acest fel, drept "balcanice" - au conferit acestei imagini temelii de granit, îngroşînd toate particularităţile "balcanismului" din perioadele anterioare. Diabolizarea Balcanilor în imaginarul social european a devenit încă şi mai puternică prin contrastul dintre conotaţiile negative ale regiunii şi mitul concurent, dar pozitiv al Europei Centrale, a cărui vogă, începînd cu anii '80 şi, mai ales în deceniul din urmă, s-a datorat scrierilor cîtorva gînditori extrem de populari, aparţinînd ţărilor ce îşi revendicau adeziunea la această idee: Jenц Szьcs, Czesław Miłosz şi Milan Kundera.

Reconstituind istoria "legendei negre" a regiunii natale, Maria Todorova nu trece, desigur, pe lîngă factorii istorici în jurul cărora s-a ţesut, de-a lungul timpului, structura densă a acestui stereotip mental (pentru edificare, trimit la ultimul capitol al cărţii, unde fiecare dintre aceste "realia" este amănunţit discutată). Impresia mea, însă, este că, purtată de patosul patriotismului local, ea exagerează întru cîtva, atunci cînd scrie că, în calitatea lor de element de alteritate, "Balcanii au fost capabili să absoarbă convenabil un mare număr de frustrări, materializate politic, ideologic şi cultural, provenite din tensiunile şi contradicţiile inerente regiunilor şi societăţilor din afara zonei balcanice" (p. 294). Într-adevăr, ceea ce s-a întîmplat în ultima sută de ani în Peninsula Balcanică nu întrece în insolit evenimente din alte zone ale continentului sau din regiunile globului stăpînite de europeni. Dar, de aici şi pînă la a spune că "Balcanismul a devenit, în timp, un substitut facil pentru descărcarea emoţională pe care o oferea orientalismul, scutind Occidentul de acuzaţiile de rasism, colonialism, eurocentrism şi intoleranţă creştină faţă de islam" sau că, aidoma Orientului, "Balcanii au servit drept depozitar al caracteristicilor negative împotriva cărora a fost construită o imagine pozitivă şi plină de sine a "europeanului" şi a "Occidentului" (p. 294) mi se pare o cale prea lungă pentru a fi străbătută atît de repede. În fond, nu este oare în însăşi natura alterităţii de a se construi prin cîteva elemente stabile, chiar dacă acestea se "pierd" în compoziţia finală, întrecute fiind, ca număr şi complexitate, de "invenţiile" imaginarului?

1